La ora la care scriu acest editorial, nu stiu cine va fi noul Papa. Cardinalii de-abia au apucat sa stabileasca ziua de marti, 12 martie, ca data de începere a conclavului de alegere. Comentatorii înclina sa creada ca va fi un conclav lung, din cauza dificultatii de a identifica personalitatea cea mai potrivita sa conduca Vaticanul, dar comentatorii sunt laici. Providenta poate lucra cu totul altfel decât credem noi, iar aflarea noului Papa poate fi, cum s-a întâmplat la alegerea vrednicului de pomenire Ioan Paul al II-lea, un proces mai simplu si mai scurt decât cred cei mai optimisti dintre credinciosii catolici.
Caci nu alegerea noului Papa este dificila, ci misiunea pe care acesta o va avea de îndeplinit, odata ales.
Mai întâi, pentru ca mandatul predecesorului sau, Benedict al XVI-lea, s-a încheiat înainte de vreme. Benedict al XVI-lea a fost ales ca sa duca mai departe procesele de reforma începute de Ioan Paul al II-lea si, totodata, sa pregateasca terenul pentru un nou Suveran Pontif, care sa inaugureze o epoca de noi reforme si reasezari ale Bisericii Catolice.
Din cauza renuntarii la pontificat, aceasta binevenita tranzitie înca nu s-a încheiat, iar noul Suveran Pontif se va vedea silit sa înfrunte simultan doua seturi de probleme complet diferite. Pe de-o parte, sa rezolve temele delicate ramase dupa Benedict al XVI-lea: atât scandalurile care au afectat credibilitatea Bisericii (Vatileaks, scandalurile sexuale), cât si presiunile din interior pentru reforme, legate de reprezentarea lumii a treia în ierarhie sau de celibatul preotilor. Împutinarea numarului credinciosilor în Occident si scaderea dramatica a vocatiilor, secularismul, avansul sectelor si credintelor obscure, dificultatile si ezitarile dialogului ecumenic sunt alte câteva dintre provocarile carora noul Papa va trebui sa le faca fata. Dupa cum ponderea factorului social în Biserica Catolica va genera, în conditiile unei crize economice mondiale departe de a se fi încheiat, noi si noi dificultati, cel putin trei mari tari catolice europene – Italia, Spania si Portugalia – fiind puternic afectate, iar lumea a treia, baza demografica a Catolicismului, fiind azi complet lipsita de resurse.
În al doilea rând, criza economica si financiara a zonei Euro face ca perspectivele viitoarelor reforme sa fie destul de confuze. Vaticanul s-a aflat în permanenta în spatele proiectului Europei Unite: întrebarea este daca si în ce masura Biserica va fi afectata de previzibilul blocaj al acestuia si, mai ales, daca va mai gasi resurse pentru a-l surmonta. Fractura aparuta între Nord si Sud, dar si – într-o masura mai mica – între Vest si Est (cu Ungaria, România si Bulgaria pe post de tapi ispasitori) poate întinde la maximum capacitatea Vaticanului de a concilia si reuni contrariile. Proiectarea unor reforme de amploare într-o Europa aflata pe nisipuri miscatoare si într-o lume plina de confruntari subterane poate semana cu un castel din carti de joc.
Dar sa revenim la tranzitia neîncheiata. Dupa marele impuls dat de Ioan Paul al II-lea, Biserica avea nevoie de o reasezare. Benedict al XVI-lea a si spus-o, în primele zile de pontificat, spre nemultumirea admiratorilor defunctului Papa: Ioan Paul al II-lea a umplut stadioanele, dar bisericile sunt goale. Cu alte cuvinte, remarcabila trezire a credintei trebuie readusa pe fagasul ei firesc, caci Biserica nu este spectacol mediatic, nici institutie de caritate si, cu atât mai putin, miscare politica. Ea este calauza noastra spre mântuire, înainte de orice. Dupa prabusirea comunismului, Biserica trebuia (si trebuie) sa se concentreze asupra provocarilor pe care secularismul si noile tehnologii le asaza în calea fiintei umane, asupra careia apasa noi si noi greutati economice si sociale.
Benedict al XVI-lea s-a dovedit omul potrivit sa atace o parte din aceste probleme. A gestionat destul de bine problema traditionalistilor din sânul Bisericii, ridicând interdictia celebrarii liturghiei în limba latina si reducând considerabil latura strict mediatica, „lumeasca“, a prezentelor papale. A dat ragazul necesar „digerarii“ istoricelor vizite ale Papei Ioan Paul al II-lea în lumea ortodoxa (începute la Bucuresti, în 1999), desi a calificat Ortodoxia drept „sora mai mica“. În sfârsit, a reiterat, prin pozitii mai ferme decât predecesorul sau, opinia Bisericii în legatura cu câteva chestiuni de actualitate, cum ar fi contraceptia sau homosexualitatea. Teolog conservator, Benedict al XVI-lea nu s-a sfiit sa reafirme pozitia dintotdeauna a Bisericii – care este si a noastra, a ortodocsilor –, si anume ca aceasta nu poate face niciodata compromis cu pacatul. Biserica îsi poate adapta discursul si practica realitatilor lumii contemporane – renuntând la tonul din epoca lui Savonarola –, dar nu poate renunta la adevarurile credintei ei. Un teolog conservator, cum a fost cardinalul Rätzinger înainte de a deveni Suveran Pontif, nu putea aluneca pe panta secularismului, asa cum sperau cei care vedeau în deschiderea lui Ioan Paul al II-lea o perspectiva de renuntare a Bisericii, în numele modernizarii, la convingerile ei de doua ori milenare.
Acest proces de metabolizare a reformelor introduse de Ioan Paul al II-lea nu a fost dus la bun sfârsit, din cauza scandalurilor care au marcat ultimii doi ani de pontificat ai lui Benedict al XVI-lea si, acum, a atât de surprinzatoarei sale renuntari. Coincidenta dintre refuzurile lui Benedict al XVI-lea si scandalurile care au agitat Vaticanul înaintea renuntarii sale alimenteaza nu numai teoriile conspirationiste, ci si spaimele difuze ale lumii catolice cu privire la viitorul pontificat.
De fapt, alegerea viitorului Papa se rezuma la o dilema: succesorul lui Benedict al XVI-lea trebuie sa fie tot un Papa de tranzitie, care sa încheie ceea ce acesta nu a apucat sa încheie, sa puna capat scandalurilor si conflictelor din sânul Bisericii, sau un Papa reformist, mai tânar, care sa dea Romei un nou impuls de schimbare si „aggiornamento“?
În asta si consta dificultatea pontificatului sau. Noul Papa nu poate face abstractie de problemele nerezolvate pe care le mosteneste, dupa cum nu poate ignora necesitatea unui nou „aggiornamento“.
Ce asteptam noi, ortodocsii, de la noul Suveran Pontif? Cum spuneam cu câtiva ani în urma, asteptam niste semnale care sa ne demonstreze ca ne leaga ceva mai mult decât o mie de ani de ruptura. Am înteles de ce Benedict al XVI-lea a temperat (fara sa-l întrerupa) procesul de apropiere dintre Bisericile noastre, singurele mostenitoare ale Sfintei Traditii Apostolice. Nu am înteles de ce a simtit nevoia sa se întoarca la pozitii mai vechi decât Acordurile de la Balamand (1992) si chiar decât Conciliul Vatican II (1961-1965), contestând puterea egala a Bisericii Ortodoxe de a-i conduce pe crestini pe drumul mântuirii si continuând sa considere tarile ortodoxe, în care exista Biserici de traditie apostolica si în care s-a murit pentru crestinism în lagarele comuniste, drept „teritorii misionare“. În fine, am dori ca Roma sa constientizeze mai ales acum faptul ca, de când exista catolici si ortodocsi, se foloseste tot mai rar vocabula crestin. si ca alternativa, azi, în Europa secularizata si aflata în deriva morala, nu mai este catolic sau ortodox (si nici macar crestin sau musulman), ci crestin sau agnostic. De aceea, ne-ar placea ca apropierea si dialogul dintre cele doua Biserici sa continue, macar în chestiunile nelitigioase si care vizeaza afirmarea unei constiinte crestine în Europa si în lume. E timpul sa constientizam cu totii ca, desi sub doua administratii si cu anumite diferente dogmatice, reprezentam macar visul unei singure Biserici, dupa un mileniu de ruptura.
Orice ar alege cardinalii, misiunea noului Papa va fi mult mai grea decât a lui Benedict al XVI-lea. Pentru ca, în timp ce misiunea acestuia a fost sa contribuie la neuitarea lui Ioan Paul al II-lea, misiunea noului Suveran Pontif va fi aceea de a-l face uitat, cu dragoste si recunostinta, desigur, pe cel precedent. Iar asta este mult mai dificil decât pare, caci pontificatul lui Benedict al XVI-lea s-a încheiat într-o maniera neobisnuita si într-un val de scandaluri si probleme care au întunecat multe dintre lucrurile bune pe care acesta le-a facut.
Noi, ortodocsii, nu îl putem ajuta pe viitorul Suveran Pontif decât cu un sprijin fratesc si cu marturia Adevarului, care sa îi fortifice credinta si sa îl sprijine pe drumul pe care, împreuna, îl parcurgem catre mântuire.