Criza greacă revine, acum într-o formă revizuită și agravată. Și nu este una economică acum. Este una politică, și mai grav, una de model în ceea ce privește Uniunea Europeană. Faptul că Grecia n-o să-și plătească la timp o rată din împrumut către finanțatori, că este de un miliard de euro, că este de un miliard și jumătate, nu are absolut niciun impact asupra economiei europene. Negocierile din ultima perioadă între guvernul elen și troică, FMI, CE și BCE, au mai degrabă alura unui război, și adâncesc prăpastia dintre părți. FMI s-a retras de la negocieri, după ce Atena a respins, ca inacceptabile, măsuri sociale pe care niciun guvern responsabil față de cetățenii săi nu le-ar fi acceptat, indiferent care ar fi urmările.
Este o confruntare între două viziuni despre viitor, și nu doar despre viitorul Greciei. Cu sau fără Syriza, cu sau fără euro ca monedă, Grecia trebuie să se gândească în primul rând la viitorul ei. Nu este egoism. Este instinct de conservare. A greșit Grecia în trecut? Da, dar în egală măsură au greșit și creditorii, care acum se sufocă de indignare pentru că nu-și primesc banii la timp. Au greșit politicienii Greciei? Da, și încă grav. Dar asta nu înseamnă că trebuie să persiste în greșeală. Greșesc creditorii și responsabilii politici de la Bruxelles când impun condiții inacceptabile? Da, la fel de mult cum au greșit în trecut politicienii greci.
Poate salva sacrificarea viitorului Greciei viitorul zonei euro și al construcției europene? Nu! Ar fi un sacrificiu inacceptabil. Este vorba despre oameni, despre viața lor. Nu putem pune la temelia unei construcții sacrificarea unei națiuni. Este un joc periculos, din care nimeni nu va câștiga. Nici măcar adepții modelului Europei cu două viteze, care cred că eșecul Greciei le vine mănușă în efortul de a face acceptabil acest model. Care înseamnă, de fapt, amputarea actualei Uniuni, debarasarea de țările mai puțin performante. Numai că dificultățile economice sunt temporare, și ciclice. Ce s-ar întâmpla dacă țările care sunt ”destinate” să alcătuiască nucleul dur al noii Uniuni Europene – căci va fi o nouă Uniune – intră la rândul lor în criză? Se ”amputează” la rândul lor, sau invocă scuza că sunt prea mari pentru a da ”faliment”, și merg înainte ca și când regulile îi privesc doar pe alții, și niciodată pe ele?
Trebuie să învățăm și noi ceva din această nouă criză greacă. Primul lucru, extrem de important: echilibrele economice se obțin greu, cu costuri foarte mari, și se pot strica ușor, dacă ne jucăm de-a criza în momentele cele mai nepotrivite. Grecii au ce mărturisi pe tema asta. De aici nevoia unui consens politic, care să fixeze limitele peste care nu se poate trece în lupta politică.
Al doilea lucru: avem nevoie de o politică europeană explicită, în care să fie clare pentru toți românii obiectivele pe care le urmărim. Vrem să intrăm în zona euro. Care zonă, însă? Cum va arăta ea în 2019, când vrem noi să aderăm? Ce se va întâmpla cu obiectivul nostru în eventualitatea ieșirii Greciei?
Al treilea lucru de învățat: orice criză trebuie rezolvată prin apelul la principiile și valorile democrației. Este motivul pentru care spuneam că acum criza nu mai este economică. În negocieri sunt două părți, cu drepturi și obligații egale. Oricât ar dura, negocierile sunt mai folositoare decât confruntarea.
Sper că ne-am maturizat, că suntem responsabili, ca politicieni, că trecem dincolo de vorbe, și judecăm faptele. Grecia a ajuns la limită și pentru că partidele politice au privilegiat confruntarea, în locul consensului. Nu este cazul să repetăm și noi greșelile Greciei. România poate folosi situația ei actuală, bazată pe performanțe economice și sociale bune, pentru a se afirma și pentru a-și promova interesele în Uniunea Europeană și în regiune. Putem fi o ancoră de stabilitate, într-un mediu geopolitic complicat. Depinde doar de noi să facem asta. Depinde doar de noi dacă avem succes sau eșuăm. Trebuie să facem o alegere, și sper că vom face o alegere bună.