Un mare jurist român, specialist în drept internaţional, Paul Dimitriu, spunea că principala cauză a crizelor din viaţa politică internaţională o reprezintă absenţa unei adevărate culturi irenologice.
Şi într-adevăr, pe măsură ce ne îndepărtăm de momentul prăbuşirii comunismului, devine evident că deceniile de Război Rece au făcut un rău încă şi mai mare decât cel al divizării lumii pe criterii ideologice. Construcţia sistemului mondial pe o înfruntare între două sisteme antagonice a distrus în mare parte cultura păcii şi a eliminat diplomaţia din ecuaţia rezolvării conflictelor. Dacă nu mă înşală memoria, ultima criză (de dimensiuni regionale, însă) rezolvată pe cale diplomatică – şi, de aceea, anticipez, de durată –, a fost cea dintre Israel şi Egipt, căreia i s-a pus capăt prin acordurile de la Camp David, din 17 septembrie 1978. Următoarea încercare de acest gen, înţelegerea dintre Yitzhak Rabin şi Yasser Arafat, avea să-l coste pe primul viaţa şi, finalmente, să se soldeze cu un eşec.
În rest, cultura păcii a fost dată la o parte şi s-a recurs la cea a războiului. Cel mai recent caz, criza din Ucraina, care este, din nefericire, departe de a se fi încheiat.
Nu cred că are rost să expun aici dezavantajele înlocuirii culturii păcii cu cultura confruntării: ele sunt evidente şi au fost trăite de zeci de milioane de cetăţeni ai planetei, pe pielea lor. Tocmai de aceea, cred că a sosit momentul să reflectăm – acum, când această cultură a conflictului a atins înseşi marginile de Est ale Europei – la necesitatea repunerii în drepturi a diplomaţiei. În toate formele ei, şi mai ales în forma ei cea mai directă, anume diplomaţia parlamentară, bi şi multilaterală.
Am participat recent la cea de-a 42-a reuniune a Comisiei de cultură, educaţie şi probleme sociale a Adunării Parlamentare de Cooperare Economică la Marea Neagră, comisie pe care o prezidez, ca reprezentant al României. O reuniune Ţinutã în Antalya, evident, sub semnul evenimentelor desfăşurate de curând în Peninsula Crimeea şi care se află în curs şi în alte regiuni ale Ucrainei, riverane Mării Negre. Mă aşteptam la ce-i mai rău, întrucât atât Rusia, cât şi Ucraina sunt membre fondatoare ale APCEMN, iar gazdele, Turcia, se aflau şi ele în centrul scandalului provocat de Moscova, privitor la prezenţa navelor militare americane în porturile de la Marea Neagră.
Totuşi, spre plăcuta mea surpriză, şedinţele comisiei nu s-au desfăşurat deloc într-o atmosferă belicoasă. Dimpotrivă, indiferent de tabăra căreia îi aparţineau, parlamentarii din ţările membre, fideli principiilor constitutive ale APCEMN, au dat dovadă nu doar de o salutară temperanţă, ci şi de o reală deschidere către dialog şi înţelegere. Fără false efuziuni, dar şi fără confruntări sterile, parlamentarii din tabăra europeană şi cei din tabăra pro-rusă au colaborat pentru elaborarea unei recomandări de mare importanţă privind şomajul în rândul tinerilor şi crearea de locuri de muncă pentru aceştia, ca şi a condiţiilor de îmbunătăţire a incluziunii sociale a tinerei generaţii în ţările membre.
Am putut, aşadar, constata cât de mari sunt resursele diplomaţiei parlamentare în raport cu logica adversativă a conflictului.
Aceste resurse nu sunt un simplu clişeu, bun de rostit la reuniuni solemne şi lipsite de finalitate. Căci ele au o explicaţie concretă, de care adesea facem abstracţie. Este vorba de conţinutul diplomaţiei parlamentare, în raport cu celelalte forme de diplomaţie şi, în primul rând „diplomaţia“ conflictuală de azi.
Diplomaţia clasică şi cea adversativă din ultimele decenii au un neajuns care, pe măsură ce viaţa internaţională s-a lărgit, a devenit tot mai vizibil. Logica şi procedurile lor nu se mai potrivesc, de fapt, lumii în care trăim, chiar dacă ameninţarea terorismului şi recrudescenţa regimurilor antidemocratice menţin încă în viaţă retorica adversativă. Ele sunt expresia unei concepţii politice de mult depăşite, aparţinând secolului al XIX-lea şi ţinând de logica unui stat autoritar (ori de a unei democraţii limitate), în care cursul politicii externe era decis de o mână de oameni, apropiaţi suveranului sau liderului majorităţii parlamentare, fără legătură cu preocupările şi opiniile restului cetăţenilor.
În lumea fragmentată şi în spaţiul public restrâns de atunci, era o logică funcţională. Din păcate, lumea de astăzi este o lume mondializată, în care deciziile luate într-un capăt al globului îl afectează pe cetăţeanul aflat în celălalt capăt, iar spaţiul public a devenit, datorită mijloacelor moderne de comunicaţie, universal. Ştim cu toţii ce se întâmplă în lume – cu ce acurateţe, este o altă discuţie –, iar deciziile luate undeva ajung să fie cunoscute peste tot, provocând emoţie şi reacţii. Prin urmare, ar trebui ca şi diplomaţia la care recurgem să implice într-o măsură mult mai mare opinia acestor cetăţeni, afectaţi de deciziile care se iau în viaţa internaţională sau de evenimentele care survin.
Or, dacă diplomaţia tradiţională – purtată prin ministerele de Externe şi prin structurile lor – mai păstrează încă o legătură suficient de strânsă cu această opinie democratică (întrucât politica externă se face, în toate democraţiile, în Parlament, care e depozitarul suveranităţii naţiunii), „diplomaţia“ conflictuală nu are această reprezentativitate. Ea nu se bazează, de fapt, pe voinţa cetăţenilor şi nici nu se alimentează din opinia lor. Deciziile ei se iau în cercuri restrânse, scoase de sub controlul Parlamentului, şi în raport cu criterii şi informaţii de care cetăţeanul nu este informat decât după foarte mulţi ani, dacă este îndeobşte informat. Neajuns care are un dublu efect: pe de-o parte, arbitrariul aprioric, pe de alta, lipsa de credibilitate publică.
Diplomaţia parlamentară are avantaje imense în rezolvarea crizelor complexe, în raport cu „diplomaţia“ confruntării.
În primul rând, parlamentarii nu sunt nici diplomaţi, nici factori executivi. Ei se pot, prin urmare, întâlni şi întruni, bi şi multilateral, fără formalităţile protocolare care complică şi chiar zădărnicesc din faşă întâlnirile la nivel mai înalt. Ca expresie a democraţiei din ţările cărora le aparţin, adunările parlamentare multilaterale nu depind de relaţiile de moment dintre aceste ţări (decât în cazuri extreme, eventual), prin urmare oferă uşi deschise chiar atunci când toate celelalte uşi s-au închis. Dialogul şi negocierea parlamentară se bazează într-o măsură mult mai mare pe relaţia directă cu cetăţeanul, putând oferi raţiuni solide şi fundamentate unor soluţii care, dacă ar fi dictate „de sus“, ar fi, cum spuneam, arbitrare. În fine, parlamentarul are – spre deosebire de personalul diplomatic – o relaţie permanentă cu cetăţeanul şi poate, în consecinţă, conferi stabilitate şi substanţă unor soluţii care, altminteri, chiar decise deja la nivel înalt, pe teren se dovedesc imposibil de pus în practică (urmãrile păcii semnate între Yitzhak Rabin şi Yasser Arafat fiind un exemplu tragic în acest sens, unul dintre multele care se pot da).
Cred că România, ca ţară membră a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord şi a Uniunii Europene, dar şi a unor organisme regionale ca Adunarea Parlamentară de Cooperare Economică la Marea Neagră, poate impulsiona diplomaţia ei parlamentară şi pe cea a ţărilor partenere. Faptul că ne aflăm într-o poziţie de margine, chiar dacă, din fericire, nu mai include riscuri de securitate pentru noi, impune anumite obligaţii de la care un stat de dimensiunea şi tradiţiile României nu se poate deroba. Putem să utilizăm diplomaţia noastră parlamentară, în cadru bi şi multilateral, pentru a produce o detensionare a situaţiei şi a crea un cadru pentru soluţii durabile şi sustenabile.
În fond, este vorba nu numai de strategie, de resurse, de supremaţie regională şi mondială, ci şi de viaţa oamenilor. De care nu răspund militarii şi cei care iau decizii „strategice“, ci parlamentarii în mâinile cărora aceşti cetăţeni îşi pun, din patru în patru ani, soarta. Şi care, adesea, dispun de resurse de a fi utili pe care nu le utilizeazã.
În tot cazul, APCEMN reprezintã o instituție care, dacã s-ar dori şi dacã ar apãrea un impuls favorabil, ar putea juca un rol mult mai important şi, în tot cazul, pozitiv, la detensionarea situației din regiune. Şi alte organizații, de la OSCE la Consiliul Europei, pot face mult mai mult decât sã emitã, cu majoritãți previzibile, rezoluții de condamnare: de salutat, desigur, însã lipsite de orice consecințã practicã pentru viața oamenilor afectați de crize.
Nu e un secret pentru nimeni cã, dacã pe termen foarte scurt tensiunea este favorabilã ambelor tabere, pe termen mai lung ajunge sã îi vlãguiascã pe combatanți şi sã producã efecte contrare celor scontate.