În urmă cu cinci ani izbucnea ceea ce se va numi ”primăvara arabă”, o serie de demonstrații de stradă, care au început în Tunisia și s-au răspândit în Egipt, în Siria, în Libia, și sub diverse forme, și în alte țări din zonă. Nu vreau să repet toate clișeele care au însoțit evenimentele, și care au ținut loc de analiză serioasă a unui fenomen complex. Pe care diverși actori, locali, regionali și globali, au încercat – și unii au și reușit – să-l deturneze și să-l folosească în scop propriu.
De unde au pornit evenimentele ”primăverii arabe”? De la disperarea tinerilor, care se loveau de lipsa de șanse, de sărăcie, de inechități și de discriminare. Ce doreau? O schimbare. Dar care era conținutul schimbării? Ei bine, marea slăbiciune a acestor evenimente este aceea că n-au avut lideri, n-au avut un program, n-au fost structurate. De aceea au fost rapid capturate și, instrumentate din afara fenomenului, li s-a oferit program, obiective, mijloace. Care, din păcate – după cum ne vor dovedi cei cinci ani scurși de atunci – nu s-au potrivit cu nevoile și interesele revoltaților.
Zona nu s-a schimbat în bine, dimpotrivă. Libia și Siria sunt în plin război civil, cu sute de mii de morți și milioane de refugiați, cu infrastructurile distruse. Forme agresive de extremism sunt în plină dezvoltare și exportă violență dincolo de zonă, inclusiv în Europa, vezi atentatele de la Paris. Egiptul este, practic, o dictatură militară, și se confruntă cu un început de război civil. Democrația este mai departe ca niciodată. Sărăcia este și mai adâncă. Situația femeilor s-a înrăutățit dramatic.
Singura țară care părea că reușise să iasă mai bine de pe urma acelor evenimente, Tunisia, cunoaște acum noi revolte, tot ale tinerilor marcați de sărăcie, după ce a cunoscut, anul trecut, câteva atentate sângeroase. În urmă cu câteva zile, unul dintre cei care au declanșat manifestațiile din Tunisia, dându-și foc – și supraviețuind cu răni îngrozitoare – declara că astăzi n-ar mai face așa ceva, că situația este mai rea decât acum cinci ani.
Țările amintite trebuie să se schimbe. Și se vor schimba. Dar se vor schimba în acord cu nevoile lor, după proiectele lor. Care nu pot fi doar niște lozinci strigate în stradă. Toți cei interesați de schimbare trebuie să găsească soluții politice. Orice altă soluție este iluzorie, și produce efecte contrare. Polonia s-a schimbat prin ”Masa rotundă”, cea care a oferit soluția politică. Acțiunile ”Solidarității” au arătat doar cât de mare era nevoia de schimbare, și cât de urgentă acțiunea.
Nici Siria, nici Egiptul, nici Libia, nici Yemenul nu pot ignora faptul că soluțiile la problemele lor sunt politice. Bombele nu rezolvă nimic. Indiferent cine le fabrică, și cât de inteligente sunt. Strada este un instrument periculos, când este folosit pentru a genera schimbări. Este o lecție pe care nu trebuie s-o uite cei care invocă ”strada” pentru a scoate din joc politica. Ne place sau nu, nimic nu se poate petrece fără implicarea politicului. Dacă vrem democrație. Dacă vrem altceva, se poate. Dar este rețeta perfectă pentru un eșec. Cu tot ce înseamnă el.