Alocuțiunea susținută cu prilejul lansării albumului „Descriptio Danubii. Hărțile Dunării în patru secole de cartografie”, editat cu sprijinul ICR. La evenimentul moderat de Președintele Fundației Europene Titulescu, Adrian Năstase, au mai participat Radu Boroianu, președintele Institutului Cultural Român, Ovidiu Dumitru, directorul Muzeului Național al Hărților și Cărții Vechi, și ambasadorul Teodor Baconschi.
„Cartografia s-a născut din nevoia oamenilor de a domina spațiul pe care îl cucereau, cu eforturi și sacrificii, în încercarea lor de a găsi răspunsuri la multele probleme cu care se confruntau. Hărțile n-au creat realități geo-politice, doar le-au consfințit, spre știința celor interesați. Ele mai au o virtute, aceea de a reflecta modul de gândire al oamenilor şi al civilizaţiilor care au alcătuit acele hărţi. Astfel devin un instrument indispensabil pentru istorici, nu doar pentru geografi, călători, navigator și neguțători.
Și acum, în epoca supertehnologizată în care trăim, hărțile vechi continuă să ne fascineze și să ne facă să visăm. Ele ne îndeamnă, în felul lor, să ne gândim la alternative, la ceea ce s-ar fi întâmplat dacă. Nu este un exercițiu inutil, dimpotrivă. Niciodată viitorul nu ți se relevă clar și univoc. Hărțile vechi ne amintesc mereu asta.
Faptul că acum Muzeul Național al Hărților și Cărților Vechi reușește să publice, împreună cu ICR, un consistent volum de hărți și de studii despre spațiul dunărean, Descriptio Danubii, nu este la îndemâna prea multor capitale europene. Evenimentul la care participăm atestă resursele considerabile de care dispune cultura română, pe care le poate oferi societății românești și statului român, servind binelui public. De asemenea, pentru că nu putem evita politicul, muzeul și evenimentul de azi depun mărturie și despre beneficiile unice pe care le aduce investiția în cultură: o investiție pe care prea adesea o facem cu multă parcimonie, dar care întotdeauna aduce incontestabile avantaje de cunoaștere, de imagine și de dialog social. Aceasta este, în fond, adevărata Românie, cea pe care o întâlnim în sălile unei asemenea instituții, la un vernisaj, la o lansare de carte, la o dezbatere culturală. De aici și numai de aici, de la investiția în cultură (cu corolarul ei, investiția în educație), se poate alimenta dezvoltarea României.
Dar să revenim la Descriptio Danubii. Este o carte extraordinară, captivantă chiar pentru neofitul cartografiei. Avem cuprinsă, între copertele ei, întrega istorie a disciplinei, de la bâjbâielile, erorile și enormele confuzii ale Evului Mediu până la relativa acuratețe a hărților din preziua modernității. Avem, totodată, și o întreagă istorie a interesului Europei pentru regiunea Dunării, ca și o evoluție a felului în care această regiune a fost percepută. În fine, în toate aceste hărți este vorba, într-un fel sau altul, direct sau indirect (dar, cel mai adesea, direct), și de noi. De lumea românească, de statele feudale din care, mai târziu, se va naște România, așa cum o cunoaștem noi azi.
Astfel, putem urmări cu ochii minții cum cunoștințele Europei despre artera ei centrală se îmbogățesc, se rafinează și devin mai precise. La început, hărțile se făceau mai mult din intuiție, pe baza surselor antice sau chiar a mitologiei populare. Renașterea, cu cultul ei pentru Antichitate și, simultan, cu dezvoltarea și reabilitarea științei, dă semnalul unei revizuiri a cunoștințelor cartografice (însumând istorie, geografie, politică) despre bazinul Dunării. Acesta începe să fie privit în lumina relațiilor europene și a prezenței, la gurile fluviului, a unei forțe străine, ne-europene, care amenință întregul continent.
E interesant ce ne spune Descriptio Danubii, la acest capitol, despre statutul Țărilor Române și despre actuala tendință a istoriografiei românești de a le prezenta tot mai mult ca pe niște simple provincii otomane, decuplate de Europa și uitate în marginea lumii civilizate. Hărțile reproduse aici atestă că, dimpotrivă, Europa secolelor al XV-lea – al XVIII-lea privea principatele românești ca făcând parte din lumea civilizată, legate fiind de Europa prin spații ca Ungaria sau Polonia, și, totodată, ca pe niște state cu identitate politică distinctă de Molohul otoman din sudul Dunării.
De asemenea, cartografii Renașterii și cei ai secolului al XVII-lea făceau distincția între Regatul Ungariei și Transilvania, principat autonom, mai ales după ce, la 1526, Ungaria propriu-zisă va dispărea de pe harta politică a Europei, devenind pașalâc turcesc.
Nu în ultimul rând, aș semnala și faptul că pe foarte multe dintre aceste hărți apare, limpede și neechivoc, Basarabia ca parte componentă a Principatului Moldovei. Pe nici una Basarabia nu apare separată de Moldova și, cu atât mai puțin, ca parte componentă a Rusiei. Pretențiile Imperiului Țarist de la 1812 și ale URSS din 1940 nu se bazează decât pe forță, nu pe realități istorice sau politice pe care Europa să le valideze. Hărțile Gurilor Dunării nu lasă loc de interpretări, în acest sens.
În privința interesului Europei pentru cunoașterea și fixarea (inclusiv geopolitică) a bazinului Dunării, putem spune că, exceptând Mediterana, nici o altă regiune a Europei nu s-a bucurat de o mai mare atenție din partea cartografilor occidentali. Iar acestea două, Mediterana și Dunărea, sunt și axele structurante, cultural și politic, ale Europei. De la interesul scolastic, vădit în prima dintre hărțile reproduse în carte, cea aparținându-i lui Sebastian Münster și datând din 1540, și până la cel accentuat științific (dar și geopolitic), vizibil în harta lui Nicolas de Fer, din 1717 (și care distinge net, în plină epocă pre-iluministă, între Ungaria și Transilvania), atenția Europei pentru bazinul dunărean se modifică și evoluează, în paralel cu evoluția ideii europene înseși.
Dunărea este, pentru partea centrală și de est a continentului nostru, ceea ce Mediterana este pentru cea de sud. Și e cu atât mai remarcabil faptul că noi, românii, așezați acolo unde Dunărea se varsă în acest apendice al Mediteranei, care este Marea Neagră, realizăm sinteza între spiritul mediteranean (căruia îi aparținem, ca urmare a originii latine și a creștinismului timpuriu) și cel central-european, de care ne leagă istoria formării statului național.
Aceasta se reflectă, într-un mod neintenționat, dar cu atât mai semnificativ, în cartografia timpurie pe care Descriptio Danubii ne-o oferă. Nu există hărți ale cursului inferior (ba chiar și cele ale cursului superior!) al Dunării care să ne ignore. Care să facă abstracție de existența noastră politică, distinctă de cea a imperiilor și regatelor vecine. Desenate fără instrumente de precizie, adesea și fără a fi călătorit pe meleagurile noastre, aceste hărți atestă faptul că greșim atunci când ne ignorăm propria istorie și importanță în construcția europeană. Cartografii occidentali, însumând mult-puținul pe care îl știau despre noi, nu ne-au reprezentat niciodată sub forma unei „pete albe”. Nu e nici o mitizare în acea formulă a lui Miron Costin, conform căreia am fost așezați de strămoșii romani „în calea tuturor răutăților”, și nici în pretenția lui Grigore Ureche – el însuși, cunoscător și utilizator de cartografie polonă și prim „cartograf virtual”, în cronica sa – că românii, conduși de Ștefan cel Mare, au salvat, la finele secolului al XV-lea, Europa de puhoiul otoman. Hărțile occidentale reprezentate aici atestă fără urmă de mitizare această poziție și acest rol.
Aș încheia cu o observație care se leagă de ceea ce spuneam la începutul intervenției mele, cu privire la rolul cartografiei și al istoriografiei în impunerea unor realități geopolitice. Există, în toate hărțile reproduse în Descriptio Danubii, o prezență inconturnabilă, pe tot parcursul Evului Mediu. Este vorba de Imperiul Otoman. Numai că toate aceste hărți sunt desenate de europeni. Cartografia otomană, atunci când nu a comandat ea însăși hărți unor geografi europeni, a strălucit prin absență. Nu e de mirare că Imperiul Otoman a dispărut din Europa, cât timp alții i-au scris istoria (Cantemir al nostru!) și i-au desenat hărțile…
Abundența materialului cartografic privind Dunărea atestă centralitatea fluviului și a regiunii sale în istoria și în viața de zi cu zi a continentului nostru. Ea ne atrage atenția să luăm mai în serios implicarea noastră în strategiile de dezvoltare regională și în configurarea cursului politic al acestei regiuni, căreia îi aparținem și în care ocupăm o poziție-cheie. Chiar dacă este vorba de hărți vechi de sute de ani, de mult depășite de cunoștințele geografice și cartografice contemporane, Descriptio Danubii este un puternic argument în favoarea unității Europei, ca și în abandonarea unor perspective vexante, ale unei Europe „cu două viteze”. Fără această regiune a Dunării și, mai ales, fără gurile fluviului, unitatea europeană nu poate funcționa eficient. Cum nu a funcționat niciodată în istorie.”