Nu discut acum situația Greciei, în raport de creditorii ei. Lucrurile sunt complicate, și, în ciuda faptului că este o criză foarte mediatizată, știm destul de puține lucruri cu adevărat importante despre ea. Pentru că, în paralel cu negocierile, s-a desfășurat și un adevărat război mediatic, a cărui ceață a ascuns multe. Iar dacă ne uităm cu atenție la luările de poziție ale celor care contează în acest război, vedem totuși prudență și reținere, care înseamnă, de fapt, că nimeni nu vrea să închidă canalele de comunicare, și nici să ducă lucrurile dincolo de linia după care ele devin ireversibile.
Ceea ce vreau să discut este valul de mirări care a cuprins ”lumea” după anunțul premierului grec Alexis Tzipras, care supune Acordul cu creditorii unui Referendum național. Mulți se miră de această ”îndrăzneală” a premierului grec, ca și când abia acum ar afla de existența democrației și de instrumentele ei de guvernare. Printre care, ce surpriză, este și consultarea poporului. Pentru că, până la urmă, grecii plătesc prețul economic și social al noilor acorduri, nu creditorii. Și nici altcineva. E cazul să fie și ei întrebați, înainte de a semna orice acord. Este vorba despre viața lor pentru cel puțin un deceniu de aici încolo. Au dreptul să decidă. Oricare ar fi acea decizie. Și nimeni nu poate spune că grecii nu știu despre ce e vorba. Au simțit pe pielea lor ce înseamnă austeritatea de mai bine de cinci ani. Orice decizie ar lua, își asumă și consecințele ei.
Uniunea Europeană nu poate uita însă respingerea, în 2005, tot prin Referendum, de către francezi, a Tratatului Constituțional. Exemplul Franței a fost contagios: Tratatul a fost respins, la scurtă vreme, și de olandezi. Din păcate s-au tras concluzii greșite în urma acelui refuz. Una dintre ele a fost aceea că astfel de decizii nu sunt de nasul poporului, și ca atare numita Constituție a UE nu a mai fost supusă ratificării prin Referendum în nicio țară. Ceea ce a însemnat, în fond, golirea de conținut a democrației. Ceva de genul ”elitele știu mai bine”. Dacă privim felul în care a fost gestionată criza economică declanșată în toamna anului 2007, nu cred că laudă cineva ”elitele” pentru performanțele lor în timpul crizei. Rezultatul? Adâncirea faliei care îi separă pe cetățeni de politicieni și de decidenții la nivelul UE.
Syriza a venit la guvernare cu un set de promisiuni. Printre care nu se afla adâncirea austerității. Este firesc că guvernul elen vrea să vadă dacă are sprijinul cetățenilor pentru prelungirea austerității. Dacă nu-l are, consecința este clară: pleacă de la guvernare, și cetățenii fac o altă alegere. Din care să rezulte un guvern cu un mandat clar de acceptare a condițiilor creditorilor. Dacă se poate realiza așa ceva. Dacă însă are acordul grecilor, lucrurile sunt rezolvate. Iar faptul că un Acord cu creditorii mai întârzie o săptămână nu e o tragedie. Mai află unii ce e democrația și cum funcționează ea.
Comice, pe meleagurile noastre, sunt mirările celor care implementează cu sârg democrația printre români, beștelindu-l pe Tzipras pentru că apelează la Referendum pentru o decizie crucială pentru viitorul Greciei. Dar cum noi trăim permanent într-o piesă de Caragiale, lucrurile sunt firești. Noi nu ne mai mirăm. Noi doar contemplăm peisajul, și le facem galerie grecilor. Ca la meci.