Argument la volumul „Din țara în care stânga e Cârțu și dreapta e Lăcătuș”

Acel Fotbal minut cu minut din cea mai frumoasă lume, aceea a copilariei,

Acel Sportul de la care am învăţat alfabetul şi faptul că cel mai serios lucru în viaţă este jocul,

Acel Ilie Balaci pe care l-am văzut la Târgovişte, în ’81, coborând din basm ca să joace printre muritori,

Acel „Central” din Craiova de unde Domozină ne aducea în case o duzină de poveşti,

Acea Ar-hen-ti-na! de la legendara Sport-Turism, după care am rămas pe viaţă cu două substantive proprii: Ioan Chirilă şi Buenos Aires,

Acei Nadia, Ilie, Ţiri, Ivan, Nicu, Lia, Iolanda, Maricica şi atâtea alte diminutive de aur, care n-au aşteptat să intrăm în NATO şi UE,

Acele confruntări Brazilia–Argentina, Liverpool–Manchester, Milan–Inter, dar şi Kasparov–Karpov, Carl Lewis – Mike Powell, Sampras – Agassi, Federer–Nadal, Prost–Senna, acel brazilian care credea că a fi al doilea înseamnă a fi primul care pierde,

Acel Diego Armando Maradona triumfând de unul singur în Mexic ’86 şi plângând laolaltă cu mulţi în Italia ’90,

Acel Marco Van Basten învingându-l pe Dassaev şi obligându-ne să aşteptăm reluările, să înţelegem cum de a fost posibil,

Acel Steven Gerrard de la Istanbul, care ne-a învăţat că eşti mereu condus, dar niciodată învins,

Acel Zinedine Zidane ambiguu din 9 iulie 2006, cu „scăriţa” peste Buffon şi capul în Materazzi,

Acea noapte de după meciul cu Suedia, când am înţeles că nu vom fi niciodată campioni mondiali,

Acel tricou ridicat spre cer al lui Gică Hagi,

Acea generaţie neîncepută în noroiul cu Slovenia,

Acea magică pagină a patra din acel ziar, Pro Sport, pe cand tabloid era un neologism împrumutat, nu un fel de a fi autohton,

Acel microbism incurabil, care arată că există totuşi şi -isme benigne,

Acele dialoguri imposibile cu cei care cred că fotbalul e gregar, frivol şi pierdere de vreme,

Acele Mondiale, Europene şi Olimpiade fără de care viaţa noastră ar fi fost mult mai nesportivă,

Acel Champions League, singurul ceas care n-o ia razna,

Această Ligă care e a lui Mitică, deși Caragiale n-a văzut un meci de fotbal,

Acel Eduardo Galeano, cu luminile şi umbrele fotbalului,

Acel Nick Hornby, cu febra stadioanelor,

Acel Secol 20 dedicat fotbalului,

Acel Sebastian care îi spunea lui Iorga că nu trebuie să opunem Biblioteca Stadionului,

Acei Rebreanu, Camil, Barbu, Băieşu, Mazilu, Mirodan, Păunescu, Ulici, care nu s-au ferit să amestece literatura cu sportul, fără să se teamă de eroare,

Acel Fănuş Neagu dându-şi demisia după 2-5 cu Danemarca în locul selecţionerului şi al preşedintelui Federaţiei,

Acel Camus, care nu s-a simţit cu adevărat liber decât pe Stadion, şi Doamne, cât încep să-l înţeleg!,

Acel António Lobo Antunes, pentru care în viaţă sunt importante patru lucruri: cărţile, prietenii, femeile şi Messi,

Acest D.R. Popescu, pentru care și basmul cel mai teribil care e fotbalul nu mai e basm, ci e viață vie,

Acest Manolescu semnând Tuşier pentru că a arbitrat toată viaţa la Centru,

Acest Radu Cosaşu, membru în Serviciul Mondial de Organizare a Tuturor Coincidenţelor din fotbal şi din O mie şi una de nopţi, care n-a avut toată viaţa decât „dorinţa de a povesti lumii cum se joacă fotbal, cum se marchează şi de ce se ratează”,

Această ţară în care stânga e de multe ori Lexus şi Patek Philippe, iar dreapta o funie de usturoi peste o legătură de rinoceri,

Aceşti cinci ani de evadare în ţara în care stânga e Cârţu, iar dreapta e Lăcătuş,

Pentru că, printre stenograme, dosare, libertăţi relative şi biografii făcute de alţii, sportul rămâne cea mai frumoasă digresiune şi diversiune.