Domnule Președinte al Academiei Române,
Domnule Președinte al Academiei de Stat a Moldovei,
Doamnelor şi domnilor academicieni,
Cei 149 de ani care s-au scurs de la întemeierea Societății Literare Române (devenită, un an mai târziu, Societatea Academică Română, iar în 1879, Academia Română) nu reprezintă o cifră rotundă. Dar ea anunță marele jubileu care va fi sărbătorit la anul: 150 de ani de viață academică neîntreruptă în țara noastră.
Tot așa, cei 97 de ani de la Marea Unire, pe care îi vom aniversa la 1 Decembrie, nu reprezintă o cifră rotundă, dar prefigurează una dintre cele mai grandioase aniversări din istoria națiunii noastre: Centenarul Marii Uniri.
Nu am evocat aceste două cifre din întâmplare sau dintr-o propensiune festivistă. Întemeierea Academiei Române, consolidarea României moderne și realizarea Marii Uniri sunt strâns legate între ele. Și, chiar dacă spunem, pe bună dreptate, că întreaga națiune a contribuit la realizarea Unirii, este limpede că rolul Academiei Române a fost dintre cele mai importante. În marea lor înțelepciune, întemeietorii și primii membri ai forului suprem al culturii române au pus bazele viitoarei unități naționale, furnizând culturii noastre, într-un răstimp relativ scurt, dar intens, primele dicționare, gramatici și cărți de istorii, primele ediții de texte și întâiul panteon spiritual. Dar iată cum sintetizează Camil Petrescu – consemnând alegerea lui George Enescu ca membru al Academiei, în 1932 – rolul și rostul acestei instituții: „Academia a trebuit s-o ia, ca să zicem așa, de la abecedar. O secție întreagă a fost închinată istoriei. Căci trebuiau cercetate cu atenție aproape exclusivă începuturile și rosturile noastre aici. Secția literară a fost și ea la rândul ei alcătuită aproape numai din filologi. Aveam de dovedit latinitatea limbii. Acum contururile au trebuit să fie lărgite. Academia Română – răscumpărând greșeala de a nu fi numărat printre membrii ei pe Eminescu și Caragiale – își completează rândurile cu unul dintre cei mai mari compozitori ai timpului.”
Parcurgând din nou documentele întemeierii și mărturiile câtorva dintre acești înaintași, m-a surprins clarviziunea cu care, în 1866, ei au văzut posibilitatea unității naționale în unitatea culturală. Academia Română n-a făcut altă politică decât cea a culturii, însă aceasta s-a dovedit un instrument admirabil și infailibil. Normarea limbii literare – la care, pe lângă Academie, au contribuit din plin și marii noștri scriitori, de la Alecsandri la Creangă –, elaborarea primelor dicționare, studiile istorice care atestau, cu argumente științifice, drepturile națiunii române și demnitatea ei de-a lungul unor secole foarte complicate, toate acestea au participat la formarea conștiinței naționale și a unui spirit românesc modern, fără de care Marea Unire ar fi fost de neconceput. Cum spunea, profetic, Timotei Cipariu, vicepreședintele primei Academii, chiar la inaugurare: „[Academia] va îngriji pentru conservarea unității limbii românești din toate provinciile locuite de români. Ea îi va reda forma curat națională română, pentru ca să figureze cu toată demnitatea între și lângă surorile ei de origine latină. Ea va pune fundamentul pentru o literatură adevărată națională”.
Academia Română a fost gândită, de asemenea, încă din prima zi, ca un for cultural al tuturor românilor. Împărțiți, în 1866, într-un principat și două imperii, risipiți din Pind și până dincolo de malurile Nistrului, românii s-au regăsit pentru prima dată, cu toții, în rândurile Societății Literare, devenită Societatea Academică Română și, ulterior, Academia Română. Munteni, moldoveni (de pe ambele maluri ale Prutului), bucovineni, ardeleni, bănățeni și aromâni s-au întâlnit în plenul unei societăți dedicate culturii naționale. „Când cineva zice român șterge și Dunărea și Carpații”, a spus Hasdeu chiar în plenul acestui for. Și-au descoperit rădăcinile comune, dar au și constatat că acest proiect, al unității culturale, nu este o utopie. Că merită să te angajezi cu toate forțele în edificarea lui, deoarece, chiar împărțită, națiunea română avea la 1866 suficiente repere ale excelenței artistice și științifice, încât să aspire la o poziție demnă, egală, între națiunile Europei. Cum să nu te simți încurajat de erudiția cu care veneau ardelenii și bucovinenii, de rafinamentul intelectual al moldovenilor, de subtilitatea gândirii muntenilor, de energia națională a bănățenilor și de tăria de caracter a aromânilor? Cum să nu te simți întărit în credința că România își merită locul în concertul național al națiunilor, între atâția cărturari cu care orice mare țară europeană s-ar fi mândrit?
Academia Română a știut, apoi, nu numai să contureze acest proiect al unității culturale, ci și să îl răspândească printre români, să-l facă să devină proiectul fundamental al întregii națiuni. Cel mai înalt for cultural al românilor a știut să găsească mijloacele de a face populară cultura în toate straturile societății românești, din Regat și de peste granițele acestuia. Excelența academică a fost dublată, prin urmare, de un devotament pentru cultură și pentru serviciul public demn de toată admirația noastră.
Acesta este, de altfel, și elementul de continuitate între epoca de dinaintea Marii Uniri și cea de după, până astăzi: Academia Română este o instituție culturală aflată întru totul în serviciul culturii naționale, al binelui public. Ieri, prin reunirea pentru prima dată a intelectualității românești din toate țările în care românii erau răspândiți, azi, prin performanța științifică. În trecut, rolul de panteon viu al Academiei și funcția stimulativă pe care au avut-o, pe toate planurile, personalitățile care o alcătuiau, au galvanizat societatea românească, au făcut din vechea Românie a Regelui Carol I un stat modern și civilizat, pregătind astfel Marea Unire. Astăzi, pe lângă rolul de for reprezentativ al excelenței artistice și științifice – pe care îl exercită strălucit –, Academia reprezintă și cel mai puternic centru de cercetare științifică fundamentală al țării. Un patrimoniu de cunoaștere, un patrimoniu cultural imaterial, cum obișnuiesc să spun, care face din România o țară cu un apreciabil potențial. Nu mai este un secret pentru nimeni că procentul cel mai însemnat de citări ale savanților români în străinătate provine din institutele Academiei, dintre care unele sunt centre europene de excelență, iar altele sunt partenere ale Uniunii Europene în programe de cercetare post-doctorală.
Am subliniat aceste aspecte pentru a trasa o legătură între trecut și prezent, între întemeierea Academiei Române și jubileele pe care le vom aniversa peste unul și, respectiv, trei ani. Noi nu aniversăm aici doar un trecut glorios, ci și conturăm un prezent activ și un viitor în care responsabilitățile acestei instituții fundamentale a statului vor fi la fel de mari, chiar dacă așteptările societății românești față de Academie s-au schimbat, adaptându-se epocii noastre.
Doamnelor și domnilor academicieni,
Excelențele Voastre,
Ne aflăm, cum spuneam, la un an distanță de aniversarea unui secol și jumătate de activitate academică neîntreruptă și la trei ani de celebrarea unui secol de la Marea Unire. Nu văd aceste jubilee drept simple momente aniversare, în care să nu facem altceva decât să privim satisfăcuți în urmă. Dimpotrivă, mi se pare normal să privim înainte, exact așa cum au făcut înaintașii dumneavoastră în această ilustră aulă. România are nevoie de un nou proiect, pentru următorul secol. Iar Academia Română este unul dintre pilonii pe care se va sprijini acest proiect.
Și vă și propun să ne gândim împreună, de pe acum, la câteva idei. Intenționez să lansez inițiativa restaurării și punerii în circuitul public de vizitare a tuturor caselor artizanilor Marii Uniri, în paralel cu elaborarea unui dicționar istoric al acestor personalități din toate teritoriile românești. Unii dintre aceștia au fost membrii Academiei Române, deci mi se pare firesc ca aceasta să fie partener în tot ceea ce presupune celebrarea memoriei corifeilor de la 1 Decembrie.
De asemenea, mă gândesc dacă nu cumva Muzeul Unirii de la Alba-Iulia n-ar trebui transformat într-un Centru Național de Istorie a Unității Naționale, care să aibă, simultan, și o funcție educațional-formativă, găzduind un colectiv permanent de cercetare și editare de carte cu tematica Marii Uniri. Institutele de istorie, de științe filologice și de științe juridice ale Academiei Române pot aduce o contribuție fundamentală la constituirea acestui Centru Național de Istorie și m-aș bucura dacă Academia ar răspunde pozitiv la invitația noastră de a fi partener al Ministerului Culturii, al Guvernului României, în proiectul de aniversare a unui secol de la Marea Unire. A sosit timpul să abordăm vechea mentalitate, în care fiecare lucra izolat pe „parcela” sa, și să construim din nou un edificiu al unității, la care să colaboreze toate instituțiile care au această vocație.
Profit de prezența aici a Președintelui Academiei de Științe a Moldovei pentru a-i adresa aceeași invitație ca și Academiei Române: cultura română, spunea cândva G. Călinescu, este una și indivizibilă.
Sper că nu voi face o notă discordantă față de atmosfera academică în care s-a desfășurat această strălucită reuniune, dacă voi încheia într-o notă personală. Se spune că locurile au amintiri, au o aură a lor. Am intrat de multe ori în Academia Română, în diferitele demnități publice pe care le-am avut până acum. De fiecare dată am simțit o emoție compleșitoare pășind în această ilustră aulă, în care au răsunat și răsună și azi vocile unor stâlpi ai culturii române. Este meritul tuturor celor care, într-un fel sau altul, au servit Academia Română, în cei 149 de ani care s-au scurs de la întemeiere, că au prezervat spiritul înălțător pus la temelia instituției de către înaintași. Vă mulțumesc, prin urmare, că ați invitat Ministerul Culturii la această înaltă tribună și vă asigur de tot sprijinul meu pentru continuarea înaltei misiuni pe care Academia o are în societatea românească de azi.
Ionuț Vulpescu
Discursul pe care l-am rostit astăzi, 3 aprilie 2015 cu ocazia aniversării a 149 de ani de la infiinţarea Academiei Române.