Tristul destin al Porţii Sărutului, degradată ca urmare a unei aşa-zise restaurări efectuate de nepricepuţi, ne atrage atenţia nu numai asupra consecinţelor pe care le are absenţa unei strategii culturale naţionale, ci şi asupra riscurilor pe care le prezintă extinderea unui concept administrativ – descentralizarea – asupra patrimoniului cultural naţional, ca şi asupra vieţii culturale de zi cu zi a ţării.
Cultura, vă reamintesc, reprezintă în Uniunea Europeană un domeniu de competenţă exclusivă a statelor membre. Există iniţiative comune (de realizare a unei biblioteci digitale europene, de coordonare între muzee etc.), convenite prin consens, dar politicile publice în materie de cultură sunt lăsate, prin toate tratatele şi documentele fondatoare ale Uniunii noastre, la latitudinea statelor.
Prin aceasta, UE recunoaşte existenţa culturilor naţionale, ca şi faptul că decizia în materie de bunuri şi activităţi culturale de orice fel aparţine exclusiv statelor. Şi aceasta, deoarece bunurile culturale nu sunt bunuri materiale, ci au o valoare spirituală şi simbolică. Ele, chiar dacă sunt create de autori individuali, dintr-o anumită regiune a unei ţări, aparţin întregii naţiuni şi contribuie la configurarea identităţii ei. Fiecare român se recunoaşte în moldoveanul Eminescu, în ardeleanul Blaga, în olteanul Brâncuşi, în bănăţeanul Vuia, în munteanul Pillat, în basarabeanul Haşdeu ş.a.m.d.
De aceea, grav este nu numai faptul că Poarta Sărutului a fost deteriorată de o intervenţie neprofesionistă, grav este că aşa-zisa restaurare a uneia dintre cele mai mari opere plastice create vreodată în România a fost decisă de nişte autorităţi locale, complet depăşite din punct de vedere cultural, ca şi cum Poarta Sărutului ar fi fost o bancă dintr-un parc din Târgu-Jiu sau un rond de panseluţe, din cele care plac atât de mult primarilor noştri.
Regionalizarea valorilor culturale naţionale trebuie să înceteze. Trebuie să înceteze practica potrivit căreia conducerea unui muzeu de importanţa Muzeului Arheologic din Munţii Haţegului, care conţine tezaurul cel mai important al culturii daco-romane, este numită de organizaţia PDL Hunedoara. Trebuie să înceteze practica potrivit căreia restaurarea (sau nu) a operelor lui Brâncuşi este decisă de organizaţiile USL din Gorj. Trebuie să înceteze – pentru că este ruinătoare – desconsiderarea Ministerului Culturii, care nu poate fi doar chemat să evalueze pagubele.
Autorităţile locale trebuie să înţeleagă că operele de patrimoniu de pe teritoriul lor de competenţă nu le aparţin. Ele au obligaţia de a le întreţine, pentru că, dacă sunt inteligente, pot câştiga bani din turismul cultural. Dar asupra destinului lor nu trebuie să decidă decât specialiştii naţionali, nu micii activişti culturali locali, subordonaţi intereselor clientelei politice.
Ministerul Culturii are obligaţia de a elabora de urgenţă o strategie culturală naţională şi un set de norme care, pe viitor, să prevină asemenea atentate la identitatea naţională, cum s-a întâmplat recent la Târgu Jiu.