Am scris ieri că unul dintre motivele care agravează criza fluxurilor migratoare îl reprezintă schimbările climaterice, cu toate consecințele lor. Printre care și accesul la surse de apă potabilă. Ni se pare că apa este o resursă inepuizabilă. Nu este. Apa care poate susține viața oamenilor este o sursă finită, și în multe locuri pe Pământ, una epuizată, sau pe cale de a fi epuizată. Criza apei tinde să fie una globală, și ca orice astfel de criză cere soluții globale, aplicate, evident, în funcție de particularitățile fiecărei țări în parte.
Seceta din România – și nu mă refer doar la cea din vara acestui an – este un fenomen care ne va însoți multă vreme de aici încolo. Problema care trebuie să-și găsească un răspuns adecvat – nu doar pentru agricultură – este aceea a modului în care formulăm soluțiile pentru această criză. Din motive pe care le cunoaștem cu toții – chiar dacă nu ne plac – vechiul sistem de irigații nu mai putea funcționa în condițiile trecerii de la economia planificată la economia de piață. Ne-am consolat cu gândul că un alt sistem economic, capitalismul, prin intermediul economiei de piață, va rezolva problema. Nu doar că n-a rezolvat-o, a agravat-o. Iarăși merită o discuție aplicată, și lipsită de tabuuri și de idei preconcepute, despre acest eșec și despre consecințele lui.
Dacă piața n-o poate rezolva, dar în același timp transmite statului să nu se implice, pentru că, nu-i așa, e prost ”administrator” – deși nici piața nu-i mai brează, în acest caz! – ce facem? Încrucișăm mâinile pe piept, și așteptăm să-și facă treaba paparudele? Nu cred că ne putem permite inacțiunea. Indiferent de ponderea ei în PIB, agricultura este indispensabilă vieții, și trebuie susținută.
Avem nevoie de resuscitarea cercetării științifice în domeniu, care înseamnă crearea de noi soiuri de plante, care să reziste în noile condiții climaterice, să economisească apa, dar și de noi tehnologii de irigare, care să țină cont nu doar de criza de apă, dar și de particularitățile exploatațiilor agricole românești. Statul va trebui să intervină în ajutorul agricultorilor. O discuție în acest sens trebuie deschisă și la Bruxelles. Ideea este că nu putem agrava o criză doar de dragul respectării unor reguli care nu mai corespund realității.
Dar problema apei nu se rezumă la agricultură. Este vorba și de consumul casnic – iar multe dintre satele românești, și destule orașe, au mari probleme în acest domeniu – și de cel industrial, și de tratarea apelor uzate. Este un întreg domeniu care, dacă îi vom da atenția cuvenită în viitor, prin investiții, publice și private, ar contribui substanțial la creșterea economică. Nu în cele din urmă, este nevoie de un efort educativ, pentru a conștientiza oamenii în legătură cu necesitatea protejării surselor de apă și folosirea lor rațională.
Este o temă de dezbatere publică. Mult mai importantă, cred eu, decât temele marginale, și lipsite de miză reală, care ocupă spațiul public. Această dezbatere trebuie făcută, și ea trebuie să genereze politici publice adecvate. Apa este o miză pentru viitor, este o resursă strategică, și trebuie s-o tratăm ca atare. Dacă o vom trata ca pe o marfă obișnuită, rezultatele vor fi devastatoare pentru majoritatea românilor. Iar asta este o temă particulară pentru stânga. Și dezbaterea este la fel de urgentă, de data asta pentru PSD.