Un savant, cu contribuții esențiale în domeniul fizicii. Un filosof, ale cărui interogații epistemologice au anticipat neliniștile noastre de azi cu privire la limitele cunoașterii. Un cercetător interdisciplinar, care a deschis drumul unor perspective novatoare în domenii de frontieră, deși trăia într-o țară comunistă, în care știm cu toții cine pretindea să aibă controlul cercetării științifice.
Această perspectivă fragmentară asupra personalității lui Mihai Drăgănescu trebuie, însă, completată de o perspectivă integratoare. Încă de la finalul anilor ’80, în ciuda fundalului descurajant oferit de atotputernicul discurs oficial, gândirea lui Mihai Drăgănescu s-a cristalizat într-o evidentă opoziție față de demersurile dizolvante ale post-structuralismelor, care demontau ultimele resorturi ale umanismului modern. Interesul pe care Constantin Noica l-a acordat, în ultimii săi ani, cercetărilor lui Mihai Drăgănescu și, mai ales, filosofiei sale, se explică prin preocuparea comună a celor doi gânditori pentru riscurile (în special într-o cultură aflată sub dominația statului totalitar comunist) abandonării perspectivei unității filosofice a ființei.
Într-o epocă de incertitudini politice și filosofice, opera sa a dobândit un puternic caracter vizionar. Imun la tentațiile, dar și la presiunile oficiale, gânditorul a elaborat câteva direcții de reflecție care au depășit cu mult până și perspectiva – de neconceput pentru cei mai mulți dintre noi – a eliberării de comunism. Cărțile sale (în special Inelul lumii materiale) pot fi citite ca un palimpsest al negării perspectivei materialist-dialectice și istorice asupra existenței, asupra societății, dar și ca un avertisment împotriva riscurilor pragmatismului consumerist.
Evident, Mihai Drăgănescu nu a fost singurul savant european care a atras atenția asupra acestui dublu risc, proiectând un discurs care depășea ambele poziții filosofice separate de Cortina de Fier. Încă de la începutul anilor ’80, de când devenise evident că postmodernismul era încă departe de a-și fi epuizat potențialul deconstrucționist la adresa paradigmelor culturale moderne, a apărut, în zone culturale diverse, o reacție contrară. Gânditori ca Mircea Eliade sau George Uscătescu – proveniți, nu întâmplător, dintr-un spațiu răsăritean în care anti-umanismul a luat forma radicală a Gulag-ului – au continuat să apere „reduta” unității cosmice a omului și premisele umanismului clasic, în timp ce Constantin Noica împingea opoziția față de reducționismul lumii moderne până la absolutizarea culturii, în raport cu alte domenii ale societății, și a filosofiei, în interiorul culturii. Și în Occident, atât din zona științei, cât și din cea a religiei, o serie întreagă de savanți și gânditori au respins disoluția umanismului tradițional, pe care o opera postmodernismul, promovând, în numele unor valori democratice, de sorginte liberală, noul orizont al regăsirii unității originare a ființei umane.
În spațiul românesc, însă, unul dintre cei dintâi – și, în același timp, dintre cei mai originali – gânditori care au refuzat dictatura postmodernă și au proclamat restaurarea, pe baze științifice și filosofice noi, a umanismului, a fost, cum spuneam, savantul și gânditorul Mihai Drăgănescu. Filosofia sa, pornind de la epistemologie, evidențiază continuitatea fenomenelor materiale și spirituale și unitatea profundă a cosmosului, cărei îi corespunde unitatea ființei umane. O face subtil și fără ostentație, integrând știința și teoria științei cu filosofia și antropologia. O face punând în discuție o lozincă sacrosanctă a regimului comunist: progresul. Progresul a creat decalaje globale nemaivăzute până acum în istorie, între zone ale globului în care omul poate literalmente face turism în cosmos şi zone în care el trăieşte încă la nivelul Comunei Primitive, între ţări şi grupuri de ţări cu un standard de viaţă extrem de ridicat şi alte grupuri de ţări în care standardul este mai redus decât în Evul Mediu. Nu numai în plan social, ci şi în planul gândirii, existenţa acestor fracturi şi contradicţii a dus la spulberarea unei teme milenare: omul însuşi. Care a dispărut din filozofie, ca subiect de sine-stătător, după cum a dispărut şi ca fiinţă unitară. Omul contemporan a fost spart şi fracturat într-o sumă de limbaje, unitatea sa originară, cosmică (după cum zicea Mircea Eliade) fiind pulverizată.
Aceasta coincide cu apariţia unor spectre care ameninţă condiţia umană, mai grav decât orice altceva am cunoscut în istorie: războiul sau catastrofele nucleare (care pot să aneantizeze întreaga planetă), riscurile climatice şi catastrofele ecologice (care pot duce la dispariţia vieţii pe Pământ), dispariţia resurselor energetice (care poate provoca recesiunea vieţii materiale până la niveluri pre-moderne). Coincidenţa acestor riscuri şi provocări i-a determinat pe unii gânditori şi oameni de ştiinţă să propună un nou model de gândire şi educaţie, pe care, în lipsă de alt termen, l-aş denumi noul umanism.
Gândirea lui Mihai Drăgănescu operează, de fapt, o reintegrare a celor două discursuri și limbaje (științific, respectiv filosofic), despărțite de revoluția tehnico-științifică, într-o sinteză filosofică și culturală menită să redea filosofiei omul ca temă esențială. Dar nu omul medieval sau renascentist, pre-științific, nici omul fracturat al postmodernității, ci omul contemporan, sumă a unor limbaje extrem de avansate și supus unor provocări de mare intensitate. Reintegrarea se produce într-un moment – anii de dinaintea finalului regimurilor comuniste europene – când perspectiva asupra viitorului umanității este mai sumbră ca oricând, când o suită de catastrofe naturale sau provocate de tehnologie pun sub semnul întrebării pretenția științei de a fi noua „teologie” a gândirii contemporane. Dacă le revine unor personalităţi ca Mircea Eliade şi George Uscătescu meritul de a semnala, încă din anii ’70-’80 ai secolului trecut, riscurile abandonării omului ca subiect al filosofiei şi ale pulverizării unităţii lui originare, îi revine lui Mihai Drăgănescu meritul de a fi introdus cultura română în noul curent de gândire umanistă şi, totodată, de a reuni pionieratul cu o remarcabilă performanţă atât în ştiinţă – unde a lăsat o operă solidă –, cât şi în gândire – unde a ilustrat, printre foarte puţinii la noi, fuziunea gândirii ştiinţifice cu cea filosofică şi, în ultimii săi ani, şi cu cea teologică. Performanţa de care vorbesc este cu atât mai lăudabilă, cu cât nu aparţine unui tânăr, ci unui savant cu mare experienţă, dar care şi-a păstrat, iată, resursele de a rămâne în avangarda gândirii şi de a inaugura noi domenii de cercetare, la o vârstă la care alţii se retrag în profesorat sau administraţie.
Profunzimile lumii materiale, din 1979 (reluată, în urma succesului deosebit al primei ediţii, în volumul Inelul lumii materiale, cartea sa din 1989) depăşea pentru prima dată, în filosofia românească a ştiinţei, epistemologia sau filosofia limbajului. Ştiinţa nu mai era limita la care se oprea ştiinţa, ca să fac un (aparent) paradox. Părintele şcolii româneşti de informatică, aşa cum i s-a spus, întrevedea, la începutul anilor ’80, limitele, nu atât ale ştiinţei, cât ale scientismului: atitudine cognitivă productivă la începuturile revoluţiei tehnico-ştiinţifică, dar care, pe măsură ce ştiinţa lărgea tot mai mult orizonturile cunoaşterii, devenea o frână în calea înţelegerii complexe a Universului. Profunzimile, ca să întrebuinţez un termen propriu gândirii lui Mihai Drăgănescu, nu mai erau accesibile exclusiv pe calea cunoaşterii ştiinţifice. Pentru a putea depăşi barierele tot mai numeroase la care ajunsese, aceasta trebuia să facă apel, într-o primă instanţă, la filozofie. La speculaţie şi la conceptele ei.
Este, fără discuție, un filon vizionar în această căutare a profunzimilor. Este ceva (spuneam într-o intervenție mai veche dedicată interdisciplinarității lui Mihai Drăgănescu) tineresc și dezinteresat, chiar donquijotesc, dacă-mi este permis să folosesc această vocabulă într-un elogiu al unei personalități științifice. Pentru că lumea modernă numai de profunzimi nu pare interesată. Dar, de fapt, în spatele acestei juvenile convingeri în necesitatea căutării profunzimilor, se ascunde luciditatea savantului care știe că progresul nu este infinit. Și că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să ne întoarcem la rădăcinile de care ne-am îndepărtat. În cazul de față, la unitatea originară a omului și la un echilibru necesar între spirit și materie. La antica măsură, dacă vreți.
E cazul să ne amintim de acest aspect vizionar al gândirii lui Mihai Drăgănescu. Spiritul său a devenit astăzi un reper pentru toți cei care reflectează asupra perspectivelor omului, dar, în același timp, a riscurilor la care acesta este expus. Și-a depășit cu mult epoca, fiind actual la câteva decenii de la formularea premiselor sale și poate oferi soluții și azi, când dezechilibrele de tot soiul pun sub semnul întrebării însuși viitorul vieții pe Pământ.