Toată lumea vorbeşte despre dimensiunea politică a fotbalului contemporan, şi pe bună dreptate. Prezenţa lui Vladimir Putin la finala Campionatului Mondial de Fotbal din Brazilia, unde s-a bucurat de victoria Germaniei alături de Angela Merkel, a fost mai comentată în presa internaţională decât prezenţa şi prestaţia reprezentativei Rusiei la acelaşi campionat. Mai ales în contextul crizei din Ucraina, evenimentul sportiv a prilejuit un bun cadru de negociere, în timp ce fotbalul rus a lăsat, din nou, de dorit.
S-a vorbit, şi iarăşi pe bună dreptate, şi de dimensiunea socială a fotbalului. Revoltele din favelas şi luptele de stradă care au urmat umilirii Braziliei de către Germania (7-1, cea mai severă înfrângere din istorie a naţionalei cariocas şi cel mai ruşinos scor al acestui Campionat Mondial) sunt o dovadă că sportul-rege a depăşit de mult statutul de sport, şi cu atât mai mult pe cel de joc, pe care le-a avut cu un secol în urmă. Fotbalul este un imens şi intens fenomen social, atât în ţările sărace (unde ţine loc, adesea, de hrană, locuinţă şi mijloace de existenţă), cât şi în cele bogate (unde a luat locul religiei).
Mult mai puţin s-a vorbit despre coordonata culturală a fotbalului, şi asta nu numai din cauză că, la aceaste ediţie a Campionatului Mondial, mai mult decât la cele precedente, nivelul cultural al comentatorilor Televiziunii Române a fost lamentabil.
Şi totuşi, fotbalul este (şi) un act de cultură!
Iată, se vorbeşte, de pildă, de şcoli de fotbal: de şcoala germană (să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului…), de şcoala sud-americană, de şcoala britanică, de şcoala italiană… Se vorbeşte, de asemenea, de stiluri de joc şi de psihologie colectivă: nemţii sunt mai puţin talentaţi – vezi Thomas Müller sau Schweinsteiger –, joacă nespectaculos, dar câştigă întotdeauna, italienii joacă defensiv, sud-americanii sunt exuberanţi şi creativi, dar neglijează apărarea… Că aceste stereotipuri au limite, e evident: nemţii au jucat mai mult decât spectaculos şi creativ, în timp ce argentinienii s-au apărat italieneşte, iar olandezii au fost mai exuberanţi decât brazilienii. Însă existenţa lor trădează dimensiunea ascunsă a fotbalului: aceea de a exprima un stil de existenţă şi un set de valori.
O interpretare culturală a recent-încheiatului Campionat Mondial din Brazilia, dacă demersul meu nu pare prea pretenţios, ar trebui să înceapă de la o observaţie cu caracter mai general. În ciuda personalităţii jucătorilor şi a antrenorilor, în ciuda excepţiilor şi a geniului pe care bunul Dumnezeu ni-l dăruieşte aleatoriu, fotbalul exprimă destul de bine tendinţele culturale ale lumii contemporane.
De pildă, tendinţa către multiculturalism, în lumea civilizată, şi cea către naţionalism, în lumea a treia.
Naţionalele europene au devenit, astfel, nişte autentice multinaţionale, reunind tot mai mulţi jucători care nu sunt născuţi în ţările ale căror culori le apără sau care provin din părinţi emigraţi în aceste ţări. Atât state tradiţional deschise către primirea de imigranţi (ca Franţa, Anglia sau Olanda), cât şi ţări până nu demult refractare şi uşor xenofobe, ca Germania şi, mai ales, Elveţia, au avut în reprezentativele lor un număr însemnat de asemenea jucători. Recordul îl deţine, se pare, Elveţia, care din 22 de jucători în lot a avut nu mai puţin de 13 născuţi în alte ţări decât Ţara Cantoanelor… Ceea ce e şi un soi de ipocrizie: pe de-o parte, blochezi circulaţia forţei de muncă din România şi Bulgaria (în ciuda unor acorduri cu Uniunea Europeană), dar pe de alta, nu te ruşinezi să fii reprezentat la Cupa Mondială de sârbi, albanezi, turci sau africani.
Multiculturalismul este, dincolo de asemenea ipocrizii, un fenomen şi o realitate incontestabilă a culturii europene actuale. Atât drepturile omului, care au întărit şi garantat statutul minorităţilor, cât şi crearea Uniunii Europene, care a pus laolaltă cetăţeni de toate etniile şi religiile, au creat un spaţiu european comun, de o evidentă diversitate şi care îşi caută tot mai insistent o politică unitară în materie de protecţie a acestei bogăţii culturale.
Multiculturalismul a pus la grea încercare stereotipurile de imagine, de care vorbeam mai devreme. Nu numai că jucători ca Sami Khedira, Boateng sau Klose, nefiind nemţi, au adus în echipa Germaniei un plus de fantezie şi soluţii noi. Şcoala germană de fotbal în întregul ei a început să valuteze altfel procedeele creative, tehnica individuală şi subtilităţile tactice. Se vede la echipa naţională, care de câţiva ani joacă altceva, se vede la echipele de club, care şi ele şi-au schimbat stilul neatrăgător, cunoscut până nu demult.
Apoi, dacă multiculturalismul a estompat stereotipurile de imagine, el n-a reuşit să prevină un alt fenomen cultural care s-a făcut vizibil şi în prestaţiile de la acest Campionat Mondial. Este vorba de o anumită oboseală a lumii civilizate, coroborată cu o mai mare vigoare şi afirmare a lumii a treia.
Şi nu mă refer aici la gestiunea mai mult decât dubioasă a lui Sepp Blatter, care, în numele „globalizării” fotbalului, a sacrificat nivelul unei competiţii mondiale, permiţând prezenţa multor reprezentative şi arbitri din zone subdezvoltate fotbalistic. E vorba de ceva mai simplu: şi la această ediţie, ca şi la precedentele, echipele „mari” din Europa (Italia, Spania, Anglia, Franţa) s-au prezentat blazate şi obosite. Există o explicaţie fotbalistică – numărul mare de competiţii de pe Bătrânul Continent face ca jucătorii să joace prea mult –, dar ea nu e decât parţială. La echipele din Europa joacă foarte mulţi jucători din ţările Lumii a Treia, ale căror reprezentative vin la Cupa Mondială proaspete şi dornice de afirmare şi dau „sarea şi piperul” competiţiei.
Prin urmare, nu oboseala fizică este cauza, ci o anumită oboseală culturală, cauzată de acest aparent final de ciclu de civilizaţie, prin care trece Occidentul. În raport cu care Lumea a Treia se prezintă dornică de afirmare şi gata să utilizeze în favoarea ei oportunităţile oferite de globalizare.
Există, desigur, şi fenomenul contrariu, vizibil pe alt plan. În Europa, fotbalul a devenit o industrie, în timp ce în restul lumii – inclusiv în America Latină! – el rămâne la nivelul de atelier meşteşugăresc. Industrie înseamnă sistem, coordonare, eficienţă şi circuite de valori cu funcţionare neîntreruptă. Atelier meşteşugăresc înseamnă, totuşi, improvizaţie şi întâmplare. Iar ecartul se vede: de trei ediţii încoace, America de Sud nu mai câştigă Campionatul Mondial şi nici nu mai impresionează prin joc, prin nici una dintre reprezentativele ei. Întâmplarea unor generaţii mai slabe şi a unor antrenori neinspiraţi poate prăbuşi totul, în timp ce reprezentativele europene câştigă chiar când nu se află în vârf de formă. Pe ansamblu, Europa câştigă fără să convingă, iar restul lumii farmecă, dar se apropie tot mai greu de performanţă. E un semn al rupturii tot mai adânci de cultură şi civilizaţie dintre Occident şi restul lumii.
Să spunem ceva şi de noi, de România, absentă de la ultimele trei ediţii ale Cupei Mondiale.
Se zice adesea că avem fotbalul pe care îl merităm. E una dintre acele butade necontestate de nimeni, chiar dacă profund contestabile. E cert, însă, că avem fotbalul pe care îl merită televiziunile şi comentatorii noştri! Când ai meciuri de intensitatea şi desăvârşirea tactică a semifinalei Olanda-Argentina sau a finalei Argentina-Germania, iar comentatorii TVR nu înţeleg nimic, e un semn că, pe undeva, s-a produs o fisură care explică lipsa de rezultate la toate nivelurile şi stadioanele goale. De asemenea, când exclusivitatea transmisiilor este singurul criteriu al realizării de audienţe, e iarăşi un semnal că, din punct de vedere cultural, suntem incapabili să susţinem un fotbal de calitate.
Noi ne poziţionăm, prin urmare, deşi facem parte din UE, tot în zona atelierului meşteşugăresc, nu a industriei. Când „prieteni” fără pregătire fotbalistică sunt puşi în comisiile tehnice ale Federaţiei, e limpede că nu putem merge foarte departe. Adică dincolo de pretenţii şi mofturi. Şi de un fotbal jucat pe stadioane goale şi transmis de o televiziune nou înfiinţată, pe care 90% din România nu o recepţionează.
Marele Constantin Teaşcă, întrebat (după ratarea calificării la Mundialul spaniol din ’82) când ne vom califica la un Campionat Mondial, a dat un răspuns năucitor: „Niciodată, pentru că nu există Campionate Mondiale de Circ, cu invitaţi din oficiu”. Între 1984 şi 1998, am crezut că Piticul s-a înşelat. Acum începem să înţelegem că diagnosticul lui a fost corect, iar excepţiile – prezenţele la Mondialele şi Europenele de după pronosticul lui, datorate în special generaţiei formidabile a lui Hagi, Gică Popescu, Dan Petrescu sau Dorinel Munteanu – nu fac decât să confirme regula.
Ceea ce ne dezvăluie şi o altă problemă culturală gravă a României: aceea a prezenţei ei insuficiente în lumea civilizată. În care a intrat politic şi printr-o parte a economiei şi societăţii, dar de care rămâne departe ca nivel de trai şi ca sistem de valori…