Faptul că ne aflăm aici, la Universitatea Populară de Vară ce continuă proiectul început de istoricul Nicolae Iorga este, în sine, o victorie, într-o lume românească tot mai confuză, care crede că-și poate rezolva problemele renunțând la identitate, prin consecințe, și la propria-i istorie. ”Vrem o țară ca afară!” este expresia sintetică a acestui proces, pe care nu știm să-l oprim. Proasta performanță a societății de aici pleacă, de la fuga noastră de identitate.
Avem motive de speranță într-o schimbare în bine a societății? Deocamdată răspunsul este mai degrabă negativ. Să fim sinceri cu noi: performanța economică nu este totul, nu rezolvă marile probleme ale societății. Aș spune că, într-un fel, le accentuează, prin polarizare economică și socială și prin creșterea inechităților de tot felul. Prea mulți români sunt lăsați în afara mecanismului care împarte fructele creșterii economice. În trei decenii România a trecut de la o relativ uniformă dezvoltare a teritoriului, incluzând aici și echiparea cu servicii publice de tot felul, la o dezvoltare puternic inegală, cu câteva mari orașe, aspiratoare de bani și de forță de muncă înalt calificată, și cu mari zone afectate de procesul de dezindustrializare.
Un cunoscut economist american, de origine turcă, Dani Rodrick, atrăgea atenția asupra efectelor procesului de dezindustrializare în țările în curs de dezvoltare, cum este și România. Asta are drept efect o societate ”neterminată”, cum este cea în care trăim: nici urbană, nici rurală, nici modernă, nici tradițională, o societate care-și pierde legăturile ce o fac solidară. Nu mai suntem nici măcar în logica luptei de clasă, care presupune clase sociale bine structurate, cu interese definite, solidare, care își promovează interesele transparent. Dar ceea ce este și mai grav mi se pare incapacitatea de a mai defini un bine comun, care să fie o constantă a acțiunii politice, indiferent de ideologii. Deși, dacă stăm bine să ne gândim, nici ideologii nu mai avem. Asta dacă facem abstracție de faptul că lupta pentru putere a devenit ideologie, în sine. Ne-am întors, ca sistem politic, de unde am plecat: de la sistemul cu partid unic. Este o excepție, un eveniment neașteptat? Nici vorbă! Dacă ne-am cunoaște istoria cu adevărat, fără clișee despre personaje providențiale și despre personaje malefice, am evita multe dintre problemele cu care ne confruntăm.
Ne place sau nu, adevăratele schimbări, fie ele economice, sociale sau culturale, se petrec în timpul lung. Care este obiectul de studiu al istoriei, până la urmă. În timpul crizei economice de după 2008 circula o butadă, inspirată de o zicere a lui Keynes, cea despre timpul lung, anume că, pe termen lung, toți vom fi morți, și de redescoperirea lui Marx: ”nu așteptați soluții de la economiștii morți”. Bine, era o trimitere și la Keynes, dar ce mai contează! Cineva ne-ar putea spune: ”Nu așteptați soluții de la istoricii morți!”
Poate că nu așteptăm soluții, dar sigur așteptăm ca o cunoaștere riguroasă a istoriei să ne ajute să elaborăm soluții măcar acceptabile, dacă nu bune, la problemele noastre. Și aș vrea să mă refer, în acest context, la evenimentele de la Caracal. Care au developat o realitate ce ar trebui să ne facă să ne temem pe noi toți. Nu mă refer la violențele comise de un personaj ce are toate datele unui om bolnav psihic. Nu, mă refer la felul în care a reacționat comunitatea. La lipsa ei de solidaritate. La încrederea zero în stat, în instituții, în legi și mecanisme legale.
Când, imediat după 1989 am înlocuit o filosofie de dezvoltare, veche de decenii, apărută după Marea Unire, aceea a înlocuirii importurilor cu producția internă, cu alta, opusul ei, adică înlocuirea producției interne cu importurile, în România au apărut sute de ”fenomene Caracal”. Care nu au beneficiat de mediatizarea de care are parte Caracalul. Dar care pot exploda în orice moment.
Milioane de români au fost lăsați să se descurce singuri. Să evolueze fără o plasă de siguranță. Și s-au descurcat, mai bine sau mai rău, la limita, sau mai ales, dincolo de lege. Structurile formale au fost înlocuite de altele informale. Puțin contează că se numesc ”interlopi” sau crimă organizată, aceste rețele oferă membrilor lor ceea ce nu au: solidaritate, protecție, ajutor. Dacă ne-am fi uitat puțin în urmă, la istoria unor procese asemănătoare de dezindustrializare din Franța, Italia, Marea Britanie, chiar și Germania, am fi abordat altfel acest proces de restructurare economică și socială. Peste tot transformarea Statului Providență în Stat Penitență a născut monștri precum cel de la Caracal.
Unor astfel de oameni le este practic imposibil să-și proiecteze imaginea în viitor. Și nici nu știm cum am putea schimba aceste lucruri, pentru că, sincer, nici nu ne-am propus s-o facem cu metodă. Nu creștem un public pentru ceea ce numim democrație. Din acest punct de vedere educația este un mare eșec național.
Eu cred că într-un proces de reconstrucție socială, cel mai bun liant poate fi cultura. Știu, o să mi se râdă în nas: ”Noi nu avem ce mânca, și dumneata ne vorbești de cultură”. Cu toate astea cultura dă identitate, iar identitatea dă tărie și coerență unei societăți.
Și mai cred că Academia Română, prezentă aici prin actualul și fostul său Președinte, poate fi vârful de lance al schimbării. Începând cu schimbarea modului în care învățăm istoria. Este o urgență națională. Și sper să facem împreună această schimbare.
