Doamna Ana Costea, ministrul Muncii, a lipsit a treia oară de la întâlnirea cu parlamentarii din Comisia de Muncă a Camerei Deputaților. Ceea ce este deja prea mult. Indiferent de motivele absenței, doamna ministru trebuie să fi aflat că prezența la Comisie este o obligație constituțională a domniei sale. Dacă nu a aflat, e simplu: sunt de citit doar câteva rânduri, ușor de înțeles:
”ARTICOLUL 109
(1) Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia.
ARTICOLUL 111
(1) Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. În cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie.
(1) Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. În cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie.
(2) Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. Dacă li se solicită prezenţa, participarea lor este obligatorie.”
Am tot văzut exprimată, în diferite forme, ideea că, fiind guvern de ”tehnocrați”, el nu răspunde în fața Parlamentului. Unii miniștri au mers mai departe, spunând că nu dau socoteală decât ”străzii”, pentru că strada i-a pus. Mă tem că s-a ajuns deja într-un impas. Doar că, așa cum aminteam, România are o Constituție, care o dotează cu un Parlament, și în Constituție se spune clar că Guvernul răspunde politic în fața lui. Pe cale de consecință, și guvernul Cioloș este un guvern politic. Rămâne să mai vedem ce culoare politică are, că nici vopseaua de pe ”cioară” nu ține la nesfârșit. Dar discuția asta nu are nicio relevanță în context. Importantă este ideea răspunderii politice a Guvernului în fața Parlamentului. Refuzul de a accepta acest lucru este un refuz al democrației.
Era poate mai sănătos pentru doamna ministru să ia exemplu de la premierul Cioloș. Căruia sigur nu i-a căzut bine întâlnirea cu senatorii, de săptămâna trecută, din plenul Senatului. Doar că domnul Cioloș pare mai obișnuit cu democrația. Că n-a scăpat de ea la Bruxelles, unde sigur a dat piept cu Parlamentul European, și nu o dată, în calitate de membru al Executivului european.
Dacă doamna ministru nu poate suporta să dea ochii cu odioșii parlamentari, poate o înlocuiește premierul, și aflăm și noi care sunt răspunsurile la întrebarea simplă: de ce revenim la austeritate, în plin ciclu de creștere economică? Pentru că, bănuiesc, aici se află explicația fugii de Parlament a doamnei ministru: nu poate motiva de ce trebuie înghețate salariile bugetarilor în următorii trei ani. Ne-a transmis pe căi ocolite că legea salarizării, elaborată de Guvernul Ponta, nu e bună. Poate pentru că se măreau salariile. Actualul guvern pare să sufere de fobia măririlor de salarii. De ce? N-am înțeles. Dacă nu crește economia, bine, ar fi de înțeles. Dar nici când crește nu e momentul să fie mărite? Atunci când este?
Am și o altă nedumerire: în guvernul acesta știe dreapta ce spune stânga, și invers? În ”Strategia anti-sărăcie”, proaspăt scoasă pe piață, se amintește că numai în domeniul asistenței sociale este un deficit de personal de 13.000 de oameni. Pe care Guvernul ar vrea să-l reducă apelând la ONG-uri. Și asta merită o discuție mai aprofundată. Dar asistența socială nu este singurul domeniu al activității statului care suferă de pe urma deficitului de personal. Asistența medicală, educația, situațiile de urgență, administrațiile locale, toate au aceeași problemă. Ce facem? Acoperim deficitul tot cu oameni din ONG uri?
Cum credem că putem avea o guvernare de calitate, servicii publice (și nu doar publice, pentru că și în privat este aceeași problemă, a calității serviciilor oferite) performante, cu oameni a căror muncă nu este plătită la adevărata ei valoare? Uităm chiar așa de repede că există o concurență pe piața muncii la nivel european, că oamenii care fac performanță își pot găsi un loc de muncă mult mai bine plătit în altă parte? În condițiile astea este pură ipocrizie să plângem soarta celor plecați să muncească afară, câtă vreme prin politici publice păstrăm salariile extrem de mici, și în sectorul public, dar și în cel privat?
Aceste lucruri trebuie discutate în primul rând în Parlament. Care este, prin excelență, locul democrației. Și locul unde democrația rimează cu tehnocrația. Tehnocrația nu este ceva în afara democrației, și deasupra ei. De asta e bine ca membrii actualului Guvern să citească prevederile Constituției, înainte de a trata cu dispreț Parlamentul. Pentru că disprețul este față de cetățeni, nu față de parlamentari.