Mai multe televiziuni au prezentat, în ultimii ani, reportaje pe tema dezindustrializării României. Filmãrile în foste situri industriale din zeci de oraşe au înfăţişat imagini apocaliptice: obiective industriale care, în trecut, asiguraseră prosperitatea unor judeţe întregi, acum erau reduse la stadiul de ruine, numai bune pentru speculaţii imobiliare sau pentru filmări hollywoodiene cu terorişti şi salvatori providenţiali ai planetei.
Nu analizez aici cât este de corectă, din punct de vedere publicistic, înfăţişarea dezindustrializării fără a prezenta şi faţa cealaltă, a reindustrializării României, după cum nu discut nici cât este de competentă ideea că industria se reduce la industria grea.
Ci un alt aspect, despre care nici măcar presa nu suflă o vorbă: este vorba de distrugerea infrastructurii de cercetare a României. Distrugere care este deopotrivă fizică – acapararea fostelor institute de cercetări şi specularea patrimoniului lor imobiliar – şi intelectuală – prin subfinanţare, comasări şi închideri, ca şi prin descurajarea tinerilor. Al cărei rezultat este transformarea României într-un stat acefal, complet dependent tehnologic de importuri şi incapabil nu numai să producă, dar nici măcar să înţeleagă ce se produce pe planetă. Şi nu neapărat în statele avansate, cu care nu ne putem compara din pricina sărăciei: o mare parte din ştiinţa şi tehnologia lumii de azi provine din state asiatice mai sărace şi cu un nivel de dezvoltare socială inferior nouă.
Această distrugere a infrastructurii tehnico-ştiinţifice a ţării este dublată de un alt fenomen, care nu are nici măcar pseudo-explicaţiile economico-financiare ale primului: este vorba de îndepărtarea elitei tehnico-ştiinţifice de procesul de decizie strategică în toate domeniile. S-au luat sau doar s-au încercat, în ultimii ani, decizii de mare însemnătate, care pot afecta viitorul ţării (cum ar fi deciziile de închidere a reţelei spitaliceşti din mediul rural şi din oraşele mici sau cea de închidere a şcolilor), fără nici o dezbatere ştiinţifică reală şi, mai ales, fără ca institutele de cercetări din domeniu, universităţile şi specialiştii să fie consultaţi.
E evident că fosta reţea de institute de cercetări, construită începând de pe la 1900 şi până în anii ’80 ai secolului trecut, nu mai putea continua în aceeaşi formă şi după 1989. Întrucât modul de funcţionare a statului a trecut de la centralismul totalitar la un sistem democratic, totul s-a schimbat, începând cu finanţarea şi încheind cu circuitul comenzii sociale. Dispărând, de pildă, centralele industriale – în urma revenirii la economia de piaţă –, era inevitabil ca institutele de cercetări tehnologice dependente de acestea să îşi schimbe statutul. Dar era, oare, inevitabil ca ele să dispară cu totul? Privatizarea unor mari obiective industriale nu putea include, în pachetul iniţial, şi institutele care avuseseră, până atunci, rezultate bune? Iar dacă investitorii refuzau preluarea aceastora (cum s-a întâmplat de cele mai multe ori), statul nu era obligat să găsească o soluţie care să împiedice risipirea unei bogăţii create prin investiţii costisitoare, plătite tot de cetăţeni? Şi a unei resurse de inteligenţă care, se ştie, reprezintă materia cea mai scumpă în lumea contemporană?
Vreau, deci, să spun că m-a mirat şi mă miră încă faptul că, dintre statele medii şi mari ale Uniunii Europene, România este singurul care nu are un Centru Naţional al Cercetării Ştiinţifice. Nici sub această formă (pe care eu o consider cea mai potrivită specificului societăţii româneşti), nici sub alte forme, mai puţin centralizate, dar dând aceleaşi rezultate. Avem doar cele circa 80 de institute ale Academiei Române, dintre care de-abia 4-5 sunt finanţate corespunzător, şi în care se face cercetare fundamentală, şi tot cam atâtea institute de cercetări tehnologice viabile, care supravieţuiesc, Dumnezeu ştie cum, în aşteptarea unor timpuri mai favorabile.
Institutele Academiei, oricât de meritorie este – şi indiscutabil este! – activitatea pe care o desfăşoară, nu pot, cu excepţiile care întăresc regula, decât să încerce, prin eforturi câteodată sisifice, să ţină pasul cu ceea ce se întâmplă în cercetarea fundamentală pe plan mondial, într-o tentativă de a menţine măcar o legătură de inteligibilitate cu aceasta. Adică, mai simplu spus, să menţină un nivel ştiinţific care să ne permită să înţelegem ce cercetează alţii.
Din păcate, hecatomba s-a produs mai cu seamă la nivelul institutelor de cercetări tehnologice. Distrugerea industriei nu reprezintă decât un pretext subţire pentru abandonarea lor, căci nu scrie nicăieri că, în lumea globalizată de azi, aceste institute nu-şi puteau găsi clienţi în străinătate şi trebuiau îngropate, ca avutul faraonilor egipteni, odată cu uzinele. Institutele de cercetări tehnologice nici nu reprezentau, de fapt, o resursă doar pentru industrie, ci şi pentru administraţie şi pentru deciziile strategice ale statului.
Iar, la acest capitol, voinţa oamenilor politici – din nou, cu excepţiile de rigoare – a funcţionat cu bestialitate: specialiştii, oamenii care puteau oferi argumente pro sau contra unei decizii politice, au fost pur şi simplu ignoraţi, începând din primele zile ale anului 1990. Toate măsurile de mare anvergură, care ne-au afectat decisiv viaţa, de la liberalizarea monedei la introducerea TVA, măsuri pe care statele avansate le-au luat după ani şi ani de dezbatere la nivelul specialiştilor, la noi s-au luat peste noapte, de către politicieni, cu o uşurinţă vecină cu iresponsabilitatea.
Am dat, la început, exemplul închiderii spitalelor. Nimeni (din mediul politic, desigur) nu s-a gândit ce corelaţii va avea ea la nivelul unor sisteme şi indici ca: 1) starea de sănătate a populaţiei,
2) piaţa muncii în domeniul sanitar şi
3) învăţământul medical mediu şi superior. Nimeni nu a luat nici măcar într-un calcul empiric şi ipotetic consecinţele acestei măsuri chiar asupra resurselor financiare şi materiale ale statului, pe care închiderea spitalelor din comune şi oraşe mici a pretins că le economiseşte. Cu cât se consumă, de pildă, mai mult carburant cu transportul bolnavilor – fie că e vorba de transport privat, al bolnavilor înşişi, sau public, cu ambulanţa – către spitalele rămase? Întrebaţi Palatul Cotroceni, de unde a emanat înţelepciunea supremă a „modernizării“ României şi vedeţi dacă s-a gândit cineva la asta. Portarul, poate.
Înmulţiţi această eliminare a specialiştilor din spaţiul deciziei la scara întregii ţări şi veţi avea explicaţia profundă a lichidării institutelor de cercetări tehnologice. Ca şi pe cea a eliminării complete a universităţilor din acelaşi proces de decizie, chiar şi din cel privind legislaţia învăţământului universitar. Trăim într-un stat acefal, care îşi bate joc de propriile resurse de inteligenţă, pentru a putea lua nestingherit deciziile pe care le doreşte, „controlat“ doar de media (a cărei competenţă e mai mult decât limitată).
O întreagă complicitate a manipulării informaţiei s-a instalat, de fapt, la vârful societăţii noastre. Astfel că deciziile nu se mai iau în funcţie de realităţi, de cifre şi analize riguroase (în care decizia politică să aleagă între mai multe soluţii bune), ci arbitrar, în funcţie de necesităţi electorale şi/ sau interese de grup.
Ce-i de făcut? Înfiinţarea de urgenţă, printr-un parteneriat public-privat şi cu implicarea masivă a fondurilor şi parteneriatelor europene, a unui Centru Naţional al Cercetării Ştiinţifice şi introducerea obligativităţii prin lege a expertizei pentru o serie întreagă de categorii de decizii politice. Cele care nu sunt, de fapt, politice, ci administrative: ce şcoli deschidem sau închidem, ce şosele construim, ce căi ferate închidem, ce poduri ridicăm, ce facilităţi fiscale introducem, ce ramuri ale agriculturii sprijinim, ce tip de turism putem dezvolta cu succes ş.a.m.d. De asemenea, elaborarea unei legislaţii care să oblige la mai buna salarizare în domeniile cercetării şi în învăţământul universitar şi care să prevină (am arătat mai demult cum) furtul creierelor din România. Care este, în UE, unul dintre principalii furnizori de inteligenţă gratuită. Cu alte cuvinte, cu puţini bani pe care îi băgăm în învăţământ finanţăm dezvoltarea altora.
Dar totul trebuie să înceapă de la elaborarea unei noi strategii de dezvoltare. Una dintre cele mai mari lovituri pe care regimul în care am trăit în ultimii 10 ani le-a dat acestei naţiuni a fost abandonarea forumurilor de dezbatere ştiinţifică a modelelor de dezvoltare. Au transformat, cum spuneam, statul român într-un stat acefal, după chipul şi asemănarea lor.