Au trecut 50 de ani fără George Călinescu. Această jumătate de veac a fost marcată printr-un eveniment dedicat memoriei marelui critic literar, eveniment organizat de Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, în colaborare cu Muzeul Național al Literaturii Române, în Aula Academiei Române, pe 12 martie.
Personalitatea lui George Călinescu rămâne, în continuare, mai mult decât un punct de referință pentru fiecare dintre noi, atunci când ne raportăm la istoria literaturii române. Călinescu este mai mult decât cea mai citată sursă la examenele de Bacalaureat, este o constantă în prezentul nostru prin Institutul care-i poartă numele – singurul Institut de Literatură care derulează proiecte fundamentale, precum „Dicționarul general al literaturii române”, „Cronologia vieții literare românești”, edițiile critice din colecția „Opere fundamentale” și altele, unele dintre ele, chiar în cadrul unor proiecte POSDRU cu finanțare europeană. Este un institut care, sub conducerea academicianului Eugen Simion, deține atât expertiză, cât și tinerețe. Intenționez să invit Institutul – ca și Academia Română în întregul ei – să fie partener în demersul Ministerului Culturii de elaborare a unei Strategii culturale naționale. Expertiza Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române, în materie de conservare și explorare a memoriei literare, este esențială pentru succesul oricărei strategii culturale în materie de literatură și de memorie culturală.
Ministrul Culturii, Ionuț Vulpescu:
50 de ani cu George Călinescu
Comemorând 50 de ani de la plecarea dintre noi a lui G. Călinescu, noi consemnăm, de fapt, un paradox. Deși plecat dintre noi, G. Călinescu este în continuare o prezență permanentă.
Ne lipsește, desigur, omul de zi cu zi: complex, șarmant câteodată, mizantrop și retractil alteori, imprevizibil cel mai adesea. Dar criticul și pedagogul literar național sunt în continuare prezenți. Mai mult chiar decât unii protagoniști, vocali, însă nu foarte convingători, ai momentului.
A contribuit la această supraviețuire a lui G. Călinescu nu numai geniul său critic, evident pentru oricine nu este – vorba sa – surd la sublim. Ci și adversitățile care l-au însoțit, ca un blestem, la tot pasul, în cariera sa, adversități ale oamenilor și ale istoriei prin care i-a fost dat să treacă.
Practic, în urmă cu cinci decenii, când pleca (mult prea timpuriu) dintre noi, G. Călinescu se afla în situația bizară de a fi, concomitent, un autor oficial – adică aflat în libertate, posesor al unor demnități publice în regimul comunist – și un scriitor interzis.
Se afla în libertate și nu făcuse, desigur, nici o zi de pușcărie, spre deosebire de alții. Dar fusese dat afară de la Facultatea de Litere, fiind înlocuit de un medic dentist, marxist de conjunctură. Dat afară, el a transformat ofensa în șansă, creând prima structură modernă de cercetare științifică în domeniul umanist din România, și anume Institutul de Istorie Literară, care astăzi îi poartă numele. Era deputat în acea ridicolă „Mare Adunare Națională”, dar, când a apărut Bietul Ioanide, în 1953, critica oficială și ideologii partidului l-au făcut praf, romanul a fost, după un timp, retras din librării, iar publicarea lui a fost considerată o eroare. Putea să publice monografii de scriitori clasici și avea o foarte gustată rubrică în Contemporanul, ba chiar primise, din partea partidului, sarcina de a coordona un utopic „tratat” de istorie a literaturii române. Însă istoria sa, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, era o carte interzisă. Nu putea fi citată, iar lectura ei putea aduce grave consecințe pentru cel surprins în flagrant. Avea să fie una dintre cele mai lungi interdicții ale perioadei comuniste, căci de-abia în 1982 a văzut lumina tiparului ediția a II-a acestei cărți fundamentale a literaturii române… 41 de ani de interdicție pentru întâiul monument închinat literaturii române…
În chip straniu, această interdicție, în loc să facă uitată fundamentala sinteză, a transformat- o într-un cult. Între 1982 și 1989, în acei ani întunecați ai finalului de dictatură ceaușistă, Istoria literaturii române… se dădea „pe sub mână”, împreună cu alimentele și bunurile de strictă necesitate. Era o modă, desigur, dar, ca orice modă, avea în spate un autentic interes și un adevărat cult pentru această carte unică nu numai în critica noastră, ci și în cea europeană.
După 1989, G. Călinescu a rămas în actualitate. Într-un mod regretabil, o serie de critici lipsiți de merite civice sau profesionale l-au făcut responsabil de toate relele perioadei 1948-1965. O perioadă în care criticul nu s-a comportat ireproșabil, fără îndoială. Însă nici nu a fost el campionul realismului socialist ori aedul literar al regimului. Jocul său complicat de acte de curaj și de concesii surprinzătoare i-a făcut rău lui și bine tuturor celor pe care, într-un fel sau altul, i-a protejat. Era singurul care le putea oferi, de pildă, unor deținuți politici, ca Dinu Pillat sau Ovidiu Papadima, posturi de cercetători științifici în Capitală, și a făcut-o. Era singurul care putea angaja un fiu de preot (agent al răspândirii „opiului pentru popor”, nu?), este vorba de eminentul istoric literar Teodor Vârgolici, un post de asistent de cercetare, în locul stagiului la țară, în noroaiele din creierii munților, sau al șomajului. Și iarăși a făcut-o. Era singurul care a înțeles că eliminarea lui Tudor Vianu din facultate era (întrucât Vianu nu era membru de partid) un preludiu la arestarea profesorului și s-a grăbit să-l angajeze la Institut, pe un post și cu un salariu echivalent celui de la facultate.
Acest comportament complicat, în care compromisurile erau dublate de acte de curaj și insubordonare – uneori, în cadrul aceluiași articol! –, a fost transformat într-o culpă globală. Am auzit chiar un critic, el însuși lipsit de orice merite civice în perioada comunistă, declarând senin că G. Călinescu „nu avea nici un pic de caracter”. Ce să mai zici, în fața unei asemenea judecăți (mai bine zis, execuții) morale? Doar că Mântuitorul ne-a recomandat să nu aruncăm primii piatra dacă nu suntem siguri că suntem fără păcat, iar despre caracterul criticului în cauză îl las tot pe Atotputernicul să se pronunțe…
După contestarea morală, a urmat cea critică. S-a spus că e un critic „superficial”, că „nu i-a citit pe scriitorii despre care a scris”, iar Istoria… a fost considerată „o pacoste, care a blocat receptarea literaturii române”. Dacă în materie morală aveam de-a face cu imoralitatea moralizatoare, în cea critică ne aflăm în plin absurd. Singurul geniu pe care l-a dat critica noastră, un superficial? Nu a citit scriitorii despre care a scris? Ediția critică realizată de colectivul Institutului a reprodus cronicile pe care li le-a dedicat tuturor scriitorilor contemporani, chiar și celor minori, cronici care arată că G. Călinescu i-a citit pe toți cu creionul în mână. Și și-a recitit cronicile, redimensionând judecata din momentul cronicii, în contextul istoric al întregii literaturi române. O pacoste, care a blocat receptarea literaturii române? S-ar putea argumenta, poate, că Istoria… a inventat literatura română, imprimând, pentru prima dată, o istoricitate coerentă și o tradiție verosimilă unui morman de texte.
Contestat, fără dovezi, în primul deceniu de democrație – sau, poate, de capitalism literar sălbatic – G. Călinescu a revenit în forță în următoarele două. Ediția critică, realizată, sub coordonarea lui Nicolae Mecu, de către Oana Soare, Pavel Țugui și Magdalena Dragu, a constituit o adevărată restituire. Căci ne-a arătat că G. Călinescu a planificat ani îndelungați – încă de prin 1930 – elaborarea Istoriei literaturii române…, dar și că, după 1948, el planifica o a doua ediție, radical diferită, a acestei sinteze. O ediție mult amplificată – față de dimensiunile, deja monumentale, ale primeia –, în care elementul istoric și documentar să prevaleze. Ediția critică a Academiei constituie, fără îndoială, o piatră de hotar în înțelegerea lui G. Călinescu.
Călinescu este prezent în actualitate și prin Institutul care-i poartă numele. Singurul institut de literatură care derulează proiecte fundamentale, ca Dicționarul general al literaturii române, Cronologia vieții literare românești, edițiile critice din colecția „Opere fundamentale” și altele, unele dintre ele, chiar în cadrul unor proiecte POSDRU cu finanțare europeană. Este un institut care, sub conducerea academicianului Eugen Simion, posedă atât expertiză, cât și tinerețe. Intenționez să invit institutul – ca și Academia Română în întregul ei – să fie partener în demersul Ministerului Culturii de elaborare a unei Strategii culturale naționale. Expertiza Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române, în materie de conservare și explorare a memoriei literare, este esențială pentru succesul oricărei strategii culturale în materie de literatură și de memorie culturală.
Sunt onorat, ca fiu de profesoară de limba și literatura română, să particip în această ilustră Aulă a Academiei Române, la celebrarea a cinci decenii de posteritate călinesciană. Am crescut cu Viața lui Mihai Eminescu, cu Opera lui Mihai Eminescu, cu Ion Creangă. Viața și opera și cu Istoria literaturii române de la origini până în prezent nu în bibliotecă, ci pe masa de lucru. Ca elev, am avut șansa unei incursiuni fascinante printre straturile istorice ale literaturii noastre, vegheat de spiritul critic și ghidat de uriașa cultură literară și filosofică a lui G. Călinescu. Romanele sale, de asemenea, m-au fascinat și nu pot să uit replica dată de un prozator optzecist unui contestatar, care acuza scăderile morale și literare ale Scrinului negru: „Ai dreptate, e un roman ratat, dar în acest roman ratat se află 200 de pagini pe care încă nu le-a scris toată generația noastră la un loc…” Poate că exagera, dar e cert că, și dacă arătăm onest scăderile geniului, geniul rămâne ceea ce este, în raport cu mediocritatea contemporană.
Doamnelor și domnilor, ne aflăm la ceas aniversar, în care ne amintim de unul dintre cele mai strălucite spirite românești ale secolului XX. Ne aflăm într-un loc drag lui, Academia Română, unde spiritul său s-a alăturat celor ale înaintașilor iluștri. Se cade să fim mândri că aparținem unei culturi care, deși mică, a dat, între alții, un Călinescu, și să îl celebrăm studiindu-i opera și continuându-i demersurile în domeniul proiectelor fundamentale pentru identitatea noastră.
Închei spunând că, dacă G. Călinescu avea dreptul să simtă cum îl roade melancolia și îi vine să se prindă de marginile cerului, noi suntem obligați să nu ne lăsăm cuprinși de lenea valahă, nici de blazarea post-umanistă, ci să privim cu încredere viitorul unei culturi care este, după cum a arătat chiar cel omagiat astăzi, veche, dar, în același timp, tânără. Am convingerea că, dacă România se va împlini în cadrul familiei europene, ea se va împlini întâi și-ntâi prin cultura ei.
