Se apropie data alegerilor pentru Parlamentul European. Şi, dacă nu survin cine ştie ce surprize sau întâmplări dramatice, ele vor aduce o schimbare a raportului de forţe în Legislativul european: Partidul Popular European, aflat la putere de două legislaturi, va ceda locul ca principală familie politică pe scena bătrânului continent Partidului European al Socialiştilor.
Nu este, aşa cum spun unele comentarii din media, o schimbare provocată de criza economică şi financiară care a afectat aproape toate statele Uniunii Europene şi de care unele continuă să sufere şi azi. Ci o schimbare de care cetăţenii europeni au devenit conştienţi ca urmare a crizei şi, mai ales, ca urmare a modului în care forţele de dreapta au condus Europa înaintea şi în timpul crizei.
Căci, păstrând o distanţă parlamentară faţă de această chestiune, se poate spune că întreaga criză economică şi financiară prin care a trecut Uniunea Europeană a fost provocată, într-o măsură considerabilă, tocmai de modul în care partidele de dreapta reunite în PPE au guvernat, în ţările lor şi la nivelul UE. Dereglementările pripite şi excesive, accentul pus asupra profitului şi îmbogăţirii individuale, dezinteresul faţă de echilibrele sociale, faţă de domenii vitale ca educaţia sau sistemul sanitar au facilitat conduitele incorecte ale unui număr mult prea mare de entităţi financiare şi economice, conduite care au dus în cele din urmă la declanşarea celei mai grave crize financiare şi economice prin care a trecut omenirea, de la cea din 1929-1933 încoace.
Afirmaţia mea este susţinută de rezultatele obţinute de cele două familii politice europene în alegerile interne din diferite state membre ale UE, după ce criza a trecut. Cu mici excepţii, partidele afiliate PPE au pierdut puterea, iar unele – în Italia, în Franţa, în Polonia, state importante ale Uniunii noastre – au intrat chiar într-un accentuat proces de disoluţie. Nici măcar acolo unde stânga revenită la putere nu a convins (în Franţa), dreapta nu a revenit în prim-plan, ea fiind din păcate eclipsată de avansul considerabil al extremei drepte. Este un semnal îngrijorător cu privire la consecinţele eşecului forţelor democratice, desigur, dar şi un indiciu că electoratul european continuă să sancţioneze PPE chiar şi după ce acesta a trecut în opoziţie.
În aceste condiţii, întrebarea pe care trebuie să şi-o pună toţi europenii – decidenţi şi alegători deopotrivă – este una fundamentală: schimbăm doar puterea în UE sau schimbăm orientarea Uniunii înseşi? Cu alte cuvinte: înlocuim şefii comisiilor şi conducerea Parlamentului European, raportul de forţe în Comisia Europeană şi în alte instituţii aferente, şi atât? Sau mergem mai departe şi – dând mesajului cetăţenilor semnificaţia pe care o merită – schimbăm felul în care este concepută şi în care funcţionează însăşi construcţia europeană?
Opinia mea este că răspunsul corect este cel de-al doilea. Numai schimbând obiectivele şi modul de funcţionare ale UE, aceasta poate răspunde aşteptărilor şi nevoilor cetăţenilor ei, putând astfel privi viitorul construcţiei europene cu încredere.
S-a vorbit mult, în ultimul timp, în contextul crizei din Crimeea, al asocierii Republicii Moldova şi a Georgiei la UE, despre procesul de extindere şi despre viitorul european al unor zone ale continentului nostru. Este, desigur, un semnal politic pe care Bruxelles-ul îl trimite într-un moment de maximă încordare la graniţele noastre de Est. Dar, pentru ca el să capete substanţă, pentru ca statele vizate să nu se aleagă doar cu vorbe frumoase şi promisiuni deşarte, trebuie ca însăşi Uniunea Europeană să se transforme. Actuala UE nu are cum să integreze cele trei ţări ex-sovietice citate anterior: nu are nici mecanismele politice, nici resursele economice. Şi, mai ales, nu are o perspectivă de dezvoltare care să poată integra încă aproximativ 50 de milioane de persoane, fără ca această integrare să ducă la implozie. Retragerea de către Islanda a cererii de aderare la UE, în ciuda evidentei convergenţe dintre modelul economic şi politic islandez şi cel al Uniunii, ca şi adoptarea, de către electoratul elveţian, a unei linii divergente faţă de acordurile Confederaţiei Elveţiene cu Bruxelles-ul, sunt decizii care ne atrag atenţia că europenii din afara spaţiului comunitar percep cu acuitate criza reală în care se află acesta la ora actuală. O criză provocată nu de o întâmplătoare gestiune neperformantă, ci de o orientare greşită.
Actuala UE este clădită, în opinia mea şi a multor specialişti, prea mult pe criterii economico-financiare şi prea puţin pe criterii sociale şi culturale, ecologice şi de dezvoltare armonioasă. Integrarea economică mult prea avansată în raport cu compatibilităţile a dus, simultan, la două evoluţii periculoase: o prea pronunţată integrare politică (de natură a leza susceptibilităţi şi de a produce ingerinţe catastrofale pentru unitatea europeană) şi o concurenţă economică internă nemiloasă, care a fracturat Uniunea în state sărace şi state bogate. Nordul este bogat nu pentru că este mai performant şi Sudul este sărac nu pentru că este corupt şi contemplativ, ci pentru că idealul UE s-a redus, până acum, la o competitivitate economică bazată pe dizarmonii şi pe egoism. Sub pretextul regulilor unice s-a introdus un model economic specific ţărilor din nord, lipsite de capacitate agricolă şi cu un potenţial turistic mai scăzut, constrânse la o dezvoltare industrială bazată pe importuri masive de materii prime şi energie (deci de o dependenţă externă UE) şi pe consumul mare de energie. Statele din sud, posesoare ale unei tradiţii economice şi culturale de altă natură, s-au văzut constrânse să îşi abandoneze modelul propriu şi să concureze, fără succes, pe terenul unui model economic pentru care nu aveau nici resurse, nici apetit.
Comportarea Nordului în timpul crizei, stimulată de politicile capitaliste sălbatice promovate de dreapta europeană aflată la putere la Bruxelles şi în statele importante, a pus la grea încercare însăşi coeziunea europeană şi angajamentul civic din multe state. Toţi – şi cei bogaţi, şi cei săraci – s-au considerat nedreptăţiţi de această gestiune: unii, pentru că au achitat, aparent, nota de plată, ceilalţi, pentru că au fost umiliţi şi îndatoraţi pe generaţii întregi.
În realitate, cred că UE trebuie regândită (şi cel mai bun moment ar fi schimbarea raportului de forţe în PE şi CE). Accentul nu trebuie să cadă pe integrarea economico-politică, aşa cum s-a întâmplat până acum, ci pe integrarea social-culturală. Altfel, riscăm să intrăm într-un blocaj instituţional generalizat, căci avem, de pildă, o Curte Europeană de Justiţie, dar nu şi un parchet, o poliţie şi un sistem avocaţial integrate. Libertatea de circulaţie este tot mai mult îngrădită, în special de ţările bogate, deşi libertatea de circulaţie a capitalului şi mărfurilor, care îmbogăţeşte aceste state, nu este de nimic îngrădită.
Cred că Europa trebuie să investească mult mai mult decât până acum în integrarea culturală şi în educaţie. Căci, fără cunoaştere reciprocă, nu ştim nici măcar ce disponibilităţi şi ce nevoi avem. Fără un Consiliu European al Audiovizualului va continua la televiziunile occidentale denigrarea „instalatorului polonez“ şi a „turismului pentru beneficii sociale al românilor şi bulgarilor“, iar orice stat european poate deveni subiect al campaniilor electorale din alte state membre, ceea ce e ruinător pentru ideea europeană. Nu în cele din urmă, dacă nu ne decidem să schimbăm modelul de dezvoltare economică, bazat pe exploatarea la sânge a mediului şi pe consumul de energie, UE va continua să fie dependentă – mai rău: în proporţii diferite între statele componente – de importurile din afara spaţiului comunitar, deci influenţei politice şi tendinţelor centrifuge.
Trebuie să fim conştienţi şi că actualul sistem de distribuţie a bugetului Uniunii este extrem de puţin productiv. Deocamdată, la aproape două decenii de la constituirea UE, el n-a reuşit să ducă la diminuarea decalajelor dintre regiuni şi state. Trebuie să existe, într-o măsură mai mare, o coordonare la nivel european, dar şi un nivel mai ridicat de decizie a statelor membre în legătură cu utilizarea fondurilor structurale. Care, la mâna administraţiilor locale şi a entităţilor neguvernamentale, sunt utilizate cu totul dezechilibrat.
Schimbare de direcţie, aşadar.