Anul acesta, ceva mai discret decât s-ar cuveni, aniversam 120 de ani de la înfiintarea Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, stramosul Partidului Social Democrat de astazi. Doar Partidul National Liberal, dintre fortele active pe esichierul politic românesc, are o istorie mai lunga si mai ilustra. Însa nici istoria PSD nu e deloc una de rusine, în ciuda confuziilor si a rastalmacirilor pe care le-a indus istoriografia comunista.
Mai întâi, pentru ca Partidul Social Democrat nu a fost un partid comunist. Doua sunt împrejurarile istorice care îndreptatesc afirmatia categorica de mai înainte. Prima este cea din 1921: la presiunile Moscovei, un grup de activisti radicali (unii, autori de grave acte de tradare în razboi) au încercat transformarea Partidului Socialist într-un partid-satelit, membru al Internationalei Comuniste. Nu s-a reusit decât ruptura: un mic numar de membri au plecat catre zarile ispititoare ale comunismului (si, mai departe, au facut ceea ce stim ca au facut), dar Partidul Socialist, urmasul direct al PSDMR, a ramas în picioare, fidel idealurilor sale democratice, si a participat la viata politica a României Mari. PS a fost, în mediul politic interbelic tot mai dezechilibrat de forte radicale antidemocratice, un pilon al democratiei, împiedicând ca forta sindicatelor si a clasei muncitoare sa fie instrumentalizata împotriva democratiei, cum s-a întâmplat în Italia, Germania si în alte tari.
Al doilea moment istoric semnificativ pentru deosebirea fundamentala dintre social-democratie si comunism survine în 1948. De fapt, ar trebui sa vorbim despre întregul interval 1944-1948, când PSD a stat alaturi de PNL si PNT, în apararea democratiei românesti, într-o tentativa disperata de a îngradi actiunea fortelor comuniste sustinute de tancurile sovietice si de întelegerile de la Ialta. Pentru ca nu au reusit sa treaca PSD în barca „revolutionara“, comunistii au pus la cale, dupa exact aceeasi reteta ca în 1921, un puci: mai exact, un congres de alipire a PSD de PCDR. Care a reusit tot atât de putin ca si puciul din 1921. Un numar de tovarasi au trecut de la PSD la nou-înfiintatul PMR, dar PSD, sub conducerea lui Constantin Titel-Petrescu, s-a mentinut pe vechile pozitii democratice, anticomuniste. si a împartasit, alaturi de PNL si PNT, soarta celor care nu au acceptat diktatul Moscovei: puscaria politica si martirajul.
Spiritul democratic este, deci, istoriceste vorbind, o componenta esentiala a social-democratiei românesti. Chiar daca, de la înfiintare si pâna în 1948, Partidul Social Democrat nu a fost o forta politica majora în România (din cauza întârzierii dezvoltarii industriale si a unei clase muncitoare restrânse), el a contribuit, prin activitate intelectuala si printr-o politica decenta si onesta, la dezvoltarea democratiei. De asemenea, chiar în conditiile unui bazin electoral mai restrâns, a promovat idei si politici necesare pentru apararea intereselor celor pe care îi reprezentau în Parlamentul României.
Dar, înainte de aceasta, sa mai subliniem un element important din istoria social-democratiei românesti, care merita reamintit în anul în care aceasta aniverseaza 120 de ani de existenta.
Este vorba de spiritul intelectual care a definit social-democratia, înca de la întemeierea ei.
Cum spuneam, social-democratia a avut în permanenta, la noi în tara, handicapul dezvoltarii industriale insuficiente. La 1893, când s-a înfiintat PSDMR, programul de industrializare liberala era de-abia la început. El avea sa fie ravasit de razboi, de tulburarile de dupa 1918 si apoi de Marea Criza, spre a fi reluat în forta de-abia dupa 1933. Proletariatul n-a fost niciodata segmentul electoral cel mai numeros, cum era în tari ca Germania sau Franta, ceea ce nu înseamna însa ca el nu exista. Sarcina apararii intereselor muncitorilor, într-o societate care avea înca o mare problema agrara, si-au asumat-o câtiva intelectuali de calibru. Ioan Nadejde, Vasile Mortun, Traian Demetrescu, mai târziu (si pentru scurta vreme) C. Stere, ca sa nu mai vorbim de C. Dobrogeanu-Gherea, erau cu totii intelectuali, nu muncitori. Profesori universitari, publicisti, avocati, scriitori au fost printre primii nostri socialisti, venind în aceasta miscare nu numai cu generozitatea devotamentului fata de cei defavorizati, ci si cu un bagaj cultural si informational care suplinea, într-o anumita masura, handicapurile începutului.
Impactul social al miscarii a fost considerabil si, chiar daca nu toti cei care au fost la început socialisti au si ramas, se cade sa reamintim ce scria liberalul E. Lovinescu în memoriile sale. Toti, spune criticul, eram atunci sla 1895t socialisti si juram pe Gherea. De aceea, istoricii miscarilor politice vorbesc despre impactul avut de socialism asupra liberalismului românesc, atunci când „generosii“ întemeietori ai PSDMR trec în PNL, furnizându-i acestuia o elita intelectuala care a completat noua generatie de liberali, cea a lui Ioan I. Bratianu. De asemenea, social-democratia se afla la originea poporanismului – care nici nu este altceva decât o social-democratie taraneasca – si a influentat decisiv samanatorismul, caci, asa cum scrie G. Calinescu, acesta nu a facut altceva decât sa înlocuiasca eticul cu etnicul, în definitia operei de arta (N. Iorga, sa nu uitam, a fost si el, la începuturi, socialist).
Cele scrise anterior adauga social-democratiei românesti înca o dimensiune, pe lânga spiritul democratic si caracterul intelectual. Este vorba de modernitate. Noi facem înca grava confuzie între socialism si comunism (si pentru ca acesta din urma ne-a împuiat capul, decenii la rândul, cu ideea ca este continuatorul firesc al socialismului), tinzând sa vedem în socialism o forta retrograda. În realitate, înca de la începuturile sale, din 1893, socialismul a reprezentat un curent de gândire modern. El a militat, în viata sociala, pentru un spirit stiintific, pentru combaterea superstitiilor si pentru raspândirea cunoasterii: numeroasele publicatii si campanii de popularizare derulate de socialisti stau marturie în acest sens. În viata politica, ei au fost primii partizani ai emanciparii femeilor, ai votului universal, ai unei legislatii a muncii. Toate aceste elemente care definesc democratia moderna au fost aduse în dezbatere, pentru prima data, nu de reprezentantii celor doua mari partide ale Vechiului Regat, ci de PSDMR.
În fine, as adauga acestor trei dimensiuni – despre care au vorbit analisti si istorici, de la Anton Dumitriu la regretatul Florin Constantiniu – si o alta, despre care se vorbeste mai putin. Ma refer la dimensiunea unitatii nationale. În Transilvania, Banat si Bucovina fiintau miscari social-democrate mai puternice decât în Vechiul Regat, a caror contributie la Marea Unire nu este îndeajuns cunoscuta. Deputatul socialist bucovinean George Grigorovici, de pilda, este cel care în 1918 a anuntat, în Parlamentul de la Viena, ca Bucovina nu mai recunoaste Dubla Monarhie si autoritatea Austriei asupra stravechii provincii românesti. Ion Flueras si Iosif Jumanca, aflati în fruntea Partidul Socialist din Transilvania si Banat, i-au determinat pe membrii lui sasi, svabi si maghiari sa voteze în favoarea Unirii. Amândoi au murit ca martiri anticomunisti: primul, la Gherla, în 1953, cel de-al doilea în închisoarea Jilava, în 1949. Istoricii sugereaza, de altfel, ca puciul din 1921, prin care Moscova a încercat sa-si subordoneze Partidul Socialist, a avut drept scop tocmai zadarnicirea unirii socialistilor din Vechiul Regat cu cei din provinciile revenite la tara-mama, ceea ce ar fi creat o miscare socialista anticomunista puternica.
Am evocat aceste elemente de istorie a social-democratiei românesti deoarece cred ca a sosit momentul unei întoarceri a acesteia la radacinile ei. Am spus-o deseori: nu este suficient sa te declari social-democrat, sa sustii activitatile PSD si sa votezi cu PSD ca sa fii un adevarat social-democrat. Purgatoriul politic prin care acest partid a trecut între 2004 si 2012 s-a datorat – sper ca nu lezez pe nimeni – insuficientei sale identitati social-democrate si faptului ca electoratul sau predilect nu a distins întotdeauna cu usurinta ADN-ul social-democrat în politicile publice pe care le-a promovat, atât în perioada în care s-a aflat la putere, cât mai ales în cei opt ani de opozitie.
A sosit momentul sa regândim ceea ce nu a mers bine, pâna acum, mai ales în felul nostru de a fi în politica. Unul care trebuie sa fie diferit de cel al liberalilor. Si, care, mai ales, sa nu se revendice de la capitalismul salbatic ce a început dupa Revolutia din 1989, ci de la traditiile social-democrate, pe care aniversarea celor 120 de ani ni le readuce în fata.
Traditii care înseamna, cum spuneam: spirit democratic, generozitate si solidaritate, intelectualitate, modernitate si valori nationale. Chiar daca fara ele PSD va putea sta la putere, identitatea sa politica se va estompa.
Iar spatiul politic românesc are nevoie de clarificari doctrinare, pentru ca întreaga Europa trece printr-un asemenea proces. Proces purtat cu ochii spre viitor, dar sprijinindu-ne pe un trecut de care social-democratii pot fi mândri.