Nu stiu daca sunt cea mai potrivita persoana pentru a face un bilant al anului cultural 2013, dar cred ca, în tara în care s-au facut ceremonii de inaugurare ale unor „autostrazi“ de 9 kilometri, ducând de nicaieri catre niciunde, bilanturile adevarate, de final de etapa, sunt necesare. Cel putin ca sa nu uitam raportul între ceea ce trebuia sa facem si ceea ce am facut.
Privit conventional – si mai ales la suprafata –, anul cultural 2013 a fost unul normal. A fost anul (înca) unei editii de exceptie a Festivalului George Enescu, al unor filme românesti multi-premiate pe plan international (cu „Pozitia copilului“, de Calin Netzer, cap de afis), al celor doua târguri internationale de carte la care literatura româna a fost frumos reprezentata (Salonul de la Paris si Târgul de la Göteborg), al Premiului International pentru Literatura atribuit Ioanei Pârvulescu, al celor doua editii Bookfest si Gaudeamus (din care cel putin ultimul a fost un real succes)… Au continuat sa apara carti importante, revistele culturale au fost si ele prezente la întâlnirea cu cititorii, s-au vernisat expozitii exceptionale… Despre toate s-a scris în presa, iar cititorii sunt la curent cu vârfurile unui an cultural care, în principiu, n-a fost mai rau decât altele.
Totusi, la o privire mai atenta, 2013 a fost anul unor mari si rasunatoare esecuri, care pun în discutie însasi capacitatea culturii române de a face fata si în anul care urmeaza.
Caci cel mai mare esec al anului 2013 îl reprezinta incapacitatea de a face din cultura un domeniu strategic. Am asistat la un esec institutional al celor doua cele mai importante institutii – inclusiv ca buget – care au ca menire sustinerea si organizarea cadrului general de activitate în materie de cultura.
Ministerul Culturii, din pacate, a esuat în realizarea primului punct din programul asumat pentru 2013: si anume, cel de scoatere a patrimoniului arheologic daco-roman din uitare si provincialism si transformare a lui într-un punct de referinta pe harta culturii române si europene.
S-ar putea spune ca este vorba despre bani si despre bugetul insuficient alocat, an de an, culturii de catre niste finantisti care nu înteleg ca nici o economie nu se relanseaza cu putinii bani pe care îi obtine din subfinantarea culturii. Nu despre asta vreau sa vorbesc aici: am facut-o nu de mult, printr-o serie de editoriale în care am abordat chestiunea relatiei dintre cultura si bani. Ci despre esecul institutional. Pentru ca Ministerul Culturii a alocat, paradoxal, mai multi bani în 2013, pentru lucrarile la cetatile daco-romane din Muntii Orastiei, decât o facuse pâna acum, iar lucrarile de excavatie arheologica au facut progrese frumoase. Din pacate, a lipsit o coordonare a eforturilor si, mai ales, a lipsit o strategie clara, care sa stabileasca unde se doreste sa se ajunga si care este lista de prioritati, astfel încât sa nu asteptam anul 2053 pentru a valorifica enormul potential al respectivelor situri arheologice. Au lipsit, de asemenea, si banii europeni, semn ca au lipsit proiectele. Iar fara bani europeni, e greu de crezut ca siturile daco-romane din Transilvania pot fi conectate la un circuit european al patrimoniului.
În primul rând, a ramas foarte confuza arondarea institutionala a activitatilor din zona siturilor arheologice. Din câte înteleg, ele ramân a fi coordonate pe plan local, desi este evident de decenii bune ca pe plan local, cu tot respectul fata de bunele intentii, nu exista capacitatea stiintifica si administrativa pentru a fi scoase din provincialism si valorificate ca bunuri de patrimoniu national. Nu se reuseste nici macar exproprierea suprafetelor de teren sub care se afla vestigiile Sarmizegetusei dacice si, respectiv, romane. Desi proprietarii nici macar nu exploateaza agricol în mod corespunzator respectivele terenuri, retrocedate (Dumnezeu stie cum!) dupa 1989. Drumurile de acces ramân mizerabile, grupul sanitar este demn de Biafra, publicitatea si indicatoarele lipsesc cu desavârsire.
Nemaivorbind ca se continua, în lipsa unei liste de prioritati, cu lucrari de detaliu în diverse puncte, în locul amenajarii, dupa practicile arheologice în materie, a ceea ce este deja excavat si are o anumita marime si importanta, simbolica si vizuala. Ca sa dau un exemplu, coloane de câtiva metri înaltime stau în continuare trântite în iarba, în loc de a fi ridicate în picioare, în spatiile în care se aflau odinioara, spre a da vizitatorilor o idee mai exacta despre grandoarea capitalei Daciei Felix. Desi exista de multi ani studii temeinice cu privire la arhitectura locului, nu s-a facut absolut nimic pentru refacerea unor portiuni mai ample de imobile, pentru care exista si materialele initiale, si o o idee clara despre aspectul lor originar.
În fine, responsabilii din Ministerul Culturii nu s-au ostenit, pe tot parcursul anului 2013, sa organizeze nici macar o singura întâlnire cu oficialii din turism, spre a vedea macar ce se poate face pentru ca aceste vestigii arheologice de valoare europeana sa fie repuse pe harta turistica a României. Eventual, în locul freudienei frunzulite a d-nei Udrea…
Tot din zona patrimoniului vine si cel de-al doilea esec de amploare al anului cultural 2013: restaurarea complexului brâncusian al „Portii Sarutului“ din Târgu Jiu. Care, desi vizeaza un obiect de patrimoniu modern, are aceeasi cauza ca si cel privind cetatile daco-romane: incapacitatea autoritatilor locale de a face fata, stiintific si administrativ, misiunii de ocrotire a patrimoniului cultural national.
Concret, s-a restaurat „Poarta Sarutului“, iar rezultatul este decolorarea – pe moment, nici macar nu se stie cât de grava, caci se pare ca si unii specialisti sunt interesati sa puna batista pe tambal – pietrei din care este sculptata. Lasând la o parte faptul ca erau destule borduri de pus în orasele judetului Gorj pentru ca „vecinii“ politici sa se îmbogateasca fara a distruge una dintre cele mai valoroase sculpturi din tara, se pune întrebarea daca este normal ca asupra destinului unei opere de patrimoniu national, nu local, sa decida primarul si consilierii locali. A caror competenta în materie de restaurare de opere de arta este, probabil, destul de limitata. Însasi ideea de a „restaura“ o opera de arta pe care însusi creatorul ei a gândit-o ca fiind localizata în aer liber – deci supusa intemperiilor si unor degradari limitate inerente spatiului deschis – pare cel putin bizara, caci „Poarta Sarutului“, ca si celelalte opere brâncusiene din Târgu Jiu, nu este o banca în parc, ca sa aiba nevoie de o vopsea proaspata în fiecare primavara. Daca integritatea ei structurala si echilibrul Portii erau în regula (si erau, o stie oricine a trecut prin Târgu Jiu înaintea „restaurarii“), ea trebuia lasata în pace. Pentru Brâncusi nu avea absolut nici o importanta culoarea pe care o capata piatra în timp, ba chiar afirm fara ezitare ca luase în calcul alterarea ei naturala. Nu culoarea pietrei este esentiala în sculptura lui Constantin Brâncusi, ci atingerea acelor volume esentiale, care trimit la marile arhetipuri sculpturale ale civilizatiei românesti traditionale.
Simplul fapt ca nici macar evidenta nu a oprit „bunele intentii“ locale din a distruge o opera esentiala a patrimoniului national ne atrage atentia ca teoria conform careia „oamenii locului“ administreaza valorile din parohia lor mai bine decât „oamenii de la centru“ e, cel putin în România, falsa. Nu suntem o tara cu o cultura si un nivel de educatie atât de ridicate încât sa genereze si pe plan local suficienta competenta si responsabilitate pentru ca administrarea patrimoniului national sa fie data pe mâna „oamenilor locului“. De câte ori s-a întâmplat asta – iar exceptiile de tipul Sibiului nu fac decât sa confirme regula –, s-au întâmplat nenorociri, iar punerea în valoare a patrimoniului s-a transformat într-o suita confuza de demersuri înecate în provincialism.
În fine, un alt insucces al anului cultural 2013 l-a constituit nereusita, cel putin într-o prima faza, a procesului de reforma a Institutului Cultural Român.
Nu am fost deloc un admirator al fostei echipe a domnului Horia Roman Patapievici, care, desi a facut multe lucruri bune, a si distrus destule lucruri bune facute de echipa anterioara, a domnului Augustin Buzura. Si a instaurat un stil de lucru bazat pe „grupuri“ culturale, ca sa nu spun gasti: cine nu facea parte din ele, nu avea nici o sansa sa patrunda în vreun fel la ICR. Banul public, de asemenea, a fost gestionat fara nici o preocupare privind rezultatele cheltuirii sale.
Însa nici echipa care a condus ICR în prima parte a anului nu a reusit sa repuna lucrurile pe fagasul normal. Succesul evident al participarii României la Salonul International de Carte de la Paris, din martie, a fost din pacate umbrit de o comunicare deficitara si de o multime de decizii, nu neaparat grave, dar neclare (cum a fost cea de înfiintare a filialelor ICR în teritoriu, al caror rost nu l-a vazut nimeni). Cea de-a doua parte a anului a fost ocupata de reorganizarea de dupa revocarea echipei Marga, ceea ce a facut ca, în ciuda unor reusite foarte frumoase – cum a fost participarea la Târgul de carte de la Göteborg –, ICR sa fi contat mai putin în anul cultural 2013. Ramâne sa asteptam rezultatele reorganizarii promovate de echipa de sub conducerea domnului Lilian Zamfiroiu.
Anul 2014 începe, însa, cu o mare amenintare pentru cultura româna: cea a disparitiei revistelor de cultura. Uniunea Scriitorilor are 8 publicatii, iar în afara acestora mai exista în tara 2-3 reviste de importanta nationala. Toate se zbat în mari dificultati financiare, în conditiile în care nici pe plan local nu prea exista resurse spre a prelua unele din publicatiile amenintate, iar programele de finantare internationala de dinainte de 2007 au încetat odata cu intrarea României în UE. Revistele de cultura nu sunt importante doar ca imagine, ci sunt importante în sine. România moderna este, în mare masura, produsul câtorva asemenea reviste, de la „Convorbiri literare“ la „Viata româneasca“ si de la „Sburatorul“ la „România literara“. Disparitia lor ar fi o catastrofa intelectuala, caci ar disparea singurele platforme de dezbatere de idei din societatea româneasca, în conditiile în care presa propriu-zisa s-a tabloidizat si nu mai conteaza ca „monitor“ al constiintei nationale. De asemenea, daca aceste reviste ar disparea, intelectualitatea medie ar ramâne complet lipsita de nutrienti spirituali, caci cartile au devenit de mult prea scumpe pentru ca un profesor de liceu sa-si permita sa cumpere mai mult de una pe luna. Informatia culturala, ideile, dialogul sunt, pentru cei mai multi intelectuali români, mediate de reviste. Trebuie facut ceva, la nivelul Administratiei Fondului Cultural National, pentru ca revistele noastre de cultura sa continue sa apara. În fond, „Samanatorul“ a aparut, în 1901, cu subventie ministeriala, iar „Revista Fundatiilor Regale“, cu cea a Loteriei Nationale. În SUA, stat ultra-liberal, guvernul subventioneaza mai multe publicatii culturale, între care la loc de frunte este prestigioasa revista „Poetry“.
De fapt, principalul indiciu ca anul 2013 nu a fost, de fapt, un an prea bun pentru cultura româna sunt nelinistile cu care începem anul cultural 2014.