Victoria social-democratului Miloš Zeman în alegerile prezidentiale din Cehia confirma, chiar si pentru sceptici, întoarcerea catre stânga a Europei, dupa un deceniu si jumatate de dominatie a dreptei. O întoarcere care îndraznesc sa afirm ca va fi de durata, întrucât nu este provocata numai de criza economico-financiara. Excesele si dezechilibrele generate de capitalismul dereglementat erau vizibile si înainte de declansarea crizei, care nu a fost decât concluzia logica si implacabila a aplicarii acestui model economic salbatic.
Raspunsul, însa, nu poate fi reprezentat de înlocuirea exceselor capitalismului financiar cu cele ale extremei (stângi sau drepte).
De aceea, pentru social-democratii români, reveniti la putere într-o uniune politica din care mai fac parte si liberalii, problema care se pune imperativ, la început de guvernare, este regasirea identitatii social-democrate. Atât în practica guvernarii, cât si în viata interna de partid.
Nu e nici un paradox aici: desi a încheiat în forta anul 2012, obtinând cea mai categorica victorie electorala din 1990 încoace, PSD înca n-a dus la bun sfârsit procesul de reconstructie identitara. Caci perioada 2005-2009 a adus, printre altele, o alterare a identitatii social-democrate a partidului. O alterare tradusa prin 1) pulverizarea electoratului si 2) subtierea pâna la evaporare a politicilor social-democrate din practica noastra politica. Chiar daca nu cred în teoria ca USL a fost votata întrucât reprezenta promisiunea ca abuzurile lui Traian Basescu vor fi oprite, e limpede ca electoratul a votat constructia în întregul ei, nu cele doua identitati politice separate care o alcatuiesc. Lupta pentru recâstigarea identitatii social-democrate de-abia acum începe. Întoarcerea PSD la social-democratie, alaturi de marele curent social-democrat european, este un proces care, alaturi de reasezarea identitara a PNL, va pune bazele noului sistem politic românesc.
Asadar, primul pas pe care cred ca trebuie sa-l faca social-democratii români, în procesul întoarcerii la social-democratie, este redefinirea electoratului caruia i se adreseaza PSD. Cum o clasa muncitoare în adevaratul înteles al cuvântului nu mai exista în România, vechile politici care mizau pe aceasta clasa trebuie abandonate. Aceasta nu simplifica demersurile noastre: dimpotriva. Clasa muncitoare nu mai exista, e adevarat, dar muncitori continua sa existe în toate ramurile industriale, în întreprinderile mici si mijlocii, în servicii, ba chiar si în ramuri în care pâna nu demult nu existasera (în agricultura, de pilda). Apararea drepturilor lor nu se mai poate face prin politicile social-democratiei traditionale: legislatie sindicala, salariu minim, stimularea fiscala a marilor producatori s.a.m.d.
Este limpede, de pilda, ca pentru apararea drepturilor celor care muncesc în IMM-uri legislatia sindicala este inoperanta, deoarece conditia de existenta a IMM-urilor este mobilitatea, deci posibilitatea extinderii si restrângerii fortei de munca, în functie de contextul economic. Nici muncitorii agricoli nu pot fi protejati social prin legea salariului minim, deoarece aceasta a fost conceputa, în Occident, într-o perioada în care existau mari complexe industriale care, indiferent de forma de proprietate (de stat, ca uzinele Renault, sau private, ca BASF), angajau zeci, chiar sute de mii de muncitori. Si puteau fi constrânse sa le respecte drepturile, prin câteva prevederi minimale garantate de lege. Acum, micul producator agricol, care se zbate sa reziste pe piata, poate fi dus la faliment prin aplicarea unor prevederi fixând salariul minim sau programul de lucru. Sau poate renunta sa mai angajeze forta de munca, amplificând somajul.
Apararea drepturilor tuturor acestor categorii de salariati nu se mai poate face prin metodele rigide de pâna acum. S-a demonstrat în cei 23 de ani care s-au scurs de la Revolutie ca nu ne putem dispensa de clasa antreprenorilor, chiar daca aceasta are o etica de afaceri deficitara si în ciuda evidentei ca statul nu poate pune un inspector fiscal în spatele fiecarui patron dispus sa încalce legile fiscale si salariale. Dar – aici experienta celor trei ani si jumatate de guvernare Boc-Ungureanu e categorica – e preferabil un asemenea patron, care creeaza un numar de locuri de munca si plateste ceva taxe si impozite, unuia falit, care a închis totul si nu mai ajuta în nici un fel societatea.
O prima metoda de îmbunatatire a situatiei sociale a clasei muncitoare este, asadar, în opinia mea, cresterea nivelului de dezvoltare si a prosperitatii generale. O politica pro-activa în materie de dezvoltare este, în acest moment istoric, o politica social-democrata. Avem atât ramuri economice solide, în care se pot obtine progrese spectaculoase (metalurgie, constructii de masini, energie), cât si ramuri cu un potential evident, care prin dezvoltare pot deveni performante pe piata mondiala (agricultura si industria alimentara, înainte de toate). Ele nu au facut, din 2008 încoace, obiectul nici unei politici care sa le sustina dezvoltarea independenta. Dimpotriva: întreg greul crizei a cazut pe umerii industriei, care, desi a sustinut împrumuturile nebunesti ale guvernarii Boc, a furnizat, din pacate, si contingente masive de someri.
Nu e nici o filosofie în spatele sustinerii, de catre Executiv si Legislativ, a dezvoltarii economice. Ea se poate face printr-un complex de masuri fiscale, legislative, de investitii si de politica economica. Doar masurile fiscale nu sunt suficiente, caci ele nu atrag decât capitaluri speculative care pleaca de îndata ce descopera o alta tara mai ofertanta. Micsorarea fiscalitatii directe trebuie însotita de facilitati în domeniul accesului la resurse sau la infrastructura. Dau mereu acest exemplu: venirea firmei Ford la Craiova n-a fost urmata de un boom al acelei fabrici, din cauza ca guvernele Boc-Ungureanu au fost incapabile sa dezvolte infrastructura de transport. În ciuda faptului ca la Craiova regimul Basescu a avut, pâna la localele din vara, o primarie PDL, Ford nu îsi poate transporta masinile pe care le produce, astfel încât nici numarul de angajati al fabricii, nici contributia ei la bugetul national si local nu sunt cele estimate. Si mai exista si alte fabrici constructoare de masini (Autocamioane Brasov, de exemplu) care vegeteaza, la nivelul minimei activitati, din cauza absentei politicilor de dezvoltare. Sau pentru ca birocratia statului, corupta, a favorizat concurenta straina, chiar din afara UE, în detrimentul producatorului autohton. Zeci de primarii au achizitionat gioarse de autobuze din Belarus sau Turcia, producând pagube imense bugetelor locale, iar Autobuzul Bucuresti a fost lasata sa se prabuseasca.
În afara muncitorilor, însa, ramân si alte categorii sociale care reprezinta, azi, electoratul firesc al social-democratiei. Bugetarii, pensionarii si tinerii sunt categorii supuse riscului, într-o societate intens concurentiala, cum este aceasta în care traim. Ele nu pot fi protejate prin pomeni, ci prin politici clare în domenii ca învatamântul, sanatatea, familia, tineretul. Nu se poate ca, ani de zile, sa ignori deliberat realitatea depopularii României si sa nu corelezi cifrele de scolarizare în domeniul pedagogic cu nevoia reala de cadre în domeniu, dupa care sa dai o lege prin care sa desfiintezi sute de scoli, lasându-i pe drumuri pe dascalii creati tot de tine. Nu se poate sa dai o noua lege a salarizarii unitare, în care sa mentii în continuare profesorii, medicii sau preotii mult sub nivelul unor categorii de salariati cu studii medii sau deloc. Toate aceste domenii au nevoie de o noua politica social-democrata, care sa porneasca de la evidenta faptului ca nu exista societati moderne si dezvoltate fara scoala, spital sau biserica. Salarizarea jignitoare de azi va duce, încetul cu încetul, la distrugerea totala a învatamântului si sanatatii publice.
Am dat doar câteva exemple de domenii-cheie, în care politicile pe care le elaboreaza PSD ar trebui sa revina la principii social-democrate (cum ar fi cel de utilitate sociala a unei activitati). Totul, subsumat unei politici nationale de dezvoltare, în absenta careia nu poate exista social-democratie, caci protectia celor defavorizati nu se poate face prin pomeni cu mici si bere, în parc, de sarbatori.
Dar si în partid este cazul ca PSD sa revina la practicile social-democrate. În primul rând, la cercurile de studii si la interfata cu sindicatele, care au avut un rol esential în revenirea partidului la putere în 2000 si în atragerea de oameni tineri de calitate. Toate partidele, în paranteza fie spus, ar trebui sa dea mai multa atentie acestor cercuri de studii: liberalii, pentru ca au o impresionanta traditie în acest sens, iar noi, pentru ca social-democratia este, prin definitie, tânara si dinamica. Or, tinerii de calitate vin mai degraba la cercuri de studii, decât la mici cu bere. Sindicatele vin mai curând acolo unde au un cuvânt de spus în elaborarea masurilor care le privesc, decât la chiolhanuri electorale.
În general, consider ca PSD ar trebui sa dea mai multa atentie electoratului tânar, supus tentatiei de a pleca din România si apasat de lipsa perspectivelor. Nu le mai putem furniza tinerilor un patriotism de carton, batos si auto-suficient, ca în vremea lui Ceausescu. A sosit momentul sa constientizam faptul ca integrarea sociala a tinerei generatii este una dintre marile probleme cu care ne confruntam. Si care, doar prin teoria capitalista a initiativei si liberei concurente, nu poate fi integrata în economie si societate. Caci în spatele fiecarui tânar care dezvolta o afacere de succes sunt mii care esueaza sau care, dezamagiti, nici nu mai încearca.
PSD se poate transforma într-un vector al valorilor tinere si, totodata, într-o scoala de solidaritate sociala. Pentru ca un partid social-democrat nu poate sa nu se gândeasca la fiecare destin. Or, pentru tineri, destinul începe cu adevarat prin solidaritatea societatii cu ei, cu cei care vor fi viitorul. Iar acesta nu poate fi lasat la voia întâmplarii.