Plecarea la cele eterne a marilor antrenori de fotbal Angelo Niculescu, la 93 de ani, și Constantin Cernăianu, la 81 de ani, este o pierdere dureroasă pentru lumea sportului cu balonul rotund, dar și un semnal că o anumită epocă se apropie de final.
Este vorba de epoca în care sportul a fost și un act de cultură.
Nu vreau, se-nțelege, să idealizez trecutul de dragul discuției. Din marea echipă națională pe care Angelo Niculescu a calificat-o la Mondialul mexican din ’70, ca și din celebrele echipe ale Craiovei și Petrolului, ajunse la apogeu sub comanda lui Constantin Cernăianu, puțini erau, la drept vorbind, niște autentici intelectuali sau niște domni în sensul „scrobit” al termenului. Nici Dumitrache, nici Dobrin, nici Neagu (și cu atât mai puțin Rică Răducanu) nu copilăriseră în palate, cu bone și educatori privați. Însă erau cu toții oameni de bun-simț, cu vorba la locul lor, de o modestie remarcabilă. Și, mai ales, erau oameni pentru care sportul era un joc și o competiție a caracterului și inteligenței. Într-o epocă prea puțin ilustră, ei au lustruit un sport prozaic și l-au transformat în cult.
S-ar putea spune că nimic nu stă pe loc și că sportul a suferit o transformare inevitabilă, devenind divertisment și politică, fenomen social și forță economică. Da și nu. În spatele unui derby Real Madrid – FC Barcelona stau multe sute de milioane de euro, însă finalmente deznodământul este decis de forțele fotbalistice, de talentul și tăria de caracter a jucătorilor și de inspirația tactică a antrenorilor. Sportul nu și-a pierdut deloc valoarea morală și culturală, tocmai pentru că rămâne un uriaș fenomen social, care antrenează energii nebănuite. Rămâne, de asemenea, un joc, pentru că, indiferent cine câștigă la capătul unui asemenea derby, echipa care pierde nu se desființează, iar dragostea suporterilor ei nu scade.
Din nefericire, asemenea împrejurări sunt mai rare în sportul de azi. Sportul este atacat fie de disproporția dintre bani și valoare (cum se întâmplă în fotbal), fie de lipsa cronică de valoare, care prăbușește spectacolul în derizoriu. Demonetizarea sportului contribuie și ea, într-o proporție care nu trebuie ignorată, la generalizarea indolenței sociale, la această stare de lehamite pe care o resimțim, în proporții diferite, cu toții. Împuținarea valorilor ne face să ne pierdem speranța că există resurse de progres în societate și în noi înșine.
Oameni cum au fost regretații Angelo Niculescu și Constantin Cernăianu erau croiți din altă fibră. Fie că erau sau nu, la origine, militari, ei aveau în textura personalității lor un element care amintea de faptul că sportul modern s-a născut în armată și ca o prelungire civilă a unor valori militare. Demnitatea, rectitudinea morală, corectitudinea, o anumită distincție personală erau vizibile în felul în care vorbeau și se manifestau regretații antrenori. Era evident și faptul că orizontul lor de cunoaștere depășea marginile terenului de fotbal. Sportul a avut dintotdeauna o componentă psihologică, iar oamenii de sport adevărați – cum erau cei din stirpea celor doi – se pricepeau și la oameni. Să-i descopere, să-i formeze, să-i îndrume, inclusiv în viață, nu doar în sport.
Ba chiar (pentru că ne aducem cu toții aminte de mult-ironizata „temporizare” a profesorului Angelo Niculescu), acești oameni de fotbal de altădată se pricepeau și la psihologia colectivă. Au fost mulți antrenori importanți înaintea lui Angelo Niculescu – de la Economu la Vögl –, dar Profesorul a fost primul care a făcut legătura între anumite trăsături psihologice colective și un stil de joc. Rezultatele, ale sale și ale celor care au venit după el, i-au dat dreptate. Nu altceva au făcut, pe alte meridiane, Enzo Bearzot cu jocul său pe contraatac, Aimé Jacquet cu combinația de forță și fantezie sau Pep Guardiola cu jocul de posesie al Barcelonei. La fel, Craiova Maxima, una dintre cele mai bune echipe din istoria fotbalului românesc, n-ar fi fost posibilă fără construcția tactică și de resurse umane, făcută de antrenorul cu care Universitatea a câștigat primul titlu, în 1974, și anume Constantin Cernăianu. Marii antrenori știu că nu ești decât ceea ce poți, iar sportul, ca și armata, presupune maximizarea atuurilor și minimizarea slăbiciunilor.
Nu sunt sigur că lumea lor a apus definitiv. Cred că, atunci când ne vom trezi din vârtejul banului câștigat ușor și al gloriolei de televiziune de nișă, vom redescoperi că sportul e un joc superior al inteligenței, în care câștigă cei care au mai mult caracter.