Printre multele moșteniri ale comunismului se află și ziua de 1 Mai. Ziua Internațională a Celor ce Muncesc. O zi cu care mai nimeni nu știe ce să facă. Drept pentru care am făcut tot ce se putea pentru a o șterge din memoria oamenilor, de la demonizare la ridiculizare. De fapt, nici ”comuniștii” nu prea au știut la ce folosește ea. Drept pentru care și ei au schimonosit-o, i-au deformat sensul, au utilizat-o în scopuri propagandistice, și în cele din urmă au marginalizat-o.
Destinul ei ”crud” are o explicație: 1 Mai este, înainte de toate, despre solidaritate. Și lumea noastră a ajuns să urască până și ideea de solidaritate, care, așa cum ne învață pe noi Biblia neo-liberală, se opune schimbării, progresului și creșterii profitului. În lumea de azi nu partidele ”de stânga” sunt adversarii capitalului. Ele au capitulat de mult în fața lui. Dușmanul îl reprezenta mișcarea sindicală. Care mișcare, și cu contribuția stângii politice, a fost pusă cu botul pe labe. Ce înseamnă, de fapt, ”flexibilizarea muncii”? Nimic altceva decât scoaterea sindicatelor din ecuația negocierii raporturilor dintre muncă și capital. Fără sindicate, care îi dădeau putere, angajatul este singur în fața forței copleșitoare a capitalului. Și sistematic munca pierde.
Spre pildă, românilor li s-a spus că, dacă modificăm Codul Muncii, dacă angajații vor putea fi licențiați mai repede și cu costuri mai mici, dacă se poate zero, atunci capitalul va crea mai multe locuri de muncă, și șomajul nu va mai fi o problemă. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Doar angajatul are condiții și mai proaste de lucru, salariile sunt tot mai mici, iar abuzurile angajatorilor, tot mai mari. Totul sub ochii blânzi ai statului, care s-a situat, cu arme și bagaje, de partea capitalului, împotriva intereselor cetățenilor.
Nu mai vorbește nimeni despre rolul sindicatelor în structurarea regimurilor democrate, în nașterea a ceea ce numeam ”statul providență”. Pentru tot mai mulți oameni sindicatele sunt un fel de obstacol în calea bunăstării lor. Nu le mai înțeleg rostul. Sunt în epoca post-industrială, nu? Dar s-a întrebat cineva care este deosebirea dintre lucrătorii epocii industriale, înșirați la banda de montaj fordistă, și angajații din IT, sau din call center, înșirați, la rândul lor, în lungi rânduri de cubicule? Doar faptul că unii foloseau chei fixe sau pneumatice, și ceilalți folosesc tastatura? Cine le reprezintă interesele noilor muncitori ai epocii digitate? Cine le apără drepturile? Cine îi reprezintă politic?
Slăbirea până la dispariție a sindicatelor nu este un câștig nici pentru democrație, și nici pentru economie. Precarizarea muncii, scăderea puterii de cumpărare a angajaților, abuzurile împotriva angajaților nu au cum crește eficiența și calitatea muncii. O democrație slabă, pentru că a dispărut diferența dintre partide, și ne aflăm în situația unui regim cu partid unic, în pofida aparentei supraoferte de partide, este, la rândul ei, un dezavantaj pentru economie. Calitatea guvernării, calitatea reglementării, toate astea se reflectă în calitatea creșterii economice. Lucrurile sunt legate. Iar satisfacția de a fi distrus un adversar, sindicatele, începe să fie tot mai scump plătită.
Oricât ar părea de ciudat, acolo unde a existat o minimă solidaritate între muncă și capital, rezultatele au fost satisfăcătoare pentru ambele părți. Lucru de care încep să se convingă din ce în ce mai multe entități economice. Care au nevoie de un dialog structurat cu angajații, pentru a le cunoaște nevoile și problemele, și pentru a reacționa mai bine și mai rapid la schimbările din mediul economic și social. De fapt, care ne uităm la întreprinderea capitalismului industrial, vedem că această solidaritate a existat și acolo, în diverse forme. Iar sindicatele au fost un bun mediator, și organizator, al acestei solidarități.
Cu sau fără mici și bere, ziua de 1 Mai își va recâștiga locul meritat în conștiința oamenilor abia atunci când sindicatele vor ieși din criza în care se află acum, se vor reinventa, își vor lua în serios rolul lor, de a reprezenta munca în fața capitalului. Iar asta nu se poate face fără implicarea stângii, care, la rândul ei, trebuie să se reinventeze, să se întoarcă la origini, și să facă un efort de onestitate și de generozitate. Fără complicitatea ei, fără cedările ei, capitalul nu ar fi obținut o victorie atât de categorică împotriva muncii.
Așa că o vreme ziua de 1 Mai va mai fi doar subiect de glume proaste și de clișee la fel de proaste. Iar solidaritatea o vorbă în vânt. În timp ce noi, complici la toate acestea.