Chiar daca suntem in plina campanie electorala, sper ca n-am sa fiu suspectat ca m-am lasat contaminat de atmosfera daca afirm ca putem transforma aceasta iarna, din iarna dezbinarii noastre in iarna reunirii noastre.
Pornesc de la cele spuse in Parlamentul Romaniei de Titu Maiorescu pe tot parcursul anului 1881 (anul incoronarii lui Carol I ca Rege): in anumite probleme nu mai este cazul sa fim in dezacord. Criticul pornea de la o observatie transanta: prin incoronarea lui Carol I de Hohenzollern ca Rege al Romaniei, programul politic si cultural pasoptist fusese indeplinit. Din doua principate dunarene aflate sub dominatie otomana, departe de orizonturile culturii occidentale, tara se transformase, treptat, intr-un stat national, independent si democratic, construit pe sistemul monarhiei constitutionale de tip european. Erau certitudini care ii indreptateau pe romani, spunea Maiorescu, sa priveasca inainte, spre viitor, sprijiniti pe temelia solida a acestei reusite.
Nu alta trebuia sa facem noi, cei de azi, incepand cu 1 ianuarie 2007. Si atunci, puteam spune ca, intr-un interval de timp mult mai scurt decat cel al pasoptistilor (care s-a intins pe mai bine de cinci decenii, intre 1830 si 1881), cu sacrificii dureroase, am dus pana la capat un proiect politic major. Dintr-un stat comunist izolat si condamnat de comunitatea internationala, in care nivelul de trai se prabusise si in care semnele inchistarii sufocante erau vizibile peste tot, reusisem sa transformam Romania intr-o democratie europeana si un stat membru al principalelor doua organizatii ale lumii occidentale: Uniunea Europeana si NATO.
De-aici incolo trebuia sa incepem sa construim. Sa uitam diferendele si diferentele care facusera ca tranzitia sa fie atat de grea si de apasatoare. Trebuia sa ne punem cu totii la masa si sa incepem sa regandim viitorul. Sa recuperam tot ce a fost bun in dezbaterile anilor care au precedat si pregatit aceasta reusita si sa le adaptam noului context politic si cultural. Un context in care era loc pentru toti pentru ca era nevoie de toti. Caci, la fel ca reusita din 1881, si reusita din 2007 era nu un capat de drum, ci un nou inceput. Al unui drum si mai greu decat cel parcurs pana aici, dar si mai bogat in prilejuri si perspective.
Un drum pe care, orice ar spune azi nostalgicii si falsii moralisti, ni l-am dorit intens (chiar daca n-am stiut intotdeauna sa ne exprimam coerent dorinta), intrucat am avut intotdeauna convingerea ca nu exista alta cale de dezvoltare a Romaniei. Putem, desigur, sa discutam la nesfarsit despre „independenta“ (inteleasa in spirit ceausist, ca autarhie), insa realitatea este ca, in afara lumii occidentale, nu exista resurse reale de dezvoltare. Inclusiv marile tari emergente – China, India, Brazilia – se dezvolta cu ajutorul resurselor occidentale si datorita nevoilor occidentale. De ce sa mai cautam, atunci, iluzorii resurse in afara acestui spatiu euroatlantic, caruia ii apartinem prin istorie si cultura?
Asadar, constructie. Dar nu de teleschiuri pe dealuri unde nu ninge niciodata sau de terenuri de fotbal in panta. Caci, daca facem asta, demonstram ca nu apartinem, de fapt, lumii careia pretindem ca ii apartinem. Europa este nu numai un spatiu al ratiunii (in care competenta profesionala este principalul suport al ascensiunii personale), ci si unul al austeritatii. Paradoxul Batranului Continent este ca aceasta zona, cea mai bogata din lume in termeni de realizari umane, este, de fapt, un teritoriu relativ sarac in resurse. In plus, bogat populat din cele mai vechi timpuri si pana azi. Dezvoltarea Europei se explica printr-o atenta planificare a mijloacelor si prin permanenta rationalizare a resurselor. Daca arunci banii pe fereastra – sau pe panta unui teren de fotbal pe care pot paste vaci, dar nu se poate juca fotbal –, de unde sa mai ai bani pentru alte necesitati, pentru alte proiecte de dezvoltare? Progresul enorm al Europei se explica printr-o rationala distribuire a resurselor, care a asigurat o dezvoltare echilibrata si lipsita de excesele din Statele Unite, de pilda.
In loc sa facem toate acestea, ne-am lasat cuprinsi de un bizar delir (ar spune Marin Preda). Un delir al vrajbei si dezbinarii, al incriminarilor si distrugerii. Planurile de dezvoltare au fost brusc aruncate pe geam, in loc sa fie continuate. Somnul ratiunii i-a cuprins pe multi politicieni si oameni publici. In numai cativa ani, am facut praf atat prezentul, cat si perspectivele pentru care am suportat atatea si atatea sacrificii.
Dau un singur exemplu. Inainte de 1989, Slovacia nu avea decat o singura fabrica de automobile, apartinand grupului Škoda, si care nu reusea deloc sa se ridice la nivelul de productie planificat. Acum are nu mai putin de 6 (sase) fabrici, apartinand catorva mari grupuri mondiale, si a depasit, ca numar de masini fabricate anual, Cehia. In 2007, premierul de atunci al Romaniei, Calin Popescu Tariceanu, incurajat de succesul Dacia, a elaborat, impreuna cu specialisti din domeniu, un proiect de dezvoltare a industriei auto din Romania, care prevedea ca, prin intermediul mai multor masuri si facilitati si cu ajutorul unor investitii straine, Romania sa atinga 650.000 de masini pe an in 2013. Planul era perfect realizabil – dupa cum o dovedea exemplul Slovaciei –, el trebuia doar continuat si pus in practica. Un om politic inteligent este acela ca stie, nu-i asa?, sa preia ideile bune ale adversarului, sa le continue si sa primeasca lauri pentru ele.
Nu si la noi! Dupa 2008, tot ce au facut diriguitorii economiei romanesti a fost sa batjocoreasca si sa distruga planurile predecesorilor. In materie de automobile, chiar daca Traian Basescu n-a pierdut nici un moment in care se putea impauna cu prezenta Ford la Craiova, in realitate suntem exact acolo unde eram in 2007. Pentru ca planul lui Tariceanu prevedea niste politici industriale, fiscale si infrastructura precise, in timp ce urmasii sai n-au facut altceva decat sa arunce miliardele de euro imprumutate pe fereastra. La Craiova nu s-a construit infrastructura care sa permita firmei Ford sa isi exporte productia si nici altceva nu s-a mai intreprins pentru ca marii constructori de automobile sa poata investi la noi. Dl Adriean Videanu se da mare expert in economie, dar nu a facut absolut nimic: a lasat industria auto – si toate celelalte industrii – sa se prabuseasca in criza. Nu a investit nici un cent din miliardele imprumutate in politici de sprijin al industriei, desi este evident acum (iar economistii o pot confirma) ca, daca Romania nu a avut soarta Greciei, explicatia este tocmai bruma de industrie care a scapat de furia distructiva de dupa 2008. Daca politica de dezvoltare a industriei auto, gandita de echipa lui Tariceanu, ar fi fost continuata, probabil ca azi am fi stat, economic vorbind, la fel de bine ca Polonia. Si nu ar mai fi existat miscari de strada, lupte politice de transee, suspendari si condamnari, ci o imagine generala de ordine si civilizatie.
Azi, in preziua alegerilor, a sosit momentul sa punem capat discutiilor sterile despre trecut si sa privim lucid spre viitor. Avem sansa de a ne pune pe picioare mai usor decat credem: totul e sa facem ce trebuie. Nu e cazul sa ne imaginam ca, daca ne strangem cu totii intr-o hora, lucrurile se vor intampla de la sine. Dar e timpul sa ne unim cu totii intr-un efort de regandire a viitorului. Faptul ca lupta politica e dezechilibrata reprezinta, desigur, un risc, dar si o sansa. O sansa pe care in 2000, cand ne-am confruntat cam cu aceeasi situatie, am ratat-o. Este vorba de a realiza schimbarea de generatie politica. O generatie politica mai tanara, nemarcata de tulburarile si de reziduurile memoriei anilor ’90, ar putea sta la aceeasi masa cu mai multa usurinta decat pot sta cei despartiti de decenii de conflict. O generatie politica mai tanara, iesita din marea lustratie pe care o va aplica, inevitabil, scrutinul din 9 decembrie, ar putea conveni asupra unor subiecte care sa nu mai constituie niciodata cauze de conflict politic si social. Asupra unei ordini de prioritati care, in ultimii ani, a lipsit dramatic. Asupra unei moralitati publice care sa nu fie neaparat garantata de trei Parchete (ca azi, cand avem Parchetul, DNA si ANI), insa sa fie reala si efectiva. Asupra a ceea ce trebuie sa ramana in picioare, cand tot restul se prabuseste.
Evident, daca nu vom reusi asta, daca alegerile din 9 decembrie vor fi doar un nou episod din interminabilul razboi al romanilor contra romanilor, vom rata o sansa istorica. Iar urmasii nostri nu vor vorbi despre noi cu consideratia cu care vorbim noi despre Maiorescu si colegii sai, ci cu dispretul cu care vorbim despre Ana Pauker si Leonte Rautu.