Marți, 25 octombrie 2016, am susținut în Camera Deputaților o declarație politică pe tema manifestațiilor în favoarea unirii cu Republica Moldova ce au avut loc în București la finalul săptămânii trecute.
„Distinși colegi,
Am rămas neplăcut surprins de încercarea ministrului de Interne de a acuza ”politizarea” mitingului și marșului unionist de sâmbătă, considerând-o drept sursa ”incidentelor” din fața Guvernului, incidente amplificate artificial de toți cei implicați. Dacă nu a aflat, domnul ministru trebuie să afle acum că unificarea – indiferent când se va face, și cum – este un proiect eminamente politic, care cere voință politică, și o serie de politici publice care să-l facă posibil.
Cred că în loc a ne cantona în dispute sterile, în acuze bizare, este mult mai important să discutăm despre felul în care putem ajuta Republica Moldova să îndeplinească angajamentele luate cu ocazia semnării Acordului de Asociere la UE. Am cunoscut și noi această etapă, știm care sunt exigențele Bruxellesului – care, în fond sunt și exigențele noastre, de vreme ce am participat la formularea și adoptarea lor – dar și costurile îndeplinirii lor.
Dacă decizia politică de a le îndeplini revine exclusiv Chișinăului, noi putem ajuta Republica Moldova să reducă amintitele costuri, mai ales pe cele sociale, lucru pe care l-am enunțat extrem de clar în ședințele comune de guvern pe care le-am avut în timpul guvernului Ponta. Reamintesc deciziile luate de acel guvern, din care am făcut parte, în legătură cu ajutorul oferit Republicii Moldova: asistența medicală de urgență, interconectarea sistemelor de transport de gaze, ajutorul oferit sistemului de educație din Moldova, prin refacerea unor școli și grădinițe și oferirea unor microbuze de transport școlar. În domeniul culturii, partea română a oferit fonduri pentru păstrarea și punerea în valoare a patrimoniului cultural al Republicii Moldova, mai precis pentru reabilitarea Sălii cu Orgă din Chișinău, a Muzeului de Artă, și a Teatrului Bogdan Petriceicu Hașdeu din Cahul.
Este drumul pe care putem, și trebuie să mergem. Am dovedit că suntem cel mai consecvent avocat al integrării europene a Republicii Moldova. Cred că ajutorul oferit Chișinăului trebuie gândit pe o perioadă mai lungă, și trebuie să se refere la mai multe domenii decât acum. Trebuie să-i oferim predictibilitate și continuitate. Altminteri, unii vor continua să organizeze manifestați pro-unioniste la București, fără ca la Chișinău, dar mai ales în viața cetățenilor moldoveni, să se schimbe ceva în bine.
Eu cred că forțele politice din România și-au asumat, și nu de ieri, de azi, proiectul reunificării. Și nu doar și l-au asumat declarativ, au făcut ceea ce puteau face, în condițiile date, pentru a ne atinge obiectivele. Ca să facem ceea ce ne-am propus trebuie să acționăm cu realism și cu inteligență, și să facem acest proiect acceptabil pentru toți cei interesați din UE și din vecinătatea Republicii Moldova. Adică să promovăm o politică externă mai activă și mai vizibilă în acest sens. Trebuie să fim conștienți de faptul că unificarea nu este ceva ce ne privește pe noi și pe moldoveni.
Parlamentul trebuie să fie unul dintre pilonii acestui proces, atât la nivel diplomatic – uităm prea adesea că există și o diplomație parlamentară – cât și la nivel legislativ. Am greși dacă am avansa propuneri populiste și termene nerealiste. Ne aflăm în fața unui efort intens și de durată, pe multiple planuri, pentru că a pregăti Republica Moldova pentru reunificare înseamnă să o ajutăm să îndeplinească toate condițiile cerute de integrarea în UE și în NATO.
Acesta este sensul întâlnirii liderilor PSD cu promotorii ideii unioniste. O întâlnire politică. Sper că nu l-am contrariat prea tare pe domnul ministru de interne. Domnia sa, tehnocrat fiind, nu înțelege că democrația este, până la urmă, o instituție politică. Și că, vrea, nu vrea, ministerul pe care îl conduce este tot o instituție politică. Ce nu are drept instrument de lucru bastonul jandarmului, ci politicile publice. Ca să nu mai vorbim despre faptul că acuzele sale sunt în cea mai bună tradiție a demagogiei politice. Că și tehnocrații fac politică fără să știe. Sau se fac că nu știu…”