Ca orice eveniment istoric, care produce schimbări majore, chiar dramatice, în ordinea stabilită, momentul 23 august 1944 este unul controversat și, din păcate, folosit cu rea-credință în tot felul de dispute politice, cel mai adesea fără nicio legătură cu el.
Dincolo de legende, de manipulări, de citiri interesate, câteva lucruri trebuie remarcate. România nu avea cum să nu participe la cel de-al Doilea Război Mondial. Consecință a slăbiciunilor sale interne, a eșecului democratic interbelic, a corupției de la vârful statului, a promisiunilor neonorate, dar și a politicilor puterilor revizioniste: URSS, Germania, Italia, Ungaria, România Mare se afla în pericol și, după un alt 23 august, cel din 1939, când s-a semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, a pierdut părți însemnate din teritoriul ei.
Participarea la război a fost prost pregătită, armata era slab echipată și înarmată, dar, lucrul cel mai grav, nu au existat obiective clare și precise pentru această participare, și nici un plan bine definit de ieșire din război, la atingerea lor. Am mizat totul pe victoria Germaniei și, în august 1944, era mai mult decât evident că riscam să pierdem tot. De aici graba cu care am schimbat tabăra, la 23 august 1944, și aerul de improvizație al schimbării. Cu toate astea, schimbarea de la 23 august 1944 a mai salvat din ceea ce putea fi salvat, și a permis atingerea, măcar parțială, a obiectivelor cu care intrasem în război, în iunie 1941.
Acestea sunt faptele. Cum au jucat principalii actori politici în acel moment, pe baza căror informații au luat decizii, cât de corecte au fost ele, care au fost consecințele, toate astea sunt subiecte pentru istorici, analiști politici și militari. Trist este însă felul în care ne cunoaștem (de fapt, nu ne cunoaștem) istoria, și mai ales cât de insignifiant este locul ei în educația tinerei generații.
Închei aducând un omagiu tuturor celor care, pe fronturile din Estul și din Vestul continentului, au făcut supremul sacrificiu, pentru ca România să continue să existe. Să nu-i uităm niciodată.