S-a încheiat editia de anul acesta a Festivalului „George Enescu“.
Nu ma îndoiesc ca manifestarea, care a suscitat deja comentariile a numerosi specialisti, va beneficia în continuare de analize si retrospective din partea muzicologilor români si straini. La fel de interesante sunt însa si aspectele culturologice, si de ele intentionez sa ma ocup aici.
La inaugurare, directorul artistic al Festivalului, marele amfitrion al artelor care este Ioan Holender, a spus ca aceasta manifestare este „un mod de a arata lumii ceea ce România are mai bun: arta, cultura“.
O apreciere cu care nu putem decât sa fim de acord, cu atât mai mult cu cât vine din partea celui care a condus timp de foarte multi ani unul dintre templele artei mondiale, si anume Opera din Viena.
S-a spus adesea ca sportul ar fi cel mai bun ambasador al României în lume, iar cliseul se mai aude si azi, când am iesit din cercul performantelor la absolut toate disciplinele sportive, chiar si la cele pe care noi le-am inventat. Ca deja vechi cronicar sportiv, nu am intentia de a minimaliza rolul pe care sportul îl joaca în promovarea unei natiuni: sa ne aducem aminte numai cât a contat locul al III-lea ocupat de nationala de fotbal a Croatiei la Campionatul Mondial din 1998 în afirmarea fostei republici iugoslave ca stat independent si natiune moderna. Însa Noica are dreptate când spune ca sportivul, din pacate, este relegat în efemer. Exista o memorie a sportului, dar ea este, din pacate, scurta: legea performantei îl subordoneaza pe ieri lui azi… Aflat în vizita la o scoala de fotbal din România, marele antrenor Fabio Capello l-a dat drept exemplu de posibil model în fotbal, pentru copiii care acum îsi începeau cariera sportiva, pe Mutu, nu pe Hagi. E dureros, e chiar nedrept, dar asa e.
În schimb, în cultura, situatia e cu totul alta. Neuitatul Iosif Sava punea, la un moment dat, o întrebare tulburatoare prin adevarul pe care îl contine: câte dintre descoperirile stiintei si tehnicii din vremea lui Bach mai sunt valabile, mai sunt actuale azi? Nici una. Pe când muzica lui Bach este mereu actuala.
De aceea, dilema este daca e bine sa ne legam imaginea si identitatea de un simbol puternic, câtodata având chiar rezonanta mondiala (cum au fost Ilie Nastase, Nadia Comaneci sau Gheorghe Hagi), dar supus inevitabilei eroziuni a timpului, sau e cazul sa acceptam ca am putea fi, de fapt, mai curând decât o natiune politica, economica sau sportiva, o natiune culturala?
Cei care cunosc cât de întinsa este incultura (sau, de ce nu, analfabetismul) si ce cangrena îngrozitoare a spiritului public este manelizarea, ar putea clatina sceptici din cap. Numai ca în cultura adevarurile nu sunt majoritare si nu se supun la vot. În ghetourile afro din Statele Unite exista la fel de multa incultura, analfabetism si muzica mizerabila moral si estetic. Si totusi, cine i-ar putea contesta Americii statutul de mare putere culturala mondiala? Când ai scoli de muzica asa cum sunt Julliard sau Berklee, când ai institutii ca Metropolitanul sau Carnegie Hall si muzee ca Guggenheim si Muzeul de Arta Moderna, când – pe lânga mediocritatea hollywoodiana – poti oferi lumii regizori ca Jim Jarmusch sau fratii Coen, esti o mare putere culturala, indiferent câta muzica rap sau house proasta se aude în ghetouri.
Festivalul „George Enescu“, ca sa revin la subiect, este unul dintre cele mai mari festivaluri muzicale ale lumii. Atât prin dimensiuni, prin varietatea genurilor muzicale si a reprezentatiilor, cât si prin calitatea repertoriului si a interpretilor si dirijorilor. Ne-am obisnuit atât de mult sa fim considerati tara cersetorilor, a romilor care terorizeaza Europa, a câinilor fara stapân, încât nu mai realizam ca, de fapt, la Bucuresti se întâmpla din doi în doi ani un eveniment de amploare mondiala. Nu este însa o minune: minune ar fi daca s-ar întâmpla în Somalia. Când ai traditia noastra muzicala, scolile noastre de profil, când în orice mare orchestra din lume exista cel putin un instrumentist român (si, totusi, acasa, zeci de filarmonici si teatre lirice, din Capitala si din provincie, au suficient personal pentru stagiuni de succes, an de an), nu de minune este vorba, ci de normalitate.
Chiar si faptul ca guvernul a gasit – si a promis ca va gasi si in viitor – fonduri pentru a sustine acest mega-festival tine de normalitate. De normalitatea recunoasterii valorii si a importantei nationale, de normalitatea de a-i lasa pe profesionistii ca Ioan Holender sa-si faca treaba fara a-i supune unor constrângeri bugetare absurde. Si, pâna la urma, de normalitatea unei tari care, desi are probleme, face parte, prin tot trecutul si prezentul ei, din rândul lumii civilizate.
Ce mi se pare de-a dreptul definitoriu pentru normalitatea Festivalului „George Enescu“ este ca nimeni nu a contabilizat numarul de melomani din lumea întreaga care au venit, câtodata de pe alte continente, pentru a asista la un anumit concert sau pentru a se bucura o saptamâna sau doua de oferta unuia dintre cele mai importante festivaluri de muzica din lume. Când acosteaza la Constanta, din întâmplare, câte un vas de croaziera cu turisti occidentali, responsabilii din turism cheama televiziunile ca sa-i arate publicului minunea. Faptul ca la Festivalul „George Enescu“ au fost câteva zeci de japonezi care au stat la Bucuresti una sau doua saptamâni, numai pentru a vedea artisti si dirijori pe care nu îi puteau vedea în alta parte, nu pare sa fi atras atentia nimanui. Sigur ca 2.000 este mai mult decât 20. Dar între 2.000 care petrec doua ore pe faleza din Constanta si 20 care stau o saptamâna în Bucuresti, participând la viata culturala a Capitalei si vazându-ne în normalitatea vietii de zi cu zi, sunt de preferat cei 20. As îndrazni sa spun, daca nu m-as teme ca vulgarizez un pic discutia, ca si din punctul de vedere al încasarilor la buget, cele câteva mii de melomani straini care vin, din doi în doi ani, la Bucuresti sunt mai importanti. Pentru ca turistii culturali sunt turisti de elita, care nu cauta chilipiruri, ci calitate.
De ce nu promovam, totusi, mai bine Festivalul „George Enescu“, având în vedere ca în Europa (si, cu siguranta, de la Viena la Marea Neagra) nu exista nimic asemanator? De ce nu am facut din festival brandul în jurul caruia sa se învârta promovarea României? De ce ne-am legat chipul spiritual de o frunzulita anonima, sterpelita din pachetul de imagine al unei firmulite occidentale, si nu de chipul nobil al lui Enescu, pe care îl cunoaste orice occidental cultivat? De ce nu cream, ca strategie a Ministerului Culturii, o salba de mini-festivaluri în tara, în jurul festivalului central, care oricum se desfasoara din doi în doi ani? De ce nu încercam sa le spunem si altora ca, asa saraca si turmentata de probleme, cum este, România este o tara a muzicii?
Mai simplu spus: ce ne împiedica sa ne aratam lumii în ceea ce avem noi mai bun?
Avem si un model în fata: Italia. Fireste ca bogatia culturala a Italiei nu se compara cu modestia noastra. Dar, pastrând proportiile, Italia s-a aflat în fata aceleiasi dileme: sa se promoveze ca tara a lui Roberto Baggio sau ca tara a lui Umberto Eco? Sa dezvolte un turism de mase, profitând de plajele si de muntii pe care îi are, sau un turism cultural, care sa exploateze tezaurul Italiei?
Italia a ales varianta a doua. Desi are mii de kilometri de plaje splendide si tot atâtea zile de soare pe an ca Spania sau Grecia, nu turismul de acest tip i-a interesat pe italieni. Desigur, se poate face un concediu la mare si în Italia, însa cine a ajuns pe acolo a observat ca în special localnicii sunt clientii statiunilor marine. La fel si la munte, unde marile destinatii italiene, desi frecventate, nu se compara cu oferta din Elvetia si Austria. În schimb, la capitolul turism cultural, Italia nu se compara cu nimeni. Chiar regiuni sarace si cu mari probleme de imagine, ca Sicilia si Campania, atrag milioane de turisti anual datorita bunei promovari a ofertei lor culturale.
La Napoli e mai murdar si mult mai periculos decât la Bucuresti, iar cartierele rau famate, ca Scampia (un soi de Ferentari local) nu sunt la margine, ci chiar în centru. N-am întâlnit, însa, nici un occidental care sa fi refuzat sa viziteze orasul din cauza acestor probleme.
Asadar, ce ne împiedica sa schimbam felul în care ne percepem noi însine si sa le oferim strainilor ceea ce ne defineste pe palierul spiritului? De ce sa ne înfatisam singuri sub semnul mediocritatii, când, vorba lui Holender, arta si cultura noastra sunt de elita?
Voi încerca sa raspund la aceste întrebari în articolele mele viitoare. Deocamdata doar semnalez ca Festivalul „George Enescu“ este un obiect de patrimoniu care trebuie pastrat si cultivat cu mare atentie.