Mi-a plăcut mult eseul mai vechi al lui Noica, despre Ardealul care unește.
Dovedea o profundă și sobră iubire spirituală față de Transilvania, atunci, de-abia realipită la țară, și, mai ales, dădea un sens înalt, metafizic chiar, acestei uniri. Care nu viza, vulgar, teritorii, ci suflet și cultură română și un sens mai înalt, o împlinire a existenței noastre pe aceste meleaguri. Împlinire în cadrul căreia Transilvania juca rolul catalizatorului.
Dar pentru mine Transilvania spirituală înseamnă și ceva concret, nu doar o formulă profetică, oricât de bine formulată. Înseamnă, în primul rând, trei trasee spirituale care nu numai că definesc regiunea și poziția ei în concertul culturii române, ci reprezintă coloane de forță ale spiritului românesc în întregul său.
Primul este traseul marilor romancieri.
Jalonat de figurile întemeietoare ale lui Ioan Slavici, Liviu Rebreanu și Augustin Buzura, este traseul prozei solide, aspre, dure pe alocuri, care se confruntă cu omul în toate ipostazele sale morale, de la înălțare la decădere și de la sacrificiu la trădare. Dimensiunea etică a omului românesc se vede, descompusă până în ultima fibră, în romanele acestor moraliști transilvani căliți la școala devotamentului față de limba română, de identitatea noastră și, nu în ultimul rând, față de demnitatea românului care poate fi discriminat, umilit, șters din statisticile oficiale, dar nu înfrânt. Prin romanele celor trei, pătrund în cultura română, devenind ale noastre, ale tuturor, normele și exigențele morale ale părții celei mai încercate din națiunea noastră. Ale părții care a trebuit să tacă și să facă, să supraviețuiască și să performeze.
Mara, Moara cu noroc, Pădureanca,Pădurea spânzuraților, Ion, Fețele tăcerii, Refugii sau Drumul cenușii sunt tot atâtea victorii asupra limitelor, care în Transilvania de până la 1918 începeau chiar cu punerea sub semnul întrebării a propriei identități.
Cel de-al doilea traseu spiritual transilvănean aparține marilor poeți.
George Coșbuc, Lucian Blaga și Ana Blandiana configurează o orbită poetică în cadrul căreia spiritualitatea tradițională, păstrată nealterată în satul de peste munți, se împletește organic, după o rețetă al cărei secret se păstrează numai acolo, cu orizontul culturii europene de vârf. Satul văzut ca monadă etnografică, satul ca mit, satul ca permanență care, transformată în gândire și sensibilitate, învinge un sistem anti-uman, sunt imagini ale lumii românești transformate în spirit, prin verb. Prin cuvântul care edifică.
Coșbuc, de exemplu, a turnat în vers chipul satului românesc tradițional, cu o secundă înainte ca modernitatea să îl altereze. Blaga a mers și mai departe, mutând satul românesc, de dincolo de lume, în dincoace. În mit întemeietor, capabil să alimenteze nu doar reveria etnografică a celui plecat la oraș și devenit cărturar (ca la Coșbuc), ci și viziunea unui creator de dimensiune universală. Iar Blandiana, reluând în alt context modelul blagian, a reiterat forța spirituală a omului în confruntarea cu timpurile nefavorabile, cu stihiile anti-umane.
În fine, cel de-al treilea traseu este cel al marilor critici și istorici literari: Dimitrie Popovici, Mircea Zaciu, Ion Pop.
O linie de evoluție care, ca și precedentele, se alimentează din tradiția transilvană. Poate chiar mai mult decât prozatorii și poeții, căci criticii se sprijină și azi pe filologie și istorie, domenii în care Școala Ardeleană a făcut epocă în cultura română, redându-ne dimensiunea latină (amenințată de Orientul în care, prin forța împrejurărilor, eram absorbiți în secolul Luminilor). Criticii și istoricii literari ai Transilvaniei excelează prin informația la prima mână, acribie filologică și superioara pedagogie a frumosului literar – în general, a culturii –, pe care studiile și sintezele lor riguroase o promovează.
Popovici, de pildă, savant erudit, strivit de geniul lui G. Călinescu, găsește în plin regim antonescian puterea de a recunoaște Istoriei literaturii române de la origini până în prezentmeritele și calitatea critică, deși propriile contribuții (fundamentale în materie de iluminism și de referință pentru romantism) nu sunt decât fugitiv amintite de autorul Enigmei Otiliei. Zaciu, la rândul său, este al doilea ctitor al școlii critice și istorico-literare transilvane, după Popovici, și totodată cel care îl conciliază pe profesorul său – trecut prematur la cele eterne – cu Călinescu. Prin Zaciu, critica transilvăneană câștigă exercițiul jubilației intelectuale fără a-și pierde rigoarea și superioara întemeiere didactică. Ion Pop, în fine, cel mai dotat elev al lui Zaciu și creator, el însuși, de școală literară (cea de la „Echinox”), merge încă și mai departe, ieșind din spațiul spiritual al Transilvaniei și clădind monumente critice avangardei românești sau lui Nichita Stănescu, fără a uita vreo clipă de strălucita tradiție culturală a provinciei trans-alpine.
Prin ultimii componenți ai celor trei trasee, de altminteri, ia sfârșit lungul marș de sincronizare a Transilvaniei cu scrisul din restul României (mai fericit, prin comparație, datorită existenței statelor feudale Moldova și Muntenia, apoi, după 1859, a statului român modern). Buzura, Blandiana sau Ion Pop sunt numele prin care se împlinește formula lui Noica, profetică la începutul anilor ’40, dar perfect actuală azi: Transilvania unifică spiritual cultura română, dând măsura corectă a raportului delicat dintre tradiție și modernitate, dintre vatra satului și scena universală. Un raport pe care numai transilvana așezare în spirit – vizibilă în tot, peste munți, de la port la geometria așezărilor – îl putea rezolva fertil pentru întreaga cultură română.
Nu întâmplător, drumul nostru înapoi în Europa a trecut și trece prin Transilvania „Micii Rome” de la Blaj și a Sibiului lui Șaguna, prin puritatea satelor românești din Mărginime și din Maramureș, prin truda aspră care încununează nevăzut Apusenii, prin Năsăudul horelor și al cetelor de flăcăi. Întoarcerea acasăa Transilvaniei s-a întors, la rândul ei, benefic asupra întregii Românii, așa cum cuvintele limbii literare făurite la București și Iași, poposind în bagajul unor scriitori cum sunt cei de mai sus, s-au întors și ne-au îmbogățit pe toți.
Transilvania din cuvinte, Transilvania de cuvinte: în toate e aceeași poveste eternă a spiritului românesc.
(Text inclus în antologia ”Transilvania din cuvinte”, alcătuită de Irina Petraș și editată de Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Cluj)
