Teatru, adică dramatism, conflict, personaje puternice şi o mare lecție de viață.
Iar cartea de memorii a regizorului Alexander Hausvater, intitulată atât de misterios Ce dacă, exact asta e. Dincolo, desigur, de faptul că e o minunată carte de literatură, de proză, mai exact, care se citeşte cu încântare şi cu folos. Formația lui Alexander Hausvater, de om de teatru, se simte pe sub “țesătura” scrisului, pe care îl ritmează şi îl structurează. Textul nu este o rememorare “aşa cum a fost” (deşi scriitorul nu falsifică şi nici nu romanțează), ci este ordonat astfel încât cititorul să asiste, “privitor ca la teatru”, la un spectacol al memoriei.
M-a fascinat, întâi şi-ntâi, cepovesteşte Alexander Hausvater. Cel pe care îl cunoscusem în primul rând ca important regizor, autor, după 1989, al unor montări de excepție pe scenele bucureştene şi nu numai, este un evreu român, plecat din țară la vârsta de 10 ani. Suficient cât să nu mai uite niciodată limba română şi primele amintiri, dar suficient de puțin pentru ca, spre deosebire deolim-ii mai vârstnici, adaptarea sa la realitatea israeliană să fie rapidă şi fără dificultăți.
Exilul, chiar când este rezultatul unei asumări identitare – aşa cum este revenirea evreilor în Țara Veche-Nouă a Poporului lui Israel -, e un act de ruptură, care îl marchează pentru totdeauna pe cel care îl face. În cazul lui Alexander Hausvater, a face Alia a fost un demers salutar pentru ulterioara sa devenire artistică, întrucât i-a permis să se formeze, ca om şi ca om de teatru, într-o lume liberă, cu orizonturi deschise, spre deosebire de închistarea pe care a lăsat-o în urmă, în România. Regizorul a devenit, în Israel, un artist al lumii, deschis către tot ce era nou şi interesant în teatru, începând cu cel israelian (Teatrul din Haifa, apoi Teatrul Habima din Tel Aviv şi alte companii teatrale israeliene cunoscute pentru inovație şi experiment).
În acelaşi timp, însă, ca şi alți oameni de cultură originari din România, Alexander Hausvater nu s-a rupt cu totul de locul de unde plecase. În primul rând, după cum atestă unele povestiri din Ce dacă (de pildă, Shaul, care mi se pare o mică bijuterie), pornind de la nucleul familial, în Israel s-a refăcut, în parte, cercul rudelor şi prietenilor din Bucureşti. Rând pe rând, aproape toți au făcut Alia şi, în chip firesc, şi-au căutat în țara cea nouă cunoştințele. Exilul nu este uşor nici măcar atunci când eşti primit cu brațele deschise: mulți, după cum aflăm din povestirile autobiografice ale lui Alexander Hausvater, au luat-o literalmente de la zero, de la aşa-numitele maabarot (barăci din plăci de azbest) şi de la profesiuni umile, până când au învățat limba ebraică şi s-au integrat în societatea israeliană. Memoriile lui Alexander Hausvater sunt, din acest punct de vedere, un document excepțional al genezei statului Israel, acum, în anul în care se împlinesc 70 de ani de la declararea independenței.
Şi lumea românească, lăsată în urmă, dar niciodată uitată, este reconstituită cu o privire la fel de pătrunzătoare, chiar dacă este privită printr-o dublă lentilă: cea a vârstei, respectiv, cea a distanței.
Îmi place enorm delicatețea cu care Alexander Hausvater se raportează la copilăria sa românească. Fără să idilizeze, fără să osândească. Diferența dintre cei doi versanți ai copilăriei ne-o dezvăluie el însuşi: “Dacă în România copilul care eram fusese protejat de părinți, de prieteni de o cultură vastă şi bogată, în Israel m-am trezit singur într-o lume veşnic în război pentru idealuri mărețe”. România este țara copilăriei mici, în care părinții (burghezi aşezați, care nu se conformează imperativelor comunismului) îi angajează o profesoară de franceză, pe Madame Georgesco, iar aceasta, catolică ferventă, îl duce la Sfântul Iosif şi-l învață limba lui Rabelais prin intermediul parabolelor cristice. Până când tatăl îi spune că, totuşi, el este evreu şi s-ar cuveni ca eroul său să fie Moise, nu Isus. Cu inocența specifică vârstei, copilul îi combină, însă, pe cei doi…
Îmi place, însă, la fel de mult cum povesteşte Alexandru Hausvater, care este – nu-i fac un compliment, ci constat o realitate – un scriitor matur, de real talent. Memoria nu este parcursă în sens cronologic, ci prin flash-uri care se adună ca într-un panopticum, care poate fi citit şi pe fragmente, dar al cărui sens profund rezidă în totalitate. Fiecare povestire poate fi o scenă de teatru, Hausvater stăpânind la perfecție arta de a contura personajele, spațiul, adâncimile şi raporturile între protagonişti.
În Ce noapte!, de exemplu, ne este înfățişată prima zi a noului israelian pe teritoriul Țării Sfinte: un oraş nou şi el, Ir Ganim, aflat el însuşi într-un stadiu incipient, în plin deşert, o casă neterminată, mobilier sumar. Părinții, însă, burghezi români, nu se lasă copleşiți: mama îmbracă o rochie de seară, tatăl, un costum elegant, şi împreună improvizează un picnic pentru a sărbători libertatea de a se afla în Israel. La picnic, copilul este servit cu un pahar de vin, primul din viața sa. Ca o mise en abîme a viitorului şi a cărții înseşi, Alexander va petrece primele zile israeliene sub efectul licorii nemaigustate până atunci…
Urmează, însă, în carte, o altă povestire-cheie, pentru lecția morală pe care scriitorul o încrustează în textura memoriilor sale: primul rol, într-o piesă montată la teatrul doamnei B., pe când se afla în clasa I. Experiența a fost, mai degrabă, terifiantă şi s-a lăsat cu decizia de-a sta cât mai departe de teatru. Cum viața ne spune, adesea, ce dacă, actorul terifiat de interpretarea doamnei B. a devenit, în timp, un proeminent om de teatru israeliano-român…
După această experiență, totuşi, culturală, în spiritul opoziției dintre cele două lumi, urmează o experiență diametral opusă: cea dintr-un moshav (comunitate agricolă israeliană, bazată pe proprietate colectivă şi pe exploatarea în comun a bunurilor), în care copilul este trimis de părinți pentru a se căli şi a se disciplina. Alexander Hausvater a trăit pe pielea lui unul dintre conflictele caracteristice primelor decenii ale Israelului: cel dintre olim-i, născuți în Europa, cu o educație mic-burgheză, şi sabri, născuți în Israel, aspri, căliți de dificultățile pe care le au de înfruntat şi educați prin munca pământului. Un conflict pe care l-au trăit, benevol sau de nevoie, şi alți scriitori (mă gândesc aici la Amos Oz, în romanul Odihnă desăvârşită). Caracteristică lui Hausvater este în-scenarea: în locul unui plicticos eseu ideologic despre stânga şi dreapta, despre liberalism şi socialism, avem o narațiune concepută ca o scenă de teatru, centrată în jurul unui personaj, “îngerul din kibbutz”: un paznic care veghează, mut, săritor şi imprevizibil, asupra copilului bucureştean trimis la munci agricole, într-un moshavde lângă Ashkelon…
Dacă ar fi să găsesc o analogie între stilul regizorului Alexander Hausvater şi cel al scriitorului cu acelaşi nume, aş vorbi despre aliajul atât de personal dintre precizia observatorului şi discreta duioşie a moralistului. Hausvater nu-şi judecăpersonajele – fie ele dramatice sau prozastice -, ci le oferă scena şi şansa de a-şi spune povestea.
O carte pe care am citit-o cu pasiune, angajat, dialogând pagină după pagină cu minunatul artist care a scris-o.