Am vorbit într-un amplu interviu pentru „Suplimentul de Cultură” de la Iași despre cele 4 luni de mandat scurse, despre ce mi-am propus să realizez în fruntea acestui minister și ce am reușit să fac până acum.
Fostul ministru al Culturii, Puiu Hasotti, declara pentru „Suplimentul de cultura“, in 2012, ca Ministerul Culturii nu are nici o strategie. De atunci au trecut trei ani, s-au schimbat mai multi ministri, iar institutia nu pare sa aiba inca o directie clara. Care este strategia dumneavoastra la conducerea Ministerului Culturii?
Daca imi permiteti, as incepe raspunsul invitandu-i pe cititorii dumneavoastra sa se gandeasca daca nu cumva exista o legatura directa intre schimbarea atator ministri si absenta unei strategii culturale nationale. In opinia mea, aceasta legatura exista. Si nu o spun doar eu, o spun si altii. Nu cu mult timp in urma, un grup de reflectie britanic publica un studiu – mai degraba avertisment – in legatura cu consecintele deselor schimbari in fruntea institutiilor publice asupra performantei lor si a bunei guvernari. Studiul fusese cerut de Camera Lorzilor, ingrijorata de starea serviciului public englez. Nu vad de ce concluziile acelui studiu nu ne-ar da si noua de gandit. Proasta performanta era legata direct de desele schimbari din fruntea ministerelor si institutiilor publice, care ajunsesera si la trei-patru pe an. Nu poti construi nimic in cateva luni.
Din pacate, nu s-au facut progrese de atunci, din 2012, si asta tocmai din cauza acestor schimbari permanente in fruntea ministerului. In acest moment, abordarea mea este una ofensiva, sa zicem asa, in sensul in care primul pas spre generarea acelei asteptate strategii este sa creez si sa lansez cadrul in care oamenii de cultura reprezentativi – din uniunile de creatie, din Academia Romana, din marile biblioteci si muzee, din teatre si cinematografie, din principalele universitati – sa construiasca aceasta strategie. De ce ei? Pentru ca am mai avut strategii in diverse domenii (dau exemplul invatamantului), create de comisii numite ad-hoc, pe criterii politice, si alcatuite din oameni politici, nu din profesionisti, care au fost respinse de specialistii din domeniu. Si, in consecinta, au ramas neaplicate.
In al doilea rand, voi incerca sa reechilibrez balanta (nu numai financiara) intre patrimoniul material si cel imaterial. Altfel spus, intre restaurari si creatia culturala vie: literatura, arte plastice, teatru, film, dans. Pana acum, interesul preponderent, inclusiv financiar, a mers catre restaurari. Cultura vie a primit extrem de putina atentie din partea ministerului si la fel de putini bani. O lege cum este cea a finantarii principalelor reviste culturale trebuia elaborata in urma cu cel putin zece ani, mai ales ca implica un efort bugetar absolut neinsemnat.
In al treilea rand, voi pune accentul pe cele cateva manifestari culturale, cum sunt Festivalul International „George Enescu“, Festivalul International de Teatru de la Sibiu sau TIFF (enumerarea poate continua), care reprezinta, inclusiv pe plan extern, excelenta culturala romaneasca si care, in acelasi timp, aduc cultura in centrul atentiei societatii romanesti.
Doresc, de asemenea, ca anumite institutii din subordinea Ministerului Culturii sa fie aduse la menirea lor initiala. Nu e admisibil ca intre cartile premiate de Uniunea Scriitorilor si de Academia Romana sa se afle, ani in sir, atat de putine volume finantate de AFCN sau ca intre filmele romanesti premiate la mari festivaluri internationale sa nu se regaseasca de multe ori nici o finantare a CNC. Pentru ce mai exista, atunci, aceste institutii?
In fine, mi-ar placea ca Ministerul Culturii sa faca mai mult pentru promovarea reusitelor culturale romanesti, pentru informarea publicului cu privire la evenimentele care au loc, zi de zi, in institutiile noastre de cultura. Daca s-ar fi facut asta, in mod sistematic, indiferent cine ar fi fost la putere, timp de douazeci de ani, acum cultura ar fi ocupat, cu siguranta, alta pozitie in societate.
Strategia, pe care sper sa o putem defini, in liniile sale principale, in cursul acestui an, poate sa poarte si un nume: „Afirmarea prin cultura“. Sper ca am depasit faza rezistentei prin cultura, desi, sincer, multe dintre luptele de atunci, din totalitarism, trebuie purtate si azi, in democratie. Nu mi se pare ca luptele acestea ar fi o conditie esentiala pentru creatie. Ceva trebuie sa se schimbe fundamental.
Un alt ministru, Kelemen Hunor, se plangea anul trecut de faptul ca Ministerul Culturii nu are suficienti bani pentru proiectele culturale. Nici in 2015 bugetul Culturii nu arata stralucit. Care sunt domeniile care vor ramane anul acesta subfinantate?
Credeti ca exista domenii in Romania care beneficiaza de bani suficienti? S-a reprosat mereu ministrilor Culturii ca nu cer bani mai multi de la buget. Nu e asa. Din pacate, toate sistemele publice sunt subfinantate. Pana si apararea nationala lucreaza pe fonduri mult mai mici decat in alte state si, in orice caz, insuficiente in raport cu nevoile. Nu mai vorbesc despre educatie si sanatate. O mai puternica sustinere publica pentru cultura s-ar vedea si in buget. In fond, cetatenii spun cum sa cheltuim banii publici si care sunt prioritatile.
In al doilea rand nu-mi amintesc sa fi auzit proteste, in randul oamenilor de cultura, cand diversi predecesori ai mei au acceptat senin amputari bugetare masive si impingerea bugetului Culturii spre cote ridicole. Cel putin nu in ultimii 5-6 ani. Dar poate ma insel.
Apoi, exista in abordarea acestei spinoase probleme, a finantarii culturii, o eroare de abordare, care persista. Se confunda bugetul Ministerului Culturii cu bugetul culturii in Romania. Si bugetul Institutului Cultural Roman, si bugetul Academiei Romane, si bugetul DRRP (in parte), ca si bugetele locale alocate activitatilor culturale tot finantarea culturii inseamna. Insumate, ele sunt mai insemnate decat par luate separat. Ministerul nu are control asupra lor, insa n-ar fi rau sa incercam macar sa ne coordonam eforturile, pentru a putea folosi mai eficient acesti bani, pentru a elimina paralelismele si proasta folosire a banilor publici. In special cu factorii responsabili din administratia locala as dori sa avem o structura permanenta de coordonare, pentru ca in teritoriu, cu fonduri de la administratia locala, se realizeaza activitati culturale remarcabile. Ele trebuie popularizate, iar resursele trebuie bine dramuite si sincronizate, astfel incat ce nu poate ministerul, sa faca primaria sau consiliul judetean, si invers.
Cum se pot aduce mai multi bani pentru cultura?
O certitudine este aceea ca se pot gasi mai multi bani pentru finantarea actelor culturale. Dar nu-mi fac iluzii ca ei vor veni exclusiv de la buget, chiar daca ma voi lupta, in guvern, pentru o crestere a alocarilor. Trebuie sa ne uitam si in alte directii.
Ce m-a surprins, cand am inceput, ca parlamentar, sa analizez activitatea Ministerului Culturii a fost ca niciodata pana acum ministerul nu a creat o structura care sa inceapa sa promoveze manifestarile de varf si sa atraga bani din spatiul privat. Exista in Romania numeroase mari companii care pot sprijini cultura. Unele manifestari reusesc, pe cont propriu si cu eforturi considerabile, sa atraga bani privati, dar ministerul, care detine argumentul bonitatii apriorice a statului, nu. Intentionez, deci, sa lucrez in primul rand la atragerea si consolidarea parteneriatelor public-privat pentru finantarea proiectelor culturale de anvergura nationala. De asemenea, trebuie sa depunem mai multe eforturi pentru a atrage bani europeni.
Sper, insa, ca nu va contrariez din cale-afara daca spun ca nu banii sunt principala problema in cultura. Sunt o problema dureroasa, o problema de zi cu zi, dar se puteau face mult mai multe cu putinii bani pe care ii primeste cultura, cu un management mai bun si cu profesionisti acolo unde e nevoie de ei. Daca, de exemplu, nu am fi numit ingineri minieri la conducerea muzeelor nationale de arheologie, cum s-a intamplat nu cu multi ani in urma, probabil ca marginalizarea culturii nu ar fi fost atat de drastica.
Parteneriatul public-privat este o solutie. Nu miraculoasa, nu salvatoare, pentru ca are, ca orice pe lumea asta, si limitele ei. Dar extinderea sa ar elibera resurse pentru acele domenii culturale care nu sunt atractive pentru sectorul privat, dar care sunt esentiale pentru domeniu, in ansamblul sau.
Ati declarat ca asteptati sprijin din partea intregii clase politice pentru „chestiunile culturale“, desi clasa politica nu a dovedit pana acum un interes deosebit pentru acestea. Vorbiti, totodata, de nevoia unui consens. De ce credeti ca veti reusi sa convingeti clasa politica, dezinteresata de cultura si dezbinata, sa va ajute?
Aceasta clasa politica, „dezinteresata de cultura si dezbinata“, a votat in unanimitate Legea privind finantarea principalelor reviste de cultura. Este doar un exemplu. Apoi, stiu si eu, poate ca nici oamenii de cultura nu au reusit sa se faca intelesi de politic, au tratat politicul ca pe ceva cu care nu e bine sa intri in contact. Democratia inseamna si politici publice. Care sunt elaborate de politic si aplicate tot de el. Asta e: dialogul si cooperarea devin obligatorii pentru ambele tabere.
Consensul depinde, de asemenea, foarte mult de cel care il propune si de termenii in care este propus. Nu-mi propun sa ii oblig pe oamenii politici sa se angajeze ca vor aloca, de acum incolo, 10% din PIB pentru cultura. Dar imi propun sa ii conving sa accepte cateva principii de actiune in cultura care sunt de un bun-simt atat de evident, incat s-ar descalifica daca le-ar refuza.
Nu uitati insa ca mandatul meu este limitat de mandatul guvernului din care fac parte. Voi lansa aceste initiative de repozitionare a culturii in societate. Nu inseamna insa si ca voi avea neaparat timpul sa le finalizez.
Ati activat ca publicist si ati scris despre problemele din administrarea culturii in Romania. Acum aveti, sa spunem asa, putere de decizie. Care dintre problemele identificate de dumneavoastra ca jurnalist credeti ca au nevoie de o rezolvare imediata? Cum sperati sa le rezolvati?
Stiam, pentru ca mai lucrasem in sistemul public, ca este o diferenta intre analiza rece, din exterior, si prioritatile care-ti apar in momentul in care ocupi o functie executiva. Astfel, dificultatile cu care se confrunta presa culturala si editurile mi se pareau o prioritate. Cand am ajuns la minister, am aflat insa ca exista mai multe institutii culturale nationale sau locale care-si au sediul in cladiri aflate in pericol de prabusire. Inclusiv Muzeul National de Istorie a Romaniei, care este vizitat zilnic de sute de turisti straini.
Pornesc de la nevoia stabilirii unei liste de prioritati, care pana acum a lipsit in minister, si, evident, de la corecta lor ierarhizare, pentru ca, nu-i asa, fiecare crede ca prioritatea lui trebuie sa fie prima pe lista. Asa ajungem la un alt punct nevralgic: criteriile dupa care o alcatuim. Lista de prioritati, ierarhizarea activitatilor in functie de resurse si distributia responsabilitatii in functie de interesul national si de competente reprezinta principala prioritate a oricarui mandat la Ministerul Culturii. Nu are legatura nici cu ideologia guvernului, nici cu procentele din PIB alocate. Are insa legatura cu responsabilitatea noastra fata de cultura si de viitorul ei.
Sunt voci care sustin ca statul ar trebui sa isi diminueze implicarea in cultura, pentru ca de multe ori face mai mult rau (prin numiri politice in fruntea unor institutii invechite, prin directionari discretionare de fonduri). Care ar trebui sa fie rolul statului in administrarea culturii?
Nu cred ca trebuie sa inventam noi apa calda si mersul pe jos. Mai toate tarile europene catre care privim cu admiratie au un Minister al Culturii, sub o forma sau alta, si in toate statul joaca un rol, atat in administrarea culturii, cat si in sustinerea ei. Cred ca la noi statul a facut prea putin, atat in ce priveste sustinerea culturii, cat si in ce priveste administrarea ei. Bunurile culturale – de la muzee la reviste si de la edituri la teatre si biblioteci – reprezinta o bogatie a acestei tari. Avem dreptul sa lasam sa se risipeasca aceasta bogatie? Ce punem in locul revistei „Viata romaneasca“, sa zicem, care apare de la 1906 si a fost esentiala in viata publica, nu doar in cea culturala, a Romaniei, in toate etapele existentei ei istorice? Statul isi retrage modestul sprijin acordat pana acum, direct si indirect, iar revista isi inchide portile. Ce castiga Romania, cetateanul (chiar cel care nu citeste!), din asta?
Singurul care, de 25 de ani incoace, a finantat cat de cat creatia in mod constant – intretinand reviste, subventionand tabere de creatie, sustinand invatamantul artistic etc. – a fost statul. Cine spune ca statul trebuie sa se retraga e o persoana fara legatura cu mediul cultural. Inca ceva: una dintre marile probleme ale momentului, cu consecinte grave asupra modului in care functioneaza atat statul, cat si societatea, o reprezinta judecarea functiilor si performantelor lor cu criteriile cu care judecam functiile si performantele unei structuri economice. Aceasta din urma trebuie doar sa obtina profit. Statul, societatea nu sunt o multinationala, iar „profitul“ lor nu se masoara in bani.
Mai mult, anul trecut a fost lansat un Apel pentru competenta in institutiile publice de cultura, in care se cer criterii de egibilitate mai clare si transparenta in organizarea concursurilor de management in institutiile publice. Cum veti rezista inevitabilelor presiuni pentru numiri politice in fruntea unor astfel de institutii?
Asa cum trebuiau sa reziste toti predecesorii mei! Nu numai ca nu voi mai accepta numiri de persoane incompetente profesional in fruntea institutiilor de cultura care depind de minister, dar ma gandesc chiar (daca mandatul mi-o va permite, repet) la o lege a admisibilitatii in functiile culturale, care sa stipuleze precis competentele obligatorii pentru ocuparea posturilor.
Precizez ca nu e obligatoriu ca o persoana numita politic sa fie incompetenta. Competenta profesionala este problema, nu procedeul numirii. Daca exista competenta, eventuala afiliere partinica n-ar trebui sa constituie un impediment sau sa provoace scandal. Titu Maiorescu era, de pilda, conservator: s-ar opune cineva, azi, numirii lui la Biblioteca Centrala Universitara sau la Biblioteca Nationala?
Ati declarat, la scurt timp dupa ce ati fost numit ministru al Culturii, ca este momentul afirmarii Romaniei prin cultura. Credeti ca tara nu s-a afirmat prin cultura si pana acum? Cum se va produce aceasta afirmare de acum inainte si, mai ales, in fata cui?
Nu cred ca Romania s-a afirmat si se afirma prin cultura, desi are un potential semnificativ in aceasta directie. Eu zic ca e cazul sa fim realisti. Nu numai ca nu avem un Premiu Nobel pentru Literatura. Suntem mult mai putini cunoscuti pentru cultura noastra, fata de cat suntem de cunoscuti pentru coruptie sau scandaluri politice. Si nu este cazul sa se intample asa ceva. Pentru ca am avea cu ce ne face cunoscuti prin cultura, daca ar exista o actiune coerenta in aceasta directie. Gesturile individuale conteaza, dar impactul lor este nesemnificativ.
Nu numai ca nu ne-am afirmat cultural in fata lumii. Nu ne-am afirmat cultural nici macar in fata noastra insine! Altfel cum va explicati ca parintii cer sistematic Ministerului Educatiei sa „simplifice“ curricula scolara la materiile „neimportante“, adica limba si literatura romana, istoria, muzica, desenul?…
Oamenii de cultura nu sunt suficient de stimati in societatea romaneasca actuala. In afara de actori, oamenii de cultura apar extrem de rar pe micul ecran, la radio sau in presa scrisa. As aminti aici ca oamenii de cultura „supravietuiesc“ prin puterea lor de exprimare in mediul online, pe site-uri si bloguri de cultura, singura scena pe care oamenii din acest mediu o au, neconditionat, pentru ca o gestioneaza singuri de cele mai multe ori. „Revolutiile“ de pe retelele de socializare arata ca exista oameni dornici de a primi informatii din mediul cultural. Cu toate acestea, responsabilii de grilele TV sustin ca numarul acestora este mic.
Afirmarea prin cultura trebuie sa inceapa cat mai repede, daca nu dorim sa fim perceputi ca o natiune acefala si aculturala. Ea trebuie sa inceapa printr-o actiune concertata a institutiilor culturale, actiune in care rolul ministerului trebuie sa fie cel de organizator si de promotor. Si inca o precizare: trebuie sa inceapa din si prin scoala! Daca nu formam cititori, degeaba subventionam carti si reviste. Daca nu formam oameni care au nevoie de arte plastice, degeaba sustinem UAP.
Ati fost membru al consiliului de conducere al Institutului Cultural Roman. Cum evaluati activitatea actuala a institutiei?
Am fost o foarte scurta perioada, in toamna lui 2012, membru al consiliului de conducere al ICR. Nu este menirea mea, ca ministru al Culturii, sa evaluez activitatea ICR, care se afla in subordinea Senatului.
„Democratizarea accesului la cultura este o prioritate“, ati declarat de asemenea. Ce inseamna, in viziunea dumneavoastra, aceasta democratizare?
Cultura romana a rezistat, in acesti ani foarte dificili, in primul rand la nivel de elita. Si este bine ca a rezistat la nivel de elita, caci fara elita nu exista cultura. Insa, pe de alta parte, la nivelul cetateanului obisnuit, accesul la cultura si nevoia de cultura au scazut dramatic. Nu faceti greseala de a subestima aceasta nevoie de cultura. Manelele satisfac, fals si dramatic din punct de vedere artistic, tocmai o asemenea nevoie culturala. Pentru multi, din motive economice, dar si de educatie, manelele sunt singurul palier cultural accesibil lor. Nu este obligatoriu sa ramanem la aceasta constatare, ci sa le deschidem si lor orizontul de cunoastere, de intelegere. Asta presupune o abordare pro-activa, implicare a tuturor celor care fac parte din sistem.
Imi propun, deci, sa colaborez cu Ministerul Educatiei pentru a revizui formarea culturala a copiilor, care mi se pare precara. Altii studiaza Beatles in licee, noi nu vrem sa mai studiem nici macar Bach si Beethoven, dupa care ne miram ca se asculta manele.
Apoi, as dori sa reflectez, impreuna cu oamenii de cultura, cu editurile, teatrele si muzeele, la modalitati de a facilita accesul la cultura printr-o colectie de carte ieftina si de calitate, prin concerte si expozitii educative, prin sisteme de gratuitati in muzee. Va repet ca tintesc in primul rand copiii si tinerii care, mai ales daca provin din familii defavorizate (adica aproximativ un sfert din familiile din Romania), nu au nici o sansa de a se intalni vreodata cu cultura adevarata.
Nu ma gandesc la nimic de genul defunctei „culturi de masa“! Ci la modalitati democratice, legale, de a facilita accesul la cultura adevarata si la o educatie culturala corespunzatoare.
Ce sanse va acordati pentru transformarea acestor promisiuni in realitate?
Privindu-ma in oglinda intrebarilor dumneavoastra, am impresia ca vorbim de alt ministru. N-am facut multe promisiuni, am vorbit doar despre ce sta in puterea mea – iar eu zic ca era si responsabilitatea tuturor predecesorilor mei – sa fac.
Mai intai, nu vreau sa asist ca un contabil neutru la ruina institutiilor culturale ale tarii. Am sustinut revotarea cat mai rapida a Legii pentru finantarea principalelor reviste de cultura.
Voi analiza critic si voi lua masurile necesare in cazul unor institutii din subordine care nu-si justifica, pana acum, menirea si banii pe care i-au inghitit. Voi corecta din mers numirile necorespunzatoare facute in fruntea unor institutii importante. Voi frecventa regulat toate genurile de institutii culturale din subordinea Ministerului Culturii, de la muzee si teatre pana la biblioteci si santiere arheologice, asa cum am facut-o si inainte de a fi ministru. Voi ierarhiza logic, in functie de resurse, activitatile. Daca acestea sunt „promisiuni“, inseamna ca ne aflam intr-un dezacord lingvistic.
Eu nu cred ca e nevoie de cine stie ce „sanse“ pentru a lua aceste masuri, pentru ca, in fond, asta este treaba unui ministru. Nu luati inertia unora dintre predecesorii mei, indiferenta lor fata de soarta culturii drept norma. Ministrul Culturii trebuie sa fie, inainte de toate, principalul promotor si avocat al culturii in societatea romaneasca. Iata, cad in pacatul de care ma suspectati fara motiv si va fac aici o promisiune: atat cat va dura mandatul meu, n-o sa fiu ministru doar cu numele!
Nu in ultimul rand, as vrea sa reamintesc necesitatea intensificarii demersurilor noastre pe palierul cooperarii internationale in domeniul cultural. Exista un potential inca neexploatat suficient la nivelul cooperarii in acest domeniu cu partenerii nostri din UE, cu partenerii regionali etc. Am sa dau un singur exemplu, pentru ca am vorbit de Sarmisegetusa Regia. Spatiul romanesc, cultural si lingvistic, beneficiaza de cea mai solida autoritate pe componenta latinitatii si a romanitatii in regiunea Balcanilor. Exista, in aceasta regiune, un patrimoniu material imens de sorginte romanica, strans legat de originile si de geneza poporului nostru, care este din pacate complet necunoscut tinerelor generatii din Romania. Putem organiza vacante pentru elevi la Nisipurile de Aur, dar in drum am putea face un popas si la castrul roman de la Nicopole ad Istrum, pentru a sublinia originile romane ale poporului roman si dimensiunea europeana a latinitatii noastre. O cooperare culturala cu partenerii nostri din regiune pe aceasta tema ar reprezenta un lucru benefic nu numai pentru Romania, ci si pentru patrimoniul cultural comun european.
Cred, in concluzie, ca dimeniunea internationala a culturii romane, profilul ei in concertul valorilor mondiale reprezinta o resursa considerabila si imi propun sa accentuez prezenta si statutul nostru cultural la nivel international.
La finalul lui februarie, ati anuntat ca Administratia Fondului Cultural National va reprimi acel procent de 2% din incasarile Loteriei Romane, o alocare intrerupta in 2012. Cum ati reusit sa „reporniti“ acest transfer vital de fonduri?
Procentul de 2% din incasarile Loteriei Romane reprezinta, intr-un an mediu, circa 4-5 milioane de euro. Suma e mica in raport cu fondurile alocate pentru autostrazi, sa zicem, dar am convingerea ca se vor face multe proiecte de calitate, care se vor vedea, cu acesti bani. Mai ales ca nu consider decizia de atribuire a acestui procent drept o incheiere, ci un inceput: inceputul atragerii directe de fonduri de la marii agenti economici, de stat sau privati.
Cand am preluat mandatul, in conditiile in care bugetul pentru cultura era deja facut, cum deja am amintit, iar procentul din PIB atribuit ministerului era ridicol de mic, am solicitat, plecand de la realitatea cresterii economice si pe temeiul solidaritatii guvernamentale, sprijin pentru identificarea de fonduri suplimentare. Stiam ca Loteria Romana nu a fost infiintata doar pentru ca oamenii sa aiba unde juca, iar statul sa faca profit. Monopolul pe care Loteria il are presupune si obligatii speciale, nu numai privilegii. Stiam, de asemenea, ca Regele Carol al II-lea, cand a reformat Fundatiile Culturale Regale si le-a incredintat lui Alexandru Rosetti, a dispus ca 10% din profitul anual al Loteriei Romane sa sustina programele culturale ale acestei institutii.
Asadar, argumentele au convins guvernul sa reia finantarea Fondului Cultural National din profitul Loteriei.
Precizez ca banii nu vor intra in consumul curent al ministerului sau in „investitii“ invizibile. Ei vor alimenta conturile Fondului Cultural National si vor finanta, in conditiile prevazute de lege, proiectele gestionate de AFCN. Deci vor merge la creatori.
Institutul National pentru Cercetare si Formare Culturala a publicat in luna martie Barometrul de Consum Cultural 2014. Cifrele prezentate in acest studiu au fost intampinate diferit de oamenii de cultura. Pe de o parte, unii au fost dezamagiti de gradul inca ridicat de non-consum cultural la majoritatea categoriilor cercetate. Pe de alta parte, Federatia Editorilor din Romania a contestat vehement cifrele publicate pentru consumul de carte, afirmand, prin vocea directorului executiv Mihai Mitrica, inclusiv ca informatiile sunt „scoase din pix“. Cum vi se par dumneavoastra datele de consum cultural, asa cum reies din acest barometru?
In privinta cifrelor in sine, am spus chiar la prezentarea barometrului ca din ele lipseste una fundamentala: procentul de 0,08% din PIB alocat Ministerului Culturii. E o cifra care, pe de-o parte, explica neajunsurile consumului cultural in Romania, dar, pe de alta, depune, paradoxal, marturie despre nivelul cultural ridicat din tara noastra. Pentru ca, daca raportam ce se face in chip efectiv la resursele derizorii alocate, obtinem un rezultat mai mult decat onorabil.
Totusi, cifrele sunt inselatoare, daca nu le aplicam si o analiza calitativa. Ele atesta ca in Europa altii stau si mai rau decat noi (si ma refer chiar la tari cu traditie, in care se citeste sau se merge la teatru mai rar decat in Romania), insa ascund profunda polarizare a consumului de cultura. Intre o minoritate care consuma intens cultura de inalt nivel si o majoritate care nu consuma deloc cultura, de nici un fel, se intinde o prapastie. Care explica, de pilda, manelizarea, dominatia divertismentului trivial in detrimentul culturii autentice. Cultura adevarata nu este una de masa, insa a priva masele de cultura nu reprezinta o politica inteleapta. In acest sens am vorbit despre democratizarea accesului la cultura. Refuz sa cred ca maneaua este singura forma de cultura pe care o putem oferi celor multi.
In orice caz, e bine ca exista acest barometru si ca am instituit o forma, perfectibila, desigur, de evaluare a pietei culturale romanesti. El ne va ajuta sa identificam si sa circumscriem problemele si va contribui la constientizarea societatii romanesti in privinta necesitatii investitiei in cultura.
Ati spus „Nu“ unui muzeu al comunismului. Pe blogul dumneavoastra scrieti ca „tema unui muzeu al comunismului este controversata, nu numai in Romania“. De ce nu este un om de stanga, cum v-ati declarat deschis, de acord cu un astfel de muzeu?
Nu sunt partizanul distrugerii ideilor bune ale competitorilor politici, nici nu am mania de „ctitor“, de a infiinta institutii cu orice pret. Un embrion extraordinar al unui asemenea muzeu al ororilor comunismului exista deja in Romania. Este vorba de Memorialul Sighet, organizat de Fundatia Academia Civica si coordonat de Ana Blandiana si Romulus Rusan. Pe scheletul Memorialului Sighet, prin simpla extindere a structurilor acestuia, se poate construi un muzeu al ororilor comunismului, cu extensii in Capitala si in alte locuri in care represiunea si-a avut sedii (la Aiud, la Ramnicu Sarat, la Pitesti s.a.). Fortul 13 Jilava este un alt loc emblematic caruia trebuie sa-i acordam toata atentia noastra. Nu am spus „Nu“ niciodata unei asemenea idei. Nu-mi atribuiti gesturi si atitudini care nu-mi apartin.
De altfel, legat de acest muzeu, exista in Parlament o initiativa legislativa care se adreseaza acestei probleme. Ea are un parcurs bine definit de Constitutie si de legi. Exista o dezbatere publica pe aceasta tema. Noi construim o noua institutie. Care trebuie sa fie inclusa in buget, careia trebuie sa-i gasim un sediu, trebuie sa-i facem o organigrama, un regulament de functionare. Daca vreuna dintre institutiile statului are ceva de spus despre vreun aspect al acestui proces, o poate face institutional. Nu foloseste nimanui inventarea unor inexistente conflicte intre institutii. Dezbaterea publica nu este un conflict, este un mecanism de functionare a democratiei.
Eu sper sincer ca va iesi o lege buna. Si ca institutia isi va atinge scopul propus, acela de a aminti mereu romanilor care a fost pretul esecului democratic din secolul trecut si de ce este important sa ramanem o democratie.