Un fost deputat, oprit în trafic, se dă jos din mașină și îi ia la pumni pe polițiști. Un medic, oprit și el în trafic, refuză să se legitimeze și se ia și el la harță cu oamenii legii. Șapte cetățeni din Ialomița, aflați pe plajă la Mamaia, i-au agresat pe cei din jur: un polițist aflat în timpul liber, care a intervenit pentru aplanarea scandalului și și-a declinat calitatea, a fost tăiat cu sabia. În Lugoj, luptele deschise, inclusiv cu arme albe, dintre clanurile de romi, se desfășoară ziua în amiaza mare, iar polițiștii sunt, cel mult, spectatori neutri, dacă nu chiar… victime colaterale. Într-o gară din nordul Moldovei, un recidivist, nederanjat de nimeni, a băgat cuțitul într-un biet polițist aflat în patrulare.
Este vorba de o criză a autorității polițienești? Și, dacă da, e nevoie – cum a cerut ministrul de resort – de măsuri legislative pentru întărirea ei? Și, mai mult: această criză nu este cumva partea unei crize și mai întinse, care privește statul, în ansamblul său, asta însemnând inclusiv instituțiile sale politice, Parlament, partide politice, Executiv și Justiție?
Ca atare, nu este vorba doar de o criză a autorității polițienești, criză ce durează de ani buni, fără să fi înțeles în acest timp că autoritatea nu se (re)stabilește neapărat prin măsuri legislative, care există, dar nu sunt aplicate ferm și consecvent, ci se câștigă prin faptele celui/ celor în cauză. Ea derivă din respect și din prestigiu.
Iar pierderea respectului și a prestigiului nu se produce nici din cauza campaniilor mediatice, care există, dar nu au impactul de care se plâng unii. Faptele celor din instituție duc la pierderea respectului cetățeanului și, implicit, și a autorității ei. Inventarul faptelor care zdruncină autoritatea instituției este lungă, și pe ea intră abuzuri și încălcări ale legii, rămase fără urmări, comise de oameni de la vârful instituției până la cel mai mic nivel de competențe.
Cetățeanul care le vede constată cu neplăcere că, în ciuda unor capete care cad, există un soi de imunitate și de impunitate a celor care sunt angajații instituțiilor, că lucrul ăsta nu este valabil doar pentru angajații Poliției. Nu e nevoie, în aceste condiții, de nici o campanie mediatică, pentru ca respectul cetățeanului și prestigiul să se evaporeze.
Legislația nu e, prin urmare, soluția-miracol. Avem legi care pedepsesc aspru ultrajul: ele nu l-au împiedicat pe fostul deputat, aflat în stare de ebrietate, să lovească un polițist. Nici distinsul medic n-a fost stânjenit de lege, nici de probabilitatea înregistrării video a incidentului. Nici cetățenii-ninja din Ialomița nu au fost incomodați de legislația care interzice portul armelor albe.
Deci, nu legislația este soluția eroziunii autorității poliției. Statele civilizate au aflat, cu mult înaintea noastră, că degeaba faci profilaxia răului, dacă, înainte și în paralel, nu faci și educația binelui. Soluția la periculoasa eroziune a autorității polițiștilor este una cu două aspecte: 1) recâștigarea respectului cetățeanului și a prestigiului, și 2) educația autorității.
Or, în această din urmă privință, nici Poliția Română, nici ministrul de resort nu pot face foarte multe, imediat. Criza de autoritate, în România, nu este numai a Poliției, ci a mai tuturor instituțiilor statului, ba chiar și a unor instituții civile, cum e familia. Educația autorității nu se poate face, de pildă, atunci când programa școlară sau subiectele la examen se fac de către organizațiile de părinți ai elevilor, nu de către profesori. Educația autorității nu se poate face atunci când, din start, încă din proiectul noii Legi a educației, noi am prevăzut (nesiliți de nimeni și singurii în Europa!) că studenții pot contesta, din principiu, orice notă primită la examen.
În fine, dacă de ceva vreme încoace ne batem joc de tot ceea ce înseamnă funcție publică, promovând ca deputați, senatori, secretari de stat și miniștri pe oricine (indiferent de studiile și de competența lui profesională), nu ne putem aștepta ca autoritatea, în statul român, să rămână la cote ridicate. Oamenii nu pot crede că, într-un stat în care oricine poate fi ministru, Poliția sau Justiția au scăpat, ca prin minune, de acest fenomen de degenerescență și, în consecință, se pot bucura de respect.
Partea perfidă a pierderii autorității este că nu e nevoie ca întregul sistem să fie corupt, pentru ca încrederea publică să scadă dramatic. Există în Poliția Română (ca în toate instituțiile statului!) foarte mulți oameni admirabili și o netă majoritate de funcționari care își fac onest datoria. Și care privesc cu mâhnire, chiar cu îngrijorare, cum totul se duce de râpă din cauza unei minorități care, deși (vorba lui Eminescu) nici știe, nici vrea, nici poate, târăște în prăpastie întregul.
Până nu va începe curățenia interioară (de la vârf în jos!), Poliția, ca și alte instituții ale statului, nu își va recăpăta nici un milimetru din autoritatea pierdută. Indiferent câte declarații sforăitoare și inițiative legislative demagogice vor apărea.
Iar asta e valabil pentru toate instituțiile statului, nu numai pentru Poliție. Nu există prioritate mai mare a ORICĂREI guvernări decât aceea a recâștigării încrederii cetățenilor în stat, prin buna funcționarea instituțiilor lui, prin performanță și prin intransigență față de cei care uită de misiunea lor, ca angajați ai statului și ca reprezentanți aleși ai poporului.