AVANGARDA, CU IONUȚ VULPESCU. INVITAT: PREȘEDINTELE ION ILIESCU

A DOUA PARTE A UNUI PODCAST EXCLUSIV ȘI INEDIT DESPRE OMUL ȘI PREȘEDINTELE ION ILIESCU

Fostul Președinte al României, Ion Iliescu, discută în exclusivitate, în dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, în partea a doua a unui dialog-eveniment, despre ce a însemnat plecarea de la Cotroceni, acum 20 de ani și care sunt calitățile pe care trebuie să le aibă un Președinte. În premieră, la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, Ion Iliescu explică derapajele ideologice, care fac ca oferta electorală la nivel planetar să fie traversată de confuzii și de scepticismul electoratului că indivizii, nu statul, reprezintă prioritatea politică a agendei publice. Ion Iliescu explică succesul său, când 12 milioane de votanți au ieșit la urne pentru el, într-un timp în care nu existau rețelele de socializare și povestește fiecare campanie prezidențială în care a fost implicat. Președintele Iliescu dezvăluie pagini din jurnalul său de lecturi și motivele pentru care și-a trăit etatea în intimitate în ultimii ani. În dialog cu Ionuț Vulpescu, Ion Iliescu face o evaluare a ce a însemnat aderarea României la NATO, acum că se împlinesc 20 de ani de când țara noastră a devenit un partener strategic al alianței. Aflați reacția inedită a Președintelui Ion Iliescu față de clipurile generate de Inteligența Artificială, care îl arată mai puternic ca oricând, în 2099, și de ce zâmbetul său inconfundabil e un detaliu pe care nici I.A. nu îl putea rata. Un dialog despre rațiunile puterii, valorile democrației, nevoia de cultură în centrul actului de guvernare și discreția unei vieți a senioratului politic după retragerea din spațiul public, în exclusivitate, la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Partea a doua a unui dialog istoric; mărturia unui Președinte.

Mesajul Președintelui Ion Iliescu pentru publicul larg poate fi ascultat accesând următorul link:

Ion Iliescu despre ceea ce lipsește românilor „pentru un plus de conștiință, nu de vanitate națională”

Ionuț Vulpescu: Cum credeți că își privesc românii istoria?

Ion Iliescu: O subestimează sau o supralicitează. Ce popor mai are atâtea bancuri născute din stereotipurile locuitorilor provinciilor istorice? Ceea ce spune ceva despre felul în care ne gândim relația cu Celălalt, cu alteritatea. Românii au o raportare pătimașă la istoria recentă și una minimizatoare față de istoria veche. Pe câți îi mai auzim vorbind cu un oarecare orgoliu istoric despre perioada voievodală, de secolele modernizării, de anii lui Cuza și ai pașoptiștilor, de perioada reformelor care au dus la Marea Unire? Unirile sunt oricum o circumstanță de sărbătoare culinară și scepticism național, tot așa cum originile acestui popor sunt duse în discuții conspiraționiste: culoarele dacice bat culoarele culturale, despre care scria regretatul profesor Răzvan Theodorescu. Din istoria contemporană, Războaiele Mondiale au rămas pretext pentru a pune în lumină strategia românească de a rămâne mereu aproape de câștigător; comunismul încă dă nostalgii unora, iar celor care l-au urât, anul 1989 nu le-a picat bine, în mod paradoxal. Și atunci? Ce poți spune despre relația românului de rând cu istoria, altceva decât o ambivalență morală prin care își reapropie ceea ce urăște și prin care ajunge să disprețuiască sau să renege ceea ce iubește? Există însă și o alternativă, cea a românului care, pasionat de culisele istoriei, înțelegând straturile de ideologie și dogmatism care îmbracă istoria României în diverse haine ale spectrului politic, conștient de rolul românilor în istoria mai largă, universală, muncește de două ori mai mult decât ar trebui, ca să convingă că trauma din Est nu a lezat nici competența, nici cunoașterea. M-aș bucura ca românii să fie siguri de locul lor într-o istorie europeană și atlantică și să înțeleagă că România e cunoscută în lume nu prin romanele lui Bram Stoker, ci prin Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Brâncuși, Tristan Tzara, Mircea Eliade, George Enescu, Nadia Comăneci, Adrian Ghenie, Sergiu Celibidache și mulți alții. Istoria culturală e ceea ce lipsește românului de rând pentru un plus de conștiință, nu de vanitate națională.

Ion Iliescu despre șocul lui Ceaușescu: „Ultimul zbor al lui Ceaușescu a fost o cădere liberă.”

Ionuț Vulpescu: Dacă am reduce epoca Ceaușescu la un singur loc, definitoriu, care ar fi acela?

Ion Iliescu: Scena balconului din Piața Revoluției e climaxul filmului de groază ceaușist. Epoca Ceaușescu a fost – strict pentru dictator – o trecere de la extazul discursului de după invazia sovietică de la Praga la agonia fugii rușinoase. Ultimul zbor al lui Ceaușescu a fost o cădere liberă. Decenii, Piața Revoluției a fost simbolul puterii lui Ceaușescu, matca la care trăgeau masele muncitoare. Discursul din 21 august 1968 e apogeul lui Ceaușescu. Îmi amintesc că mulți scriitori au intrat atunci în partid, seduși de așa-zisa independență față de Uniunea Sovietică, gata să apere țara cu arma în mână. A fost însă o capcană, o viclenie a lui Ceaușescu. Recursul la simboluri, la valorile naționale, i-au întărit puterea, dictatura lui s-a acutizat, cultul personalității s-a accentuat. Istoria are vicleniile ei, iar atunci a fost un astfel de episod, cu toată spontaneitatea lui Ceaușescu și aderența sinceră a mulțimii, în momentul condamnării invaziei sovietice de la Praga. Faptul că acolo, 21 de ani mai târziu, pe 21 decembrie 1989, adunarea populară a devenit protestatară, că societatea civilă a devenit un corp diferit de dictator, pentru Ceaușescu a fost un șoc. Ceaușescu chemase din nou masele, clasa muncitoare, să condamne Revoluția începută la Timișoara. Credea din nou în mirajul puterii, în fascinația mulțimii. Numai că oamenii nu mai erau aceiași sau se schimbaseră, după 20 de ani de dictatură personală. Suta de lei în plus la salariu nu a mai contat. Simbolurile sunt mereu mai convingătoare decât bunurile materiale, iar libertatea este cel mai puternic simbol. Sediul puterii CC al PCR s-a prăbușit brusc. Piața Palatului devenea Piața Revoluției. Simbolic, Piața Revoluției este o expresie dialectică: acolo a fost dezvoltată puterea în cele mai aride și negre forme, acolo s-au produs contradicția, refuzul ceaușismului și al comunismului, acolo s-a născut o lume diferită, care cerea pentru România o libertate refuzată îndelung. E o geografie a puterii și a eliberării care așază Piața Revoluției pe atlasul politic al României și cred că în continuarea ei ar trebui să vină un elan emancipator de la clasa intelectuală, mediul universitar, de la spațiul academic, care trebuie să fie mai responsabil în dinamica socială a acestei țări.

Ion Iliescu despre răsfățul democrației și fair-play: „M-am simțit bine și când am câștigat și când am pierdut, pentru că o făceam din libertate.”

Ionuț Vulpescu: V-ați simțit mai bine înainte de Revoluția din Decembrie 1989 sau după aceea?

Ion Iliescu: După, categoric. Singurul care poate spune că a trăit bine sau s-a simțit bine înainte de 22 decembrie 1989 era Ceaușescu. Binele lui a fost răul tuturor. După 1989 nu a fost lapte și miere, dar a te simți bine după comunism însemna a te simți uman și liber. Cronologia demnității a început pentru România după decembrie 1989. Erau semne de bine pe care astăzi cei care nu ne-au fost contemporani la Revoluție le consideră romantice: bucuria de a citi orice, de oriunde, oricum, fără a da socoteală pentru asta, plăcerea de a fi în folosul oamenilor nu pe linie de stat, ci prin adeziune comunitară, extazul de a fi opozantul cuiva, privilegiul de a fi în dezacord cu un altul, responsabilitatea de a-ți face treaba, pentru că pluripartidismul deschidea Leviathanul și competiția politică. Simpla idee, că democrația însemna și competiție, era un răsfăț. M-am simțit bine și când am câștigat și când am pierdut, pentru că o făceam din libertate.

Ion Iliescu, nemilos cu elitele care au privatizat adevărul în societate. Ce s-a ales de România – Orizont 2025? „O țară nu e niciodată săracă financiar, decât dacă e săracă cu duhul.”

Ionuț Vulpescu: Ce credeți despre elită în general și despre elitele noastre culturale și politice?

Ion Iliescu: Mi se pare fascinant cum de la elita bunei guvernări s-a ajuns la o antipatie generală față de tot ce înseamnă elite în România. Cauzele acestui fenomen sunt multiple. Pe de o parte, elita culturală, de la care existau așteptări politice, a confiscat sfera publică și a pretins un monopol asupra adevărului. Din păcate, și cineva trebuie să o spună, elitele au privatizat cercuri de influență și forme de adevăr ale spațiului public. Pe de altă parte, în loc să se deschidă maselor, în loc să scoată la lumină oamenii peșterii și ai întunericului, așa cum spera Platon, pentru o cetate ideală, elitele s-au înstrăinat de cei mulți. Ba mai mult, au simțit că se întinează dacă stau aproape de ei. Avem o elită căreia masele îi repugnă și invers. Faptul că elitele – culturale și politice deopotrivă – au divizat sfera publică în „noi și restul”, a făcut ca democrația să fie tot mai străină meritocrației și ca interesul majoritar al maselor pentru guvernare să scadă, spre indiferență și neimplicare. De aici, absenteismul la vot, care este, în felul său, o probă de neîncredere în elitele culturale și politice, singurele care ar putea „schimba ceva”. Există și o a treia cauză, care face ca elita culturală și cea politică să nu se mai suprapună. Rețeta pentru o democrație sănătoasă e ca elitele culturale să fie recrutate în mediul politic. Cine vrea oameni inteligenți, deopotrivă emoțional și cognitiv, la butoanele democrațiilor? Nimeni din cei care au un interes ca puterea să fie numai a lor. Cel mai ușor manipulezi o societate când lipsește o pătură socială critică, până deunăzi constituită din elitele culturale. Proiectul național care a dus la fundamentarea statului român a fost unul al modernizării, creat de elitele culturale care au combătut totalitarismul și divizarea socială prin educație. Vedeți însă că retorica politică actuală vântură prin presă nevoia unui „proiect de țară”. Când vorbești de țară fără națiune, când vezi românii fără sfera lor publică și sentimentul de apartenență, când te concentrezi asupra statului fără societate, atunci derapajele democratice sunt uriașe, iar puterea aparține celor care se îndeletnicesc cu orice, mai puțin cu domeniul cultural. Numai un individ acultural poate pretinde că guvernează un stat fără a fi în dialog cu societatea. Ca de fiecare dată, se caută un vinovat. Cine a făcut ca mediul politic să devină imun la cel cultural? O să vi se pară ciudat, dar într-un fel e culpa mediului cultural că nu a știut să gestioneze orgolii. A fost un moment în istoria democratică a României în care elita culturală a refuzat să facă managementul oportunismului, și s-a oprit la ce i-a stat bine, la managementul oportunităților. Intervalul acesta de luciditate a fost modest și a durat puțin  peste anii ’90. Pentru că trecerea la democrație s-a consumat prin fracturi ideologice, elitele culturale au început să arbitreze aceste contraste și, în timp, s-a ajuns la demonizarea stângii – cu o cvasiexcludere a elitelor culturale cu viziuni de stânga din spațiul public – și la supralicitarea elitelor de dreapta. Deși stânga a fost singura care a produs o sferă culturală per se, ea a plătit cel mai mult pentru fracturile ideologice. Acela a fost momentul în care elita culturală a început să se disocieze de cea politică. Ce a urmat după a fost o perioadă în care elita culturală de stânga s-a abținut de la intervenții publice, devenind tot mai privată și discretă, iar elita culturală de dreapta s-a travestit în portavocea Împăraților cu șapcă. Deși ca Președinte am făcut eforturi de a aduce elita culturală în sfera guvernării politice și am apreciat-o ca un motor al contractului social, nimeni nu a lipit experților cu care am lucrat eticheta de „intelectuali ai lui Iliescu”. Eu nu am avut intelectualii mei. Și știți de ce? Pentru că nu mi s-a părut ceva mai abject, ca om politic, decât să vrei sau să îngădui ca elita să devină din slujitorul societății, sluga ta. Cel mai rău pentru un intelectual e să capituleze de la propria libertate. Asta s-a întâmplat cu elitele postdecembriste de dreapta. Au devenit intelectualii „cuiva”. Ultima dată când am verificat, doar Estul mai avea intelectuali de casă. Or asta mi s-a părut un elan antimodernizator al elitelor. În plus, de unde deprind cetățenii lecția libertății? Din cultură: acolo unde ai libertate de creație, de exprimare, de sensibilizare a celuilalt. Când cultura nu contează pentru un stat, prima lezată este libertatea, în toate formele ei. În ce mă privește, trei au fost momentele cheie în care am insistat ca elita culturală să facă parte din cea politică. În ianuarie 1990, strategia pentru „Tranziția spre economia de piață” a fost făcută sub conducerea academicianului Tudorel Postolache, la invitația mea. Experți, analiști, sociologi, economiști, au pus unanim, prin instrumente diferite, o întrebare esențială: România, încotro? Un al doilea moment crucial a fost la sfârșitul anului 1994, când după ce am dobândit statutul de membri asociați ai U.E., România participa alături de alte șase state la un summit european, în care trebuia să explicăm eforturile noastre pentru aderare. Întorși în țară, am consultat toate partidele politice – atenție, aflate la putere și în opoziție deopotrivă, că asta înseamnă democrație – și am înființat o comisie de pregătire a strategiei pentru integrare europeană. „Grupul de la Snagov” a fost un cerc cultural, nu doar o comunitate politică elitistă. A fost un moment în care elita politică a consimțit la eforturile de lucru ale elitei intelectuale, și reprezentanții a 14 partide parlamentare, președinții camerelor Parlamentului, premierul și șeful statului au semnat Declarația de susținere a strategiei prezentate. Când s-a semnat ultima oară, de atunci și până acum, un document în care mediul politic să susțină la unison propunerile mediului cultural pentru modernizare? Astăzi, un asemenea document ar fi interpretat de cei care se agață de putere ca un certificat de capitulare, ca o probă de incapacitate. Și mă mai întreb, când unii hulesc primele vârste ale democrației în România, ce condamnă de fapt? Maturitatea de a pune cultura înaintea politicului? Cu documentul acela ne-am prezentat la următorul summit european de la Cannes. Pentru unii, de acolo vin filmele bune. Pentru noi, acolo s-a turnat lung-metrajul nostru european despre democrație. Al treilea moment a fost la finalul celui de-al doilea mandat de la Cotroceni, când până la finalul lui 2004 am pus în dezbatere România – Orizont 2025, strategia de dezvoltare durabilă pe termen lung. Eu mi-am dorit un singur lucru: reducerea decalajelor care ne despart de țările dominante din U.E. Mai e puțin până în 2025. Ce s-a ales de România – Orizont 2025? Mai nimic, pentru că deși începuse ambițios – PIB pe cap de locuitor; creșterea puterii de cumpărare; modernizarea infrastructurii, asumând o variantă minimală cu medie de creștere anuală de 5% și una maximală cu o medie de 6,7%, care ne-ar fi permis în 2025 să atingem 80% din media U.E. – nu am avut o locomotivă culturală, care să educe mentalitățile sferei publice prin care am fi putut obține aceste rezultate. De altfel, strict statistic, cifrele și indicatorii de azi sunt destul de aproape de ceea ce ne propuneam atunci. Ceea ce nu am reușit însă este schimbarea mentalităților și stingerea inegalităților. În  loc să vindecăm decalajele, societatea a devenit tot mai polarizată între cei care îndură o sărăcie persistentă și cei care fac paradă de o bogăție abundentă. Cifrele vorbesc de la sine. Însă o țară nu e niciodată săracă financiar, decât dacă e săracă cu duhul. Colapsul economic e și un efect al carențelor educaționale și privatizării, respectiv izolării, elitelor culturale. S-a vorbit îndelung despre mobilitatea elitelor – din sfera culturală în cea politică – dar și dacă elitele ar fi libere și disponibile pentru exercițiul guvernării, astăzi nimeni nu le-ar mai chema la masa puterii, pentru că ar însemna recursul la meritocrație, o valoare incompatibilă cu interese și conjuncturi.

Fostul Președinte al României: „Mi se pare foarte important ca în politică să nu mergi pe contrasens. Să rămâi de dreapta sau de stânga.”

Ionuț Vulpescu: Ce mai înseamnă stânga și dreapta azi? 

Ion Iliescu:Stânga și dreapta s-au alterat până la confundare. Chiar fenomenul alianțelor politice făcute aiurea e interesant de dezbătut: să coabitezi nu înseamnă să te denaturezi. Dreapta a fost disperată să recupereze deceniile în care Europa a fost un continent social-democrat, și atunci a preluat temele stângii, printr-un transfer rușinos: și-a întors fața către grupurile dezavantajate, către categoriile sociale defavorizate, către teme precum reproducerea inegalităților, protecționismul social, evaluarea muncii, valorificarea capitalului uman. Neexistând masă critică, adică neavând un electorat atent la distincțiile ideologice, lucrurile au mers de la sine. Stânga nu a reacționat ideologic, ci a preferat să coabiteze cu dreapta falsificată și astfel i-a făcut cadou electoratul. Cea mai amplă criză a contemporaneității e cea a identităților politice. De pe margine, lumea a păstrat amintirea extremelor, a derapajelor: stânga autoritarismului și dreapta capitalismului sălbatic. Or nici stânga, nici dreapta nu presupun asta. Sunt unii care comentează politica de suprafață: de la ei etichetele ideologice ajung distorsionat către public. În SUA un liberal e mai aproape de stânga, în Europa liberalul e politicianul de dreapta. Așa că în confuzia acestor termeni, liberalii au devenit ce le-a convenit în funcție de circumstanță, nu ce trebuiau să fie. Tot pe canalele acestea post-comuniste, unii au păstrat intervenționismul pentru sensurile stângii, în timp ce alții au așteptat mâna invizibilă să le rezolve inegalitățile, prin magia dreptei. Mi se pare foarte important ca în politică să nu mergi pe contrasens. Să rămâi de dreapta sau de stânga. Dreapta trebuie să se întoarcă acasă, la temele ei, stânga trebuie să își ia în serios propria casă și să o curețe de dezastrul musafirilor nepoftiți. Unde pot comunica stânga și dreapta? Economic, un liberal nu e un libertarian, nu face din stat un paznic de noapte, deci un liberal trebuie să aibă aceeași temă de gândire cu un social-democrat, anume, cum reglementăm relația dintre stat și piețe, cum gândim un model de bunăstare. În familia social-democrației sunt însă și alte teme: libertatea, egalitatea, fraternitatea; pe versantul dreptei, tema de bază e concurența. Stânga nu e o bancă pentru șomaj, ea trebuie să fie o ideologie prin care reducerea șomajului, asistența socială coerentă, incluziunea socială a categoriilor marginale, să reprezinte acțiuni asumate cu deplină responsabilitate. Dar ca stânga și dreapta să își revină, politicul trebuie să se întoarcă la ideologii. Nu trebuie să ne fie frică de acest cuvânt, ideologie, chiar dacă el a fost compromis în comunism. Ideologie vine de la idei. Thomas Piketty o spune foarte clar în Capitalul în secolul XXI, în spatele fiecărei acțiuni, decizii fundamentată economic, este o ideologie.

Ion Iliescu despre impozitarea progresivă diferențiată și social-democrația care ar trebui să se ducă „mai spre stânga”. Fostul Președinte al României: „Există un proletariat nou, corporatist, există sisteme atât de ierarhice și de piramidale în lumea afacerilor, încât întotdeauna etajele de bază ale acestor construcții vor fi reprezentate de ceea ce poate fi un electorat de stânga.”

Ionuț Vulpescu: Social-democrația trece astăzi printr-o criză?

Ion Iliescu: Uman, ne putem explica această decadență, numai prin faptul că dacă astăzi ai spune cuiva lozinca de la mai 1968 – cereți imposibilul – ți s-ar spune că ești naiv. Social-democrația apune când curajul de a gândi că lumea e posibilă și altfel nu mai face parte din elanul vital al celor deznădăjduiți. Social-democrația timpului meu a fost majoritară și dominantă în Europa pentru că era reprezentativă: era ideologia celor care doreau să depășească inegalitățile, care aspirau la echitate socială și care, sub nicio formă, nu ar fi spus că democrația e reductibilă la capitalism. Criza social-democrației se manifestă pretutindeni în Europa, și asta pentru că după al Doilea Război Mondial, discuțiile despre economia inegalităților nu au mai fost o prioritate, deși ele au adus victoria Partidului Socialist în Franța, a social-democraților în Germania sau a laburiștilor în UK. A început să se vorbească excesiv despre capitalul economic și numai marginal despre capitalul uman. Când comunismul a picat, sistemele politice, independent de natura lor, au fost provocate să regândească un spațiu în care pot garanta egalitatea dintre indivizi: globalizarea și capitalismul sălbatic au reprezentat un discurs, meritocrația un altul, elita financiară a piețelor libere altul, și tot așa. Dar ceea ce a rămas un fel de subiect tabu, foarte delicat, a fost impozitarea diferențiată, progresivă, ca sursă a unui nou model de echitate socială, și ca fundament a ceea ce Piketty numește socialism participativ. M-am opus cât am putut, atunci când dreapta a introdus cota unică în România. Fenomenul e simplu: social-democrația nu se mai adresează reprezentativ claselor neprivilegiate și întâmpină, în paralel, violența dreptei radicale. Sindicatele pierd teren și nu mai beneficiază de încrederea categoriilor sociale, un element care, pentru modelul nordic sau suedez, a fost un pilon semnificativ în a atrage electorat și a-l păstra. Ca să păstreze totuși un bazin electoral, mai degrabă nou decât tradițional, partidele social-democrate au încercat o coabitare cu liberalismul, și au pozat într-o versiune mai progresistă. Valoarea muncii nu mai e prezentată în retorica discursurilor social-democrate ca un element care face diferența în sistemele economice, ci invers: sistemele pare că dau valoarea muncii. În aceste combinații nefericite, social-democrația întâmpină ruina ideilor ei originare, care îi dau o identitate. Se adaugă și revizuirea discursurilor coloniale și fenomenul acesta, aparent rectificator moral, cancel culture, care pretinde că instituie o dreptate postumă unor grupuri dezavantajate social. Și atunci te întrebi dacă social-democrația și-a pierdut calea sau și-a pierdut votanții? Cred că și una, și alta, numai în măsura în care accepți că, rătăcindu-se ideologic din pricina acestor coabitări pentru victorii pe termen scurt și scoruri electorale, social-democrația nu s-a mai adresat unor indivizi care și astăzi ar alege-o, dacă i-ar privi cum se cuvine. În unele părți din Europa, social-democrația trebuie să se ducă mai la stânga, pentru că a migrat prea mult dincolo de centru și s-a așezat prea mult timp în temele dreptei. După crizele financiare, care au dominat ultimele două decenii, social-democrația avea un singur lucru de făcut: să demonstreze că se pricepe să ofere nu doar un colac de salvare, ci și un proiect de dezvoltare națională. Nu cred că piețele sunt alergice la social-democrație, dar sunt disfuncționale, atunci când ideologic se alterează atât de mult, încât produc dezechilibre. Paradoxal e faptul că astăzi clasa proletară nu a dispărut, ci s-a nuanțat atât de mult în structuri atât de diferite, care au nevoie de social-democrație: există un proletariat nou, corporatist, există sisteme atât de ierarhice și de piramidale în lumea afacerilor, încât întotdeauna etajele de bază ale acestor construcții vor fi reprezentate de ceea ce poate fi un electorat de stânga. Pe de altă parte, cei umiliți și obidiți vor avea nevoie mereu de o lumină, de o lume care să îi îngăduie și să îi salveze, iar visătorii și învinșii de un prieten, așa cum credea Panait Istrati.

Lecția lui Iliescu despre cum trebuie „să dansezi” pe axa spectrului politic. Fostul Președinte al României, apel către clasa politică: „Oamenii vor să știe dacă partidele din oferta electorală apără statul sau cetățenii!”

Ionuț Vulpescu: Ce face un partid să reziste în timp?

Ion Iliescu: Un partid rezistă câtă vreme reprezintă pe cineva, nu doar ceva. De pildă, un partid social-democrat tradițional a rezistat în oricare țară din Europa pentru că întotdeauna a găsit calea de a reprezenta interesele celor din clasele medii sau de jos, ale grupurilor dezavantajate, ale unor categorii sociale și profesionale pentru care idealurile stângii social-democrate puteau face diferența. Dar un partid nu se întreține doar prin defensivă: miza nu e să reziști. Ci prin ofensivă: miza e să progresezi, să fii prezent în dezbateri, să propui idei care să țină sfera publică atentă, receptivă, polemică. Asta nu înseamnă, atenție, că rețeta de succes ca un partid să se mențină presupune să devină un partid al puterii. Partidele puterii se reformează după o agendă externă, ele trebuie să fie la modă, și tind să sacrifice valorile sau politicile de la care au plecat. Deschid aici o paranteză: e foarte important să știi cum dansezi pe axa spectrului politic. Piruetele dinspre o parte a spectrului politic către cealaltă sunt o falsificare ideologică. Dinspre partid, o asemenea mișcare produce o criză identitară. Dinspre electorat, acest tip de continuă ajustare poate fi o cauză a pierderii voturilor: e paradoxal că într-o Românie mai degrabă a claselor medii, deci a nevoilor care solicită stânga, electoratul a mers nu o dată pe mâna dreptei. În ultimele decenii am văzut și o polarizare a relației dintre stat și partide la nivelul opiniei publice. Oamenii vor să știe dacă partidele din oferta electorală apără statul sau cetățenii. Nu înțeleg de ce disjuncția e exclusivă – sau statul, sau indivizii – și nu e loc pentru amândouă, așa cum e și firesc. Statul nu e o mașinărie impersonală, e o expresie politică a societății, care e o comunitate umană. Sigur, democrația costă, dar e interesant că unii au ales, ca să supraviețuiască, să trimită stângii nota de plată a libertăților și să păstreze dreptei rezultatele lăcomiei după capital.

Ce părere are Ion Iliescu despre „fabrica de lideri” a clasei politice românești? „O poveste de adormit copiii; industria de politruci a început să crească.”

Ionuț Vulpescu: Ce diferențiază un lider politic de un politruc, de un banal activist? 

Ion Iliescu: Leadershipul e unul dintre cel mai cunoscuți vectori la această oră în materie de guvernare. Am văzut – nu doar în mediul politic, dar mai ales în cel de afaceri – o paletă foarte largă de training-uri: cum să fii un lider eficient, bun, memorabil? Mă tem că liderul nu e ceva fabricabil. Un lider politic, în cazul nostru, e un spirit urmat de mulțimi, care are aderență la mase; un politruc e cel care cultivă maselor un capital de imagine despre el, nu idei care să le convingă să i se alăture. Un lider e îmbrățișat de mase, un politruc se aruncă peste mulțimi. Un lider are public, un politruc are fani. Liderul reprezintă categorii sociale, idealuri, comunități, politrucul vrea să fie cel care contează peste toate acestea. Și în comunism, partidul împărțea resursele umane în activiști și indivizi pregătiți pentru funcțiile de stat, pe baza competențelor lor. Selecția liderilor politici era, dacă vreți, naturală, adică meritocratică. Cel puțin într-o anumită perioadă. Talentele lor îi făceau să conteze, vocația lor reprezenta criteriul fundamental al unui short list pentru rolul de lider. Or ceea ce lipsește astăzi, de prea multe ori, e tocmai acest instinct normal, altădată, de a alege un lider validat de un domeniu, un profesionist. Cred că România a avut două excese – trăite hiperbolic – în ultimele decade: promovarea contravalorilor pe criterii de oportunism politic și promovarea experților hiperspecializați, cărora le scapă viziunea de ansamblu și capacitatea de dialog interdisciplinar. Între aceste două extreme, „fabrica de lideri” a devenit o poveste de adormit copiii și industria de politruci a început să crească.

Iliescu face o analiză dură a traseiștilor din mediul politic: „Eu am avut fidelități și convingeri. O fi fost asta rețeta mea pentru trei reușite la stânga în fotoliul de la Cotroceni?” Fostul Președinte al României, lecție ironică: „Știți, cu loialitățile e cam ca în dragoste: nu te bucuri când cineva rămâne cu tine doar pentru că e fidel din principiu, ci atunci când o face pentru că te iubește…”

Ionuț Vulpescu: Cum priviți traseismul politic?

Ion Iliescu: Când te apuci de politică, trebuie să știi că vei fi și la putere și în opoziție, așa e în democrație. Traseismul este dovada clară că individul politic nu acceptă succesiunea dintre putere și opoziție, care e normală într-o democrație. Voința care vrea oricând să fie la putere e una bolnavă. Traseismul e simptomul unei boli, a celor care nu se recunosc învinși, sau pierduți de pe urma propriilor greșeli, sau pur și simplu buni, dar nu suficient de buni, cât să mai guverneze. Traseiștii trebuie priviți cu condescendență – sunt cei care fug de viață, de realitate, de ierarhii! A fi învins face parte din schema unei ierarhii, a unei inegalități pe care democrația se bazează atunci când implementează alegerea și decizia unei majorități. Iar traseiștii chiar asta fac: sfidează majorități, deci sfidează democrații. Arareori există drame morale în abandonul unui partid. Așa că nu îi mai tratați ca pe niște suferinzi sau dimpotrivă, ca pe niște indivizi demni de laudă pentru că supraviețuiesc adaptându-se. Se dau spre adopție celor care pot să îi cumpere sau să îi folosească, dându-le puțină putere. Cum să ai încredere într-un individ care face drumul de la dreapta la stânga și invers ca o călătorie în jurul pământului, nu în 80 de zile, ci în patru sau cinci ani, cât mai e un mandat? Până unde poți să te însoțești cu un traseist la un drum? Nici până la primul colț, dacă e cineva cu un avantaj mai mare căruia i se poate alătura, te va părăsi din mers. Fibra unui traseist este imorală, firea lui este impredictibilă, ființa lui este incorijabilă. Eu am făcut politică mai bine de trei decenii, și am fost întotdeauna la stânga, și când am fost Președinte (deci îmi era bine, cum spun unii), și când am fost în opoziție (și îmi era rău, cum se bucurau alții). Dar nu am făcut niciodată călătoria dintre stânga și dreapta, pentru că eu am avut nu doar loialități, ci și convingeri. Știți, cu loialitățile e cam ca în dragoste: nu te bucuri când cineva rămâne cu tine doar pentru că e fidel din principiu, ci atunci când o face pentru că te iubește. Eu am avut fidelități și convingeri. O fi fost asta rețeta mea pentru trei reușite la stânga în fotoliul de la Cotroceni? Nu singura, dar în mod clar, asta a contribuit la legătura mea cu oamenii, cu electoratul, care a știut oricând de unde să mă apuce și unde să mă găsească. Am fost, în modul cel mai nobil, nu plictisitor, previzibil, pentru că întotdeauna am fost în partidul meu și mai important, al partidului meu. Debarcările de la bază sunt și expresia crizei de la vârf a partidelor: migrația politică e simptomul unui management defectuos în egală măsură. Unii pleacă și pentru că nu au nicio șansă, deși sunt indivizi competenți. Dar acestea sunt demisii de onoare, cumva, în urma cărora unii se reinventează necredibil în plan ideologic. Uneori despărțirile sunt necesare, dintr-o anumită igienă a spiritului. Cele mai multe însă sunt migrații politice născute din tentații, din parveniri, din nevoia de a avea mai mult. Efectul pe termen lung este că partidele se destructurează, tot împrumutându-și jucători și făcând alianțe de compromis, care la rândul lor, unele fiind cu totul aberante sau produse ca soluții de criză pentru un impas politic, încurajează migrația ca acomodare într-o mare familie politică, lipsită însă de personalitate ideologică. Traseismul e unul dintre motivele pentru care stânga seamănă tot mai puțin cu stânga, dreapta aduce arareori a dreapta, și partidele uită de unde au plecat. Când faci politică, faci plecând de la o ideologie. Ea te duce la un partid sau un altul. Migratorii politici pun partidul înaintea orientărilor lor ideologice, puterea înaintea intuiției sau instinctului ideologic. Tocmai de aceea, în timp, competiția politică e tot mai slabă, iar electoratul preferă să sancționeze aceste migrații prin absenteism. Cum pedepsești un traseist? Arătându-i că oriunde se duce, nu are votul tău. Unde duce această logică punitivă, dar pe undeva îndreptățită? La colapsul democrațiilor. Puterea politică a migratorilor este rezultatul unei majorități minoritare, al unui segment de populație foarte îngust care își oferă votul: majoritatea largă e acasă, de unde drumul de la dreapta la stânga și invers se vede cel mai bine, și în același timp se resimte ca fiind cel mai periculos. Însă traseiștii sunt vinovați pentru deznădejdea politică. Știu că se spune că politica se face pe voturi. Și este perfect adevărat. Dar politica trebuie să se facă întâi pe principii. Scopul scuză mijloacele, e adevărat. Dar la fel de adevărat e că și mijloacele pot acuza scopul.

Ion Iliescu explică sloganul care a scos 12 milioane de votanți din casă în timpuri în care nu existau rețelele de socializare: „Un președinte pentru liniștea voastră” și dezvăluie detalii din culisele campaniilor lui: „Oamenii ieșeau din casă pe bune!”

Ionuț Vulpescu: Ați câștigat de trei ori alegerile prezidențiale, ați pierdut o dată, în 1996. Vă amintiți sloganurile campaniilor dumneavoastră? Cât de mult au contat ele?

Ion Iliescu: Nu sloganul dă puterea, dar spune ceva despre ce gândești. N-am pierdut că aveam un PR slab, și, din fericire pentru mine, am candidat în timpuri în care ambalajul politic nu era mai important decât esența gândirii. Am știut să câștig și să pierd în egală măsură, și asta a inspirat discursul altora atât la putere, cât și în opoziție. Eu am fost adeptul politicii dinspre mine spre oameni, nu dinspre consultanți. Mitterand a câștigat cu două cuvinte, dacă e să reducem campania la sloganuri: forța liniștită. Francezii știau că ordinea civilă prevalează, dar dacă integritatea Franței e rănită, puterea devine forță. Eu am fost, într-una dintre campanii, în primăvara lui 1990, „Un președinte pentru liniștea voastră”. La noi totul a fost pe dos. Avusesem destulă neliniște, traversasem haosul tranziției, România dorea să se așeze. Le-am dat oamenilor ceea ce eu însumi îmi doream: liniște. Și nu mi s-a părut nici ceva desuet, nici necompetitiv: mi se pare și acum că numai cu condiția liniștii te poți dezvolta, poți crește, poți iubi, poți fi liber. Iar un președinte pentru liniștea oamenilor e unul predictibil, deci în care poți avea încredere. Oamenii au avut credința, nu doar încrederea, că în România liniștea e posibilă. Ca să fiu și mai limpede: liniștea a fost un deziderat suficient ca să scoată peste 12 milioane de români din casă. O țară nu se dezvoltă numai pe scandal, pe conflicte, are nevoie de consens pe câteva teme majore. Știu că și recursul meu permanent la consens a fost nu o dată privit peiorativ. Ce m-a interesat, independent de vârsta politică pe care o traversam, era ca oamenii – de la cei de rând, la cei antrenați în calculele de putere – să înțeleagă că oferta mea politică era una constructivă și pozitivă. Nu am ieșit niciodată în fața oamenilor cu mesaje de tipul „Jos cu unul și cu altul”, pentru că a dărâma pe cineva nu înseamnă a ridica un proiect de țară. Logica aceasta, a României fără celălalt, oricare ar fi el, opozantul politic, nu te duce nicăieri; e mentalitate primitivă, de război civil. Când faci campanie, mergi să vorbești cu oamenii, nu să le spui poezii. Să îi iei în brațe, să îi asculți, să îi înțelegi: și era uluitor cum în anii ’90, această energie a străzilor reprezenta o forță democratică solidă. În 1996, oamenii nu au mai vrut „să continuăm împreună schimbarea în bine a României”. Dar era o voință democratică, pe care am respectat-o. Alternanța la guvernare este benefică. Am spus-o, în 1996, că singura mentalitate corectă politic e cea a lui Pierre de Coubertin, fondatorul Jocurilor Olimpice moderne: „Ai câștigat, continuă; ai pierdut, continuă!” Și asta am făcut în lungul meu maraton politic. Experiența opoziției m-a ajutat să construiesc o campanie solidă în 2000, fiind „Aproape de oameni, împreună cu ei!” Cred că era timpul ca România să fie înțeleasă ca această voință generală a indivizilor, ca publicul să vadă rolul oamenilor, care fac ca un stat să aibă o identitate, o tradiție, o istorie și o conștiință. Așa că în 2000 am vorbit celor care fac ca România să fie ceea ce este, oamenilor. Cei care nu au trăit timpurile acelea, dar văd filmările de la campanii, trebuie să înțeleagă un lucru: oamenii ieșeau din casă „pe bune”, cum se spune, eram îmbrățișat cu toată inima. Sunt fraze memorabile care nu au făcut obiectul sloganurilor, dar au fost parte a celor mai sincere declarații publice pe care le-am făcut de-a lungul campaniilor mele. De pildă, îmi amintesc și acum, în 2000, când eram la Baia Mare și m-am întâlnit cu electoratul, le-am spus ceea ce mi-a venit natural, pentru timpurile acelea în care sărăcia atinsese cote uriașe și găsisem orașe cu peste 65% din populație șomeră: „Mă bucur că supraviețuiți!” Au urmat râsete zgomotoase, dar oamenii erau de acord: să fi trecut peste sărăcia de după 1996, nu putea fi decât o supraviețuire. Așa a fost posibil, încă o dată, „Iliescu Președinte, patru ani de-acu’nainte!” Sloganurile campaniilor mele nu au contat mai mult decât ce am putut eu face. Nu am fost un ales scos la lumină de publicitate. Curajul meu și transparența mea au fost cele mai bune instrumente de PR pe care le-am avut. De altfel, am investit destul de puțin în publicitate politică. E o fotografie la alegerile din 1992, pentru afișul de campanie, în care stau pe o buturugă. Pentru mine, a fost cel mai bun shooting din toate. Însă independent de cum cosmetizăm alegerile, cu mai multă sau mai puțină publicitate, cu mai multe sloganuri sau mai puține cuvinte și fapte, îmi doresc ca atât candidații – că tot suntem acum în an electoral – cât și electoratul, să înțeleagă ceea ce am spus de câteva ori în 1996, anul mandatului meu în opoziție: „Alegerile trec, țara rămâne!” Mi se pare, la ani distanță, un slogan bun pentru sfera publică în toate nuanțele ei ideologice și civile: nu cred că personalizarea puterii, la care contribuie și publicitatea electorală, e o soluție atunci când înțelegi că politica nu e despre nume proprii, ci despre substantive comune, nu e despre Iliescu sau alții, ci despre popor, comunitate, democrație, solidaritate, responsabilitate. Mereu am crezut că politica substantivelor comune e cea mai sănătoasă. În rest, oricine vrea să își câștige pâinea din politică trebuie să știe că va trezi și pasiuni, și mișcări contestare; că sunt la fel de toxice partizanatele oarbe ca și formele de ură a priori, pentru că ambele duc la fanatisme, pro sau contra; că idolii forului sunt nenumărați și că face parte din joc să le reziști. Eu am fost însă un caz nu fericit, ci limpede, pentru că cei care mi-au fost alături au făcut-o din motive mult mai raționale și sustenabile decât cei care mi-au fost detractori. Când dai electoratului motive raționale, nu doar emoționale, să te urmeze, atunci ești sigur că treci dincolo de afișe, fotografii, ecrane, titluri aldine din ziare, că nu mai faci doar campanie, ci faci o construcție, pe termen lung, alături de oameni, într-un parteneriat al încrederii. Altminteri, Einstein avea dreptate, „e mai greu să dezintegrezi prejudecata, decât un atom”…

Foto 1. Ion Iliescu la miting electoral, 1990, ©arhiva personală a Președintelui Ion Iliescu

Ion Iliescu anunță că sunt două „refrene” ale operei sale politice: „Ion Iliescu e, deocamdată, numele singurului lider din Est care pierde și recâștigă alegerile. Al doilea adevăr inconturnabil e că sunt singurul președinte din partea unui partid de stânga, ales în România prin vot direct.”

Ionuț Vulpescu: Domnule Președinte, ați fost iubit și detestat cu egală fervoare. „Iliescu apare, soare răsare” și „Jos, Iliescu!” sunt refrenele tranziției noastre. Un lider polarizează, așa se întâmplă la noi, totul e între odă și pamflet?

Ion Iliescu: Între „Iliescu apare, soarele răsare…” – deși pentru opoziție nu era chiar așa – și „Jos, Iliescu!”, istoria obiectivă, nu construită din sloganuri și febra maselor, păstrează două adevăruri pe care nicio formulă estetică electorală nu le poate schimba, nici umbri. Ion Iliescu e, deocamdată, numele singurului lider din Est care pierde și recâștigă alegerile, a se vedea ce s-a întâmplat în 1996, când soarele nu a mai răsărit pentru stânga, și în 2000, când am avut un răsărit mai romantic, pentru o nouă etapă a democrației construită de la stânga spectrului politic. Al doilea adevăr inconturnabil e că sunt singurul președinte din partea unui partid de stânga, ales în România prin vot direct. Acestea sunt refrenele operei mele politice. Între ele s-a întâmplat ceea ce întotdeauna se întâmplă social: polarizări, entuziasm colectiv, scepticism electoral, altruism și deznădejde. Oamenii trec de la speranță la angoasare și de la miraj la realitate cu mai multe viteze, aceleași viteze cu care aluneci de la partizanat la antipatie sau chiar ură în spațiul politic. Dar e bine că se întâmplă astfel pentru că face parte din democrație. Democrația are și o componentă afectivă extraordinară: adeziunea și respingerea sunt faze firești ale unui electorat care are dreptul să fie și rațional, și sentimental în egală măsură. Și deși nu se vede astfel la noile generații, să fii adorat, la fel cum să fii hulit, e un privilegiu, pentru că au existat timpuri în care singurul sentiment îngăduit public era fanatismul febril față de conducător. Apropo de această microistorie a sloganurilor, unele chiar reușite, altele profund barbare, circula o anecdotă cu o vizită a mea în Japonia în care m-au primit cu pancarte pe care scria „Jos, Iliescu!” crezând că „Jos” e un derivat al lui „Ion”. „Ion Iliescu, Jos Iliescu”… Nu e adevărat, am fost primit cu mare căldură și eleganță, în mare ordine și decență, standarde pe care poporul japonez nu le-a sacrificat niciodată. Dar vă dați seama cât de des și de puternic s-au strigat și cele bune, și cele rele, de unele erau ușor de confundat cu un prenume?

Instituția prezidențială, căzută în derizoriu? Ion Iliescu: „Ultima dată când ceva a reunit foștii Președinți ai României a fost înmormântarea Papei Ioan Paul al II-lea”. De ce crede Iliescu că foștii președinți ai României ar trebui consultați ocazional pentru capitalul lor de influență, cunoaștere și relații?

Ionuț Vulpescu: De ce în România instituția fostului Președinte al țării nu se bucură de același respect ca în alte țări europene, ca să nu mai vorbesc de SUA? 

Ion Iliescu: Nu doar că instituția prezidențială nu e la fel de respectată și de sonoră cum e cultul foștilor Președinți de la Casa Albă, dar e ceva mai dramatic de atât. Nici foștii Președinți de stat, între ei, nu au dialog și nu sunt capacitați să rămână în slujba României prin ceea ce au mai valoros: un capital social, conexiuni, influență internațională și, foarte important, experiența politică. Foștii președinți nu mai sunt uneori nici măcar în amintirea partidelor lor, darămite a opiniei publice. Ultima dată când ceva a reunit foștii Președinți ai României a fost înmormântarea Papei Ioan Paul al II-lea. Există o fotografie istorică, din aprilie 2005, la Vatican: Regele Mihai; subsemnatul, Ion Iliescu; Emil Constantinescu și Traian Băsescu. Plus premierul din acel moment, Călin Popescu-Tăriceanu. Ne plac sau nu, patru lideri ai României, din epoci istorice cu ambiții și resurse complet diferite, uniți de moartea unui ales al lui Dumnezeu. În România nici nu era posibil să stăm în aceeași pictură, cum se spune. O fi ceva providențial, ar zice unii. Eu cred că oamenii își fac destinul cu mâna lor și că e vina societății că privește instituția fostului Președinte ca ceva de care se poate lipsi. Ar fi frumos ca pe foștii Președinți să îi unească și nașterea unei noi Românii. Vedeți, în România funcționează ceea ce Hannah Arendt numește, la un moment dat, mitul țapului ispășitor: cineva trebuie să fie de vină pentru insuccesele unei țări, și e mai simplu să arunci culpa asupra unui singur individ, decât să evaluezi problema ca fiind atribuibilă unor grupuri mai largi. Președintele României a fost țapul ispășitor în dialectica vinei de când s-a instituit democrația în această țară. Sunt însă lucruri foarte diferite: SUA e un contract social foarte larg și problematic, e un commonwealth în care Președintele are un rol major, nu doar pentru că trebuie să arbitreze părțile componente, ci mai ales pentru că e liderul celui mai puternic stat de pe fața pământului. Când spui „Președintele SUA” ai în vedere o putere politică, militară, economică; ai în vedere NATO, dar și o morfologie statală în care, după cum aprecia Tocqueville, pe bună dreptate, instituțiile sunt democratice nu doar prin principii, dar și prin consecințele acțiunilor lor. Or, când privești spre țările din Est, pleci de la premisa că Președintele e un arbitru, dar al unor actori instituționali și politici, care încă lucrează la perfecționarea democrației lor și care au nevoie de sprijinul aliaților politici mai puternici. Pe de altă parte, cultura politică americană e mult mai unitară și mai robustă: Președintele are o putere simbolică, dar și executivă mai mare; regimul constituțional îl ajută să joace astfel rolul de la Casa Albă. Cotroceniul a fost, în ultimele decenii, nu un loc din care Președintele iese către public, ci unul în care Președintele se închide. Mentalitatea aceasta anahoretică nu e de găsit în SUA. Americanii sunt foarte sensibili la viața politică, iar Președintele e și un moderator al vieții sociale, un influencer, dacă vreți, asupra unor judecăți de opinie populare. El face ca flacăra visului american să ardă constant, el e cel care cere ca „Dumnezeu să binecuvânteze America”, celebrul salut prezidențial… E firesc ca instituția prezidențială americană să aibă valoarea și puterea pe care le deține; când guvernezi peste un sistem politic bipartid, rolul Președintelui devine limpede: Wilson spunea că nu poți conduce decât dacă înlături antagonismele, iar asta e sarcina unui Președinte. În România contradicțiile se nasc între mai mulți actori politici, iar Președintele mai degrabă mediază. Sigur, în cultura politică autohtonă au apărut tot felul de etichete prezidențiale: Președinți jucători, învățători, informatori. Toate denotă însă derapajele democrației, dar toate susțin teoria mea, aceea că Președintele e cel pe care dai vina. Se vede, de altfel, și din matematica alegerilor: România vrea guverne de stânga, se simte reprezentată de ele, dar a retras stângii, de fiecare dată, în ultimii 20 de ani, la alegerile prezidențiale, șansa de a mai da un Președinte social-democrat.

Foto 2. Ion Iliescu, Regele Mihai, Emil Constantinescu, Traian Băsescu și Călin Popescu-Tăriceanu, Vatican, 2005 ©arhiva personală a Președintelui Ion Iliescu

Iliescu despre martirajele politice din România: „Eu nu prea am văzut o predare decentă a ștafetelor de guvernare în România.”

Ionuț Vulpescu: Spuneți că președintele la români e un țap ispășitor?

Ion Iliescu: Vina pusă asupra unui singur om te scutește de efort: nu mai cauți soluții de grup pentru o politică mai performantă și nici nu mai delegi tipuri de responsabilități. De ce în România se vrea un nume propriu pentru orice culpă? Pentru că există un reflex mai degrabă estic, de a personaliza puterea și efectele ei. Niciodată nu sunt de vină sisteme sau instituții, nici grupuri, ci un individ, iar în cazul de față, Președintele e unul dintre animalele de sacrificiu în retorica discursului public, chit că republica noastră nu e una ca cea franceză, de pildă. Pe de altă parte, e foarte simplu să arunci vina asupra Președintelui, pentru că pare sacrificiul suprem, făcut de la vârf, care albește campaniile electorale și deficitul de imagine. Partidul care veșnic se reinventează e un mit care are monopolul lui în spațiul public. Iar reinventarea ține de jertfirea unuia sau a altuia. Eu nu prea am văzut o predare decentă a ștafetelor de guvernare în România. Cu atât mai puțin nu am văzut un grup de expertiză format din foști șefi de stat sau premieri, un organ consultativ de „vârf”, pentru că nimeni nu vrea „salonul vinovaților” funcțional. Când nu înțelegi principii de bază, că puterea executivă și legislativă se controlează reciproc, când nu pricepi responsabilitatea legiuitorilor și a executorilor legii, e foarte simplu să ceri carne de tun și să faci din Președinte un vinovat universal. Președintele în România nu are atâta putere cât să fie responsabil pentru tot. Și ar fi bine nimeni să nu își dorească așa ceva, dacă vrea democrație.

Cum trebuie să fie viitorul Președinte al României? Ion Iliescu: „Asta înseamnă democrație? Să joci, ca Președinte, cot la cot cu partidele, cu grupurile de interese?” Despre „România vindecată”, proiectul utopic al clasei politice

Ionuț Vulpescu: Avem din nou alegeri prezidențiale în această toamnă. Ce calități trebuie să aibă un Președinte?

Ion Iliescu: România are nevoie de cineva care să fie deasupra partidelor. Un președinte e un mediator. Cumva, e și ciudat câte etichete și sloganuri, apropo de publicitatea politică, au rezultat în ultimii ani. Unii au vrut să fie „președinte-jucător”. Asta înseamnă democrație? Să joci, ca Președinte, cot la cot cu partidele, cu grupurile de interese? Sau să reprezinți interesul societății și al statului Român deopotrivă, fără a deveni clientul unor relații de putere? De ce nu alege nimeni să se prezinte electoratului ca ceea ce ar trebui să fie, un președinte-mediator? Președintele e un arbitru al unui joc în care nimeni altcineva, în afară de societate, în întregul ei, nu are voie să câștige. Desigur, Președintele vine susținut de un partid sau din partea unui partid. Dar un președinte trebuie să nu mai fie un individ de partid, ci un om de stat; asta nu înseamnă însă că Președintele trebuie să aibă o amnezie ideologică, să uite de valorile și principiile lui, odată ajuns la Cotroceni. Să știți că Palatul Cotroceni e și un loc al amneziilor, pentru unii, nu numai al beției de putere. Nu poți face ca Președinte ceea ce ai promis că nu vei face în campanie. Un prezidențiabil bun e cel care are conștiința clară cu privire la ce nu trebuie să facă, și încrederea nezdruncinată cu privire la ce poate să facă. Un Președinte bun e cel care are simțul rigorii și grandorii istoriei, cum îl avea Mitterand, de pildă. Un ingredient de nelipsit în portretul robot al liderului de la Cotroceni trebuie să fie educația culturală și capacitatea de a învăța, nu trebuie să le știe pe toate deodată, dar trebuie să vrea să învețe de la toți cei din jurul lui. Cred că doar un individ cu sensibilități culturale poate înțelege orientarea europeană și atlantică în continuare, ca un factor identitar al țării noastre, și poate propune intern un ecosistem al unității în diferență, pluripartidist, multicultural. Europa va fi tot mai mult o chestiune de voință politică și Președintele României trebuie să aibă gustul acestei voințe. Ce doresc să aducă toamna României? Un Președinte care să fie autentic fără a personaliza puterea, acesta va fi pariul noului deceniu al democrației românești. Sunt foarte multe sloganuri politice și foarte puține branduri pentru România. Ca România să fie un loc al performanței și proximității, un spațiu social în care oamenii țin aproape unii cu alții, Președintele trebuie să aibă priceperea incluziunii sociale. Ce îi lipsește României e și un Președinte care să facă din umanism un aliat al său, mai mult decât partidele din opoziție sau de la putere. A fi reprezentantul oamenilor, educându-le mentalitățile și cultivându-le libertățile, aceasta va fi o sarcină prezidențială cu totul aparte în plină epocă, în care oamenii nu mai gândesc deloc sau lasă inteligența artificială să se pronunțe pentru ei. Am un mesaj și pentru oameni: să nu creadă că cei care tac, nu fac. România a avut în ultimii ani președinți care fie au făcut microfonie, fie au tăcut. Nu poți să transmiți de la Cotroceni ca în serile cu karaoke, constant, pentru că începi să falsezi niște principii democratice, nici să te ascunzi ca și când Cotroceni e un spațiu monahal. Dialogul cu societatea trebuie și el să aibă, dinspre Președinte spre oameni, o justă măsură, iar dinspre oameni spre Președinte, o justă înțelegere. M-aș bucura ca România să aibă un Președinte care să își propună o platformă de lucru pentru combaterea celor șapte păcate sociale, așa cum le numea Mahatma Gandhi: politică fără principii; bogăție fără muncă; plăcere fără conștiință; cunoștințe fără caracter; comerț fără moralitate; știință fără omenie; religiozitate fără sacrificiu. „România vindecată”, cu alte cuvinte. Că în rest, s-au văzut câte curente despre noua Românie au cucerit maculatura și cât de puține au ajuns la oameni, acolo de unde pleacă schimbarea.

Întrebat cum interpretează momentul din 1996 când Emil Constantinescu l-a întrebat dacă crede în Dumnezeu, Ion Iliescu le dă o palmă progresiștilor de mucava: „E simpatic cum noi am fost în 1996 mai progresiști decât sunt unii în 2024, nu?” Fostul Președinte al României, aviz politicienilor care fac uz de discurs religios: „Nu știu de ce, unii au sentimentul că dacă îl interpelează pe Dumnezeu au și dobândit împărăția cerului…”

Ionuț Vulpescu: Ce ați răspunde azi la întrebarea care vi s-a adresat de profesorul Emil Constantinescu în campania din 1996: „credeți în Dumnezeu, domnule Iliescu”?

Ion Iliescu: Într-o dezbatere pentru cursa prezidențială, dacă astăzi un candidat își întreabă rivalul ce orientare religioasă are, e sinucidere curată. Criteriile progresiste ar spune că nu ai ce să cauți în intimitatea celuilalt. Dacă aș fi avut dezbaterea aceasta în 2024, câștigam doar lăsându-mi contracandidatul să adreseze această întrebare, fără să schițez un gest. E simpatic cum noi am fost în 1996 mai progresiști decât sunt unii în 2024, nu? Noua generație caută, dar nu prea mai are unde să găsească, un Președinte care crede genuin că știința și religia trebuie să se afle într-un dialog. Așadar, ce aș răspunde astăzi la acea întrebare? Exact ce am răspuns și atunci, cu deplină sinceritate. Aș fi putut să îi spun dlui Emil Constantinescu un adevăr esențial: nu am făcut și nu voi face niciodată paradă de nimic. Scriptura însăși îți recomandă: când te vei ruga, intră în casa ta și în cămara ta. Pe de altă parte, nu știu de ce, unii au sentimentul că dacă îl interpelează pe Dumnezeu au și dobândit împărăția cerului. Unele chestiuni trebuie să fie și să rămână intime: credința, iubirea, bucuriile de familie. Ca Președinte al României, eu am respectat instituția Bisericii, și am avut un dialog egal nu doar cu Biserica Ortodoxă Română, ci cu toate cultele religioase, independent de numărul lor de adepți. Asta trebuie să facă un Președinte: să asigure libertatea de manifestare a credinței, independent de ce crede și simte el. Personal, relația mea cu Dumnezeu trece prin morală și rațiune. Am fost partizanul valorilor cardinale ale moralei creștine, pe care le-am prețuit venind dinspre stânga: adevărul, empatia, sprijinirea celor neajutorați. Cred că morala creștină e o anticameră a trăirii creștine. Dar nu cred că alegerea ei e incompatibilă cu știința. Am și spus-o, într-un interviu din campania prezidențială din 2000: Dumnezeu a vrut să fiu Președintele României, nu Patriarhul ei.

Cine a fost un Președinte cultural după gustul lui Ion Iliescu?

Ionuț Vulpescu: Ați avut, de-a lungul unei cariere impresionante, multe întâlniri memorabile. Care sunt însă acelea care vă vin în minte și azi? 

Ion Iliescu: Sunt multe. Una e reprezentantă de omologul meu, cu care am avut un dialog foarte personal, François Mitterand. Ne-am înțeles în politică și în subtilitățile culturale din spatele limbii franceze, ca să ne fie clar. Or asta a adus un avantaj pentru România: Franța găsise aici un partener de dialog pe limba ei, din toate punctele de vedere, mai ales ideologic. Mitterand a fost un Președinte aproape de lumea culturală, a fost el însuși un tip cultural. Mitterand a fost un umanist. Sper că nu a uitat nimeni când celebra romancieră, Marguerite Duras, întrebată fiind de Bernard Pivot dacă e socialistă, a răspuns că e mitteraniană. Ceea ce era mai mult decât simpla adeziune la stânga. Mitterand te făcea să fii mitteranian; e drept, un socialism mitteranian.

Foto 3. Ion Iliescu și François Mitterand, împreună cu miniștrii de Externe, Adrian Năstase și Roland Dumas ©arhiva personală a Președintelui Ion Iliescu

Mitterand către Iliescu, atunci când Președintele României i-a spus că lucrează și duminica: „Și atunci tu când te gândești la ce ai de făcut?”

Ionuț Vulpescu: Mitterand e figura politică memorabilă a întâlnirilor dvs. de suflet.

Ion Iliescu: Fără îndoială. Vizita lui în România nu a fost pentru un capital de imagine, a fost pentru o cooperare în care el credea și vă mărturisesc că România nu a avut niciun handicap atunci în a vorbi Franței deschis, de pe picior de egalitate, ca un interlocutor respectat. Ceea ce am apreciat în mod particular a fost faptul că Mitterand nu și-a pierdut umanitatea niciodată, deși nu a fost Președintele oricărei Republici, ci al uneia dintre cele mai mari puteri ale Europei. De la Mitterand am învățat lecția zilei libere. L-am vizitat când era bolnav și am avut privilegiul de a sta de vorbă uman, prietenește, de pe patul bolii lui, fără mediatori, miniștri, consilieri, alte perechi de ochi. M-a întrebat: „Tu când te odihnești? Când e ziua ta liberă?” I-am spus absolut natural că nu am așa ceva, la câte sunt de făcut în România. M-a privit zâmbind și mi-a spus: „Și atunci tu când te gândești la ce ai de făcut?” Și Președinții au nevoie de răgaz. Privindu-l pe Mitterand găseai și standardele socialismului în exercițiul lui funcțional european. Uman, întâlnirile mele păstrează, cu titlul unui caracter memorabil, vizita făcută la Vatican Papei Ioan Paul al II-lea. Nu a fost doar un lider spiritual, ci și un educator al conștiințelor creștine. L-am invitat să viziteze România, ne-am întâlnit de câteva ori, dar din această serie, păstrez ca fiind specială delegația celor două premiere, din 2001. A fost pentru prima dată când o țară majoritar ortodoxă a dăruit Sanctității Sale bradul de Crăciun, și când a acceptat să fie membru de onoare al unei Academii dintr-o țară ortodoxă. Cred că a fost printre puținii lideri ai lumii libere care a înțeles cât de importantă e vindecarea rănilor spirituale ale unei societăți care tocmai ieșise de sub comunism, iar relațiile dintre oameni și morala creștină de la baza lor funcționa ca un antidot perfect în acest sens. Un alt moment memorabil a fost întâlnirea ultimă cu Regina Elisabeta. În 2004 am fost invitat special la Palatul Buckingham, unde a organizat un dineu în cinstea încheierii ultimului meu mandat. O femeie puternică, un lider al Occidentului, o prietenă a României, o instituție! Am apreciat simțul umorului, într-o atentă așezare pe culoarele relativismului cultural, dar mai ales anduranța de a fi rămas Regina Angliei, în ciuda unor momente în care valorile ei personale ar fi dictat poate alte direcții de acțiune decât cele asumate ca suveran. Cu moartea ei, Anglia a pierdut liderul-simbol al unui veac încercat, din care nu au lipsit războaiele mondiale, crizele economice, pandemiile. Îmi amintesc, dintr-o listă foarte lungă, de altfel, și când am fost oaspetele personal al prințului Rainier al III-lea de Monaco. Sau când l-am vizitat la Washington pe vechiul meu prieten, Lester Brown, Președintele Institutului de Politică Planetară.

Foto 4. Ion Iliescu și Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii, Palatul Buckingham, 2004, ©arhiva personală a Președintelui Ion Iliescu

Foto 5. Ion Iliescu, Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii și Prințul Philip, Palatul Buckingham, 2004, ©arhiva personală a Președintelui Ion Iliescu

Foto 6. Ion Iliescu și Papa Ioan Paul al II lea, Vatican, 2001, ©arhiva personală a Președintelui Ion Iliescu

Iliescu dezvăluie relația lui cu Gorbaciov: „Pentru cine nu știe, Rusia e suficient de mare cât să nu te întâlnești cu cineva.” Fostul Președinte al României, pus pe glume: „ne despart un an și o zi, și un Premiu Nobel…”

Ionuț Vulpescu: S-a speculat mult pe seama relației dumneavoastră cu Mihail Gorbaciov. Care este adevărul?

Ion Iliescu: Aș fi fost onorat să am prietenia strânsă și veche care a fost speculată între mine și Mihail Gorbaciov. Dar relația mea cu el a avut o oarecare apropiere în viața lui de după Nobel, care e și timpul României democrate. Nu există un trecut studențesc pe care să îl partajăm. Pentru cine nu știe, Rusia e suficient de mare cât să nu te întâlnești cu cineva. Eu am fost student la Institutul Energetic din Moscova, în perioada anilor 1950-1954. Gorbaciov a fost la Universitatea Lomonosov.Nu e ca și când puteam trece unul pe lângă celălalt. Dar, desigur, relația noastră e interesantă din perspectiva unor diferențe notabile: ne despart un an și o zi (el e cu un an mai mic, născut în 2 martie 1931, eu sunt născut în 3 martie 1930); o graniță între o Românie democrată și o Rusie, care în timpul său a renunțat la chipul Uniunii Sovietice și la regimul de mână forte; și un Premiu Nobel pentru pace… (n.a. râde). Suntem doi lideri născuți în zodia pești, dar nu am împărțit același acvariu. Nu cunosc lider politic din timpurile acestei modernități, care să fi meritat acest premiu mai mult, pentru că nu cunosc om care să fi cucerit mai multe libertăți oamenilor de pretutindeni, nu rușilor, în sens îngust, ci celor care făcuseră parte din fosta Uniune Sovietică: Estonia, Letonia, Lituania, Ucraina, Belarus, Moldova, Armenia, asta ca să dau numai câteva exemple. Gorbaciov este însă un personaj cheie al modernității politice, pentru că destinul lui e cel al oamenilor mari: hulit intern, adorat extern. Pentru ruși, el a fost un comunist lamentabil, pentru Occident, a fost cel care a făcut posibil dialogul economic și comercial dintre Est și restul lumii, cel care a redus aplombul războiului rece, a insistat asupra strategiei de eliminare a armelor nucleare până în 2000 – celebra „Propunere din ianuarie”, și a intervenit direct în retragerea trupelor rusești din Afghanistan și Mongolia. Îl admir pentru cât de limpede a înțeles valoarea autonomiei ca rezultat al autodeterminării: prin aceasta, statele din Est au putut delibera asupra politicii interne, iar cursa înarmărilor, care constituia esența războiului rece, a fost stinsă. Sunt critici istorici care spun că Gorbaciov a ajuns prea târziu în istorie. Eu cred că fără el nu am fi avut o istorie de analizat acum, ci doar un timp odios al suprematismului și violenței. Nu oamenii brilianți ajung târziu în istorie; societăților le ia timp mai mult decât e permis pentru a-i accepta, a-i absorbi, a-i respecta. Nu au existat întâlniri între mine și Gorbaciov înainte de 1989. Dar când ele au existat, faptul că știam limba rusă a contat foarte mult. Când Gorbaciov a venit în vizită în România, în 25-27 mai 1987, apoi în iulie 1989, Ceaușescu a făcut în așa fel încât să mă scoată din grupul de protocol și să nu ne întâlnim. În 1987 m-au trimis la Timișoara, cu o sarcină de partid, venită de la cabinetul lui Emil Bobu, pentru o ședință pe teme de „propagandă tehnico-științifică”. Nu a fost o chestiune împotriva mea pur și simplu; era un nivel de paranoia și de scepticism general, încât ori de câte ori o figură importantă vizita România, în jurul invitatului se coagula un cerc așa-zis antiseptic politic, în care numai Ceaușescu putea să fie prezent. Nici în 1988, când în octombrie, soții Ceaușescu au mers la Moscova, nu am avut vreo participare. Ne-am văzut după Revoluția din 1989, în scurta perioadă cât încă mai era Președinte, și apoi la reuniunile Fundației Gorbaciov, la care am participat cu plăcere, ori de câte ori am avut ocazia. În iunie 1990, ne-am văzut la Reuniunea Consiliului Politic al Tratatului de la Varșovia, unde s-a decis încetarea activității Tratatului de la Varșovia. Documentul de dizolvare a Tratatului de la Varșovia s-a semnat în 1991, în iunie, la Praga, unde Gorbaciov a lipsit. Din partea URSS a semnat vicepreședintele Ianaev, care peste două luni a condus puciul împotriva lui Gorbaciov. Ne-am revăzut la Paris, în noiembrie 1990, pentru summitul european, care marca, într-un fel, prin documentul său final, Charta de la Paris, încetarea războiului rece și instituționalizarea procesului CSCE. Apoi la Clubul de la Madrid, pe care l-au inaugurat însuși Gorbaciov, Bill Clinton și Fernando Cardoso, fostul președinte al Braziliei, la Torino, în 2005, când Forumul Politic Mondial a fost coprezidat de Gorbaciov și de fostul premier italian, Giulio Andreotti, și la Budapesta, în 2007. Ne-am revăzut și la sărbătorirea vârstei sale de 80 de ani, în Germania, la Munchen, unde era privit ca un erou, pentru că a susținut căderea zidului Berlinului și reunificarea Germaniei – o lecție unică și formidabilă a unui lider rus, implicat în formarea statelor libere occidentale; numai pentru asta, și grandoarea lui Gorbaciov nu poate fi pusă sub semnul dubiului. În plan extern, Gorbaciov a fost genial; în plan intern, el a fost vinovatul pentru căderea Imperiului. Deși el e un individ unic, felul în care intern, oamenii lui l-au disprețuit, face ca povestea aceasta să fie atât de cunoscută și auzită anterior, pentru că așa e istoria: vei fi mai bun pentru alții, de la un punct încolo, decât pentru ai tăi. Viața lui înainte și după perestroika, apropo de o carte cu acest titlu, nu a fost ușoară, iar efectele de undă ale terapiilor de șoc aplicate Rusiei după căderea Uniunii nu sunt un rezultat care să îi fie pus în responsabilitate în mod exclusiv. Misiunea lui, de la un punct încolo, a fost aceea a oricărui lider din Est: să reducă un decalaj istoric moștenit, care făcea ca Occidentul să pară mai departe decât era de fapt. A înțeles mai bine decât oricine că Estul trebuie să își schimbe mentalitatea insulară socialistă radicală și să se educe prin instrumentele social-democrației. Ceea ce a făcut Gorbaciov este o operă de curaj și de autonomie și nu cunosc pe cineva care să fi făcut în Est o lume în care speranța și libertatea să poată germina democrațiile statelor tinere, așa cum a făcut-o el. Dacă e adevărat că ființele umane evoluează prin mimetism, atunci Gorbaciov e un om politic de la care poți să împrumuți cât mai mult, mai ales acest curaj absolut, rațional, nenebunesc, cerebral. Secolul XX ar fi fost un dezastru fără el.

Foto 7. Ion Iliescu, Mihail Gorbaciov și Ionuț Vulpescu, ©arhiva personală a fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu

Foto 8. Ion Iliescu, Giulio Andreotti și Ionuț Vulpescu, Roma, ©arhiva personală a fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu

Ion Iliescu: „Sunt mulțumit de ce am lăsat în urma mea!” Ce le spune fostul Președinte celor care nu au înțeles cum trebuie să plece de la Cotroceni: „Fără să te ții de scaun, fără să vrei să rămâi în joc în mod pervers, trăgând sforile pentru alții, fără să ieși apoi în spațiul public vorbind ca și când tu nu mai ești la butoane de ieri”

Ionuț Vulpescu: În această toamnă sunt 20 de ani de când ați părăsit Palatul Cotroceni…

Ion Iliescu: Când am mers la Cotroceni am știut că va fi și ziua când voi pleca definitiv, acasă. Să nu își închipuie cineva că m-am dus cu alte convingeri decât cele democratice la Cotroceni. Revoluția în România s-a întâmplat și pentru ca nimeni să nu se mai perpetueze la cârma țării. Frumusețea unei democrații constă în autolimitările ei. Democrația în ansamblu e un mecanism politic perfectibil, deci nu ideal, dar care are la bază un arsenal moral de principii: să accepți posibilitatea de a fi învins, să știi să negociezi și să știi să lași puterea din mâini. Pentru cei care se joacă de-a democrația, acest regim înseamnă pe dos, să vânezi doar circumstanțele în care învingi, să ai o majoritate care duce orice negociere în derizoriu și să ții puterea de partea ta cât mai mult timp – ceva ce sună a autoritarism în cele mai abjecte forme. Cât am stat la Cotroceni am făcut ce am putut. Desigur, unii se raportează consecințialist la mandatele mele, dar uită de unde am luat România și unde am lăsat-o. Când cuantifici un progres vezi punctul de plecare și de sosire. Iar intervalul care le leagă e la fel de important. Eu am preluat România din comunism și am dus-o în democrație. Drumul dintre cele două a însemnat nu doar tranziție, ci și democratizare. Asta a fost una dintre fețele tranziției. Sunt mulțumit de ce am lăsat în urma mea și cred că în succesiunea mandatelor prezidențiale, precedentul meu a fixat un standard. Noblesse oblige. Nu îmi e dor, nu am nostalgii, pentru că am făcut ceea ce trebuia. În plus, în democrație nu e loc de melancolie. Faci ceea ce trebuie, când ești ales, și apoi pleci cu decență. E foarte important cum pleci, nu numai de la Cotroceni, ci din toate palatele și cotloanele puterii: fără să te ții de scaun, fără să vrei să rămâi în joc în mod pervers, trăgând sforile pentru alții, fără să ieși apoi în spațiul public vorbind ca și când tu nu mai ești la butoane de ieri.

Iliescu declară că a rămas el însuși, independent de câtă putere a avut în stat: „Unii cred că ziua în care pleacă de la putere e ziua în care au murit. N-am avut acest sentiment”

Ionuț Vulpescu: La ce v-ați gândit în ziua aceea?

Ion Iliescu: Că trăiesc într-o țară în care pot vota; că viața de după Cotroceni e cea a cetățeanului care se exprimă democratic, la cabinele de vot; că anii care vor urma vor fi ani în care vom avea reprezentați ai puterii, mandatați să întrețină un contract social marcat de libertate, solidaritate și egalitate. Nu m-am gândit la nimic altceva. Mi-am continuat exercițiul public făcând ceea ce am știut că este bine pentru oameni la Fundația mea. Unii cred că ziua în care pleacă de la putere e ziua în care au murit. N-am avut acest sentiment. Și nici pe cel că începe o nouă viață. Ion Iliescu a fost același, înainte, în timpul și după Cotroceni. Am fost foarte mulțumit că am rămas eu însumi în toate aceste vremuri și că am avut timp pentru micro și macroistorii.

Cum explică Ion Iliescu discreția sa în spațiul public în ultimii ani?

Ionuț Vulpescu: Odată cu introducerea votului uninominal pentru Parlament, nu ați dorit să mai candidați pentru Senat. Ușor, ușor v-ați retras din spațiul public. Cred că la partid ați fost ultima oară în 2015. De ce ați ales discreția, tăcerea din ultimii ani?

Ion Iliescu: În politică, ceea ce spune totul despre tine nu ține de momentele de vârf ale puterii, ci de felul în care alegi să te retragi. Am avut o carieră politică longevivă – ce aș fi putut vrea mai mult de atât, ca să pot face ceva pentru țară? Am ales să mă retrag din mai multe motive, dar principalul rămâne credința mea că e important să te retragi cu decență și demnitate. N-am suportat să văd oameni eternizându-se în funcții și mi s-a părut întotdeauna patetic, ba chiar ridicol, să mai aștepți ceva când ai avut tot. E foarte important simțul măsurii – după ce ai jucat în liga mare a politicii, nu mai poți accepta orice rol, de dragul de a fi „șef” pe undeva. Alegerile de tipul acesta nu minimizează, ci caricaturizează. Plus că mi-a displăcut „șefia”. E foarte amuzant pentru mine să văd că într-o societate a leadershipului, toată lumea e șef. Pentru cine a fost atent la alegerile mele politice, acest moment al retragerii, cu discreție, era predictibil. Am știut ce înseamnă să câștigi, am știut ce presupune să fii în opoziție, și nu mi-a fost rușine, ba chiar am înțeles că e o artă să faci politică din această poziție. Dar e important ca după ce ai stat pe ambele talere dintr-o balanță a puterii, să te întorci la ceea ce te face să îți păstrezi umanitatea: familia, prietenii, hobby-urile. Sunt foarte multe forme prin care poți rămâne în contact cu lumea: discreția aceasta nu presupune asceză. Am un blog, cândva eram foarte activ pe blog, am scris cărți în toți acești ani, am continuat să studiez și să văd ce se naște din tăcerea altora: a artiștilor, a scriitorilor, a oamenilor de știință. Din tăcerea gândirii. E adevărat însă că dacă și cronologiile erau altele, tot nu m-aș fi simțit bine în actualul climat politic.

Ion Iliescu, singurul politician care a scos 12 milioane de români la vot în favoarea sa, explică absenteismul din ultimele cicluri electorale. Fostul Președinte al României: „Nu am avut internet, nu am avut inteligență artificială, nu am avut tik-tok.”

Ionuț Vulpescu: Cum explicați absenteismul de azi, neîncrederea oamenilor în democrație și în instituțiile sale?

Ion Iliescu: Întrebarea aceasta e pusă unui om care a câștigat cu 12.232.498 de voturi în 1990, însemnând peste 85% din totalul voturilor exprimate. Să îmi spună și mie cineva din politica românească cine a mai obținut peste 12 milioane de voturi și, de fapt, să îmi spună când au fost ultima dată 12 milioane de români la urne. Nu am avut internet, nu am avut inteligență artificială, nu am avut tik-tok. Dar au ieșit pentru România, la vot, peste 14 milioane de oameni la alegerile prezidențiale din mai 1990. Din mai multe motive. Primul ar fi că imediat după căderea comunismului, oamenii aveau o foame uriașă de a exercita un drept pe care nu l-au avut niciodată, acela de a vota liber. Generațiile de astăzi sunt cele care s-au născut având acest drept garantat, nu au luptat pentru el și nici nu cunosc lumea în care n-ai fi putut vota. Generațiile noastre au obținut democrația; generațiile de acum trebuie să o protejeze. Când spun că cei care astăzi au vârste egale sau mai mici cu democrația României nu au luptat pentru libertate nu e un reproș, să ne înțelegem, nu își alege nimeni momentul când se naște și nici nu lucrăm cu argumente contrafactuale. Dar absenteismul este covârșitor astăzi și pentru că neavând experiența timpurilor negre de dinainte de 1989, tinerii nu au bucuria sau foamea de a vota, pe care am avut-o noi. Un alt motiv este că absenteismul este un instrument de sancțiune morală a clasei politice în integralitatea ei și o respingere a scenariului în care votezi răul cel mai mic. Nu e însă ceva de reproșat alegătorilor, ci clasei politice. Cetățenii nu votează, nu pentru că sunt acești indivizi leneși și confortabili, care așteaptă ca mediul politic să le dea diferite privilegii și să le crească nivelul de trai, ei nefăcând nimic – retorica aceasta mi se pare o palmă dureroasă pe obrazul democrației. Cetățenii nu votează pentru că nu li se oferă o miză. Oamenii au nevoie mereu de o miză, vor să fie partenerii tăi, politica trebuie să se reinventeze mereu și să furnizeze speranță. Utopia, în sensul ei înalt, cultural, a dispărut și a lăsat loc cinismului, ierarhiilor de putere și dominației banilor.  E o reacție nu doar la oferta politică, ci la capitalul de credibilitate pe care îl exprimă reprezentanții clasei politice. Trecem printr-o criză de reprezentare. Aș vrea să rețineți că nu e o chestiune românească, pur și simplu, ci o reacție umană universală, pe care unele state au încercat să o controleze impunând votul obligatoriu și sancțiuni în cazul neparticipării la vot. Consider aceste măsuri extreme și antidemocratice; pentru mine, soluția optimă este creșterea gradului de responsabilitate civică prin conștiință civică. Construcțiile politice care „impun” ceva – chiar și participarea la vot – îmi amintesc de timpuri pe care nu vreau să le trăiască niciunul dintre cei născuți după 1989.

Ionuț Vulpescu preia ștafeta „Clubului de la București” de la Ion Iliescu

Ionuț Vulpescu: La sfârșitul mandatelor de Președinte, ați fondat „Clubul de la București”. Care a fost scopul Fundației dumneavoastră și ce se întâmplă acum cu activitatea Clubului? 

Ion Iliescu: Clubul de la București a fost gândit ca un spațiu al dialogului și reunirii experților în domenii strategice. Nu a fost o platformă de partid – mulți construiesc partide plecând de la Fundații, eu am procedat invers; am vrut ca alături de mine să vină oameni care au experiența partidelor, a politicului, a culturii, dar care să nu spere că Fundația se va substitui unui partid. A fost un proiect inițiat pentru a veni în dialog cu societatea civilă și pentru a suprima distincția aceasta dintre profesioniști intangibili și mase amatoare de dialog. Nu am vrut, pe de altă parte, să fac din Clubul de la București nici o pepinieră a elitelor. O democrație derapează atunci când elitele se delimitează de societate sau se insinuează ca o clasă socială privilegiată. Întreaga idee a avut la bază dezvoltarea unor platforme pentru proiecte, conferințe, inițiative publice, cooperare civilă și publicații. Cât despre viitorul acestei fundații, anunț în premieră ceea ce deja știi, anume, că viitorul coordonator al Clubului de la București va fi Ionuț Vulpescu. Mă bucur să îți predau ștafeta!

Momentul când Ion Iliescu a fost mândru de țara lui. Ce declară Iliescu la 20 de ani de la intrarea României în NATO? „Din România comunistă, România Nord-Atlantică.”

Ionuț Vulpescu: S-au împlinit 20 de ani de când România e în NATO. Cum vedeți peste timp acest moment istoric?

Ion Iliescu: A fost un gest de responsabilitate istorică, de modernizare profundă și mai ales de totală ruptură cu trecutul. România a primit atunci o ancoră euroatlantică, și a învățat să prețuiască justiția socială, valorile democrației și corelația dintre drepturi și responsabilități cetățenești în sânul unei familii europene și euroatlantice foarte exigentă. Nu e doar un privilegiu apartenența la NATO, cum putem vorbi, de altfel, și despre apartenența la UE. E și o adecvare la exigențe cu costuri nu ușor de suportat la început pentru România, și cu atât mai puțin mici. Niciodată lărgirea familiei euroatlantice nu a depins doar de modernizarea Armatei, care în România a fost făcută la un înalt nivel de profesionalism. În egală măsură, România a trebuit să preia standardele NATO în plan legislativ, instituțional, să participe solidar la misiunile de combatere a terorismului și susținere a păcii în zone cheie precum Albania, Kosovo, Bosnia. Jumătate din povestea apartenenței României la NATO ține de respectarea securității și păcii, dar cealaltă jumătate e la fel de importantă și fără ea, prima nu ar fi fost posibilă; e vorba de respectarea democrației și formelor de libertate. Momentul speculat de unii ca fiind aproape mistic – dar istoria uneori consimte deliberat la acțiunile umane și o susține prin sincronicități fericite – a fost în timpul rostirii discursului Președintelui SUA, George W. Bush, în Piața Revoluției, la 23 noiembrie 2002. Ploua generos, iar Bush a ținut să sublinieze: „O să apară și curcubeul în curând. Dumnezeu ne zâmbește astăzi”. Curcubeul a apărut. Și nu la puțin timp, s-a auzit din gura Președintelui american una dintre cele mai frumoase declarații de respect pentru demnitatea poporului român, din toate câte am auzit: țara noastră aducea calitate morală în NATO, spunea domnia sa. Ceea ce a fost uluitor, pentru că românii dovediseră că au văzut limpede diferența dintre bine și rău când, cu ani în urmă, în aceeași piață, au strigat că vor să iasă de sub opresiune, că agresivitatea e insuportabilă și libertatea dezirabilă. Desigur, România poate da vise negre din punct de vedere militar oricărui strateg, pentru că granițele noastre sunt largi și dificil de apărat: noi aveam o autonomie cucerită intern, prin Revoluție, și o garanție, cucerită extern, prin NATO, că integritatea statală și teritorială nu vor fi vreodată lezate. Pentru mine, curcubeul acela, în culorile speranței, toleranței și iubirii dintre oameni, a fost o formă de dialectică, care a traversat istoria martirilor de la Revoluție, la zâmbetul copiilor din aceeași piață, care acum aveau un viitor în față. Am avut, în fața mea, cu emoții, desigur, dovada istoriei rotunde, a binelui care uneori întârzie să vină, dar care întotdeauna răzbate și convinge. Trebuie reamintit, mereu și mereu, rolul Parteneriatului pentru Pace. În 10 ianuarie 1994, la Bruxelles, participanții la Reuniunea Consiliului Nord-Atlantic au reașezat termenii invitației către statele europene pentru Alianța Nord-Atlantică. Era un program veritabil de pace, care genera noi relații de cooperare și de securitate între Alianță și parteneri, încurajând totodată cooperarea politică. Reducerea amenințărilor la adresa păcii a fost unul dintre obiectivele importante ale acestui parteneriat, dar capacitatea fiecărui stat participant de a servi acest obiectiv depindea de voința sa politică și de ritmul în care putea implementa toate proiectele necesare acestui deziderat. Sunt avantaje extraordinare care au survenit atunci: transparența bugetelor apărării, educație militară comună de înaltă excelență, atât pentru operațiuni militare, cât și umanitare, organizarea exercițiilor de menținere a păcii, asigurarea controlului democratic al forțelor militare – care pentru democrațiile tinere, din Est, era o lecție prețioasă. Nu a fost ușor să ajungem în familia NATO. La 1 iulie 1991 am semnat la Praga desființarea Tratatului de la Varșovia. Am spus atunci explicit că dorim să dezvoltăm cooperarea cu NATO ca instituție. Imediat după aceea m-am întâlnit, la București, cu secretarul general NATO, Manfred Wörner. A și fost organizat atunci, la Casa Armatei, în colaborare cu NATO, un simpozion care evidenția noile coordonate, de colaborare dintre NATO și țările din Europa Centrală și de Est. În 10 octombrie 1991, am trimis o scrisoare secretarului general NATO și șefilor de stat și de guverne din țările NATO, în care transmiteam clar dorința țării noastre de a se integra în structurile europene și Nord-Atlantice. În 21 februarie 1993 am avut o întâlnire la sediul NATO de la Bruxelles, cu secretarul general Manfred Wörner; spuneam atunci că NATO este opțiunea noastră ireversibilă. În 24 decembrie 1993 le-am scris din nou șefilor de stat și de guvern din țările NATO și am reafirmat dorința României de a deveni membru cu drepturi depline a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. Cum am mai spus, la 10-11 ianuarie 1994, la Bruxelles, a fost lansat Parteneriatul pentru Pace, primul pas al extinderii NATO către centrul și estul Europei. Imediat, Madeleine Albright a venit la București; apoi, la 26 ianuarie 1994, ministrul de externe, Teodor Meleșcanu, a semnat la Bruxelles Documentul-cadru al Parteneriatului, România  fiind prima țară care a aderat. La 4 noiembrie 1994, am efectuat o vizită la Bruxelles și m-am întâlnit cu noul secretar general NATO, Willie Claes. La 5-6 decembrie 1994, Budapesta găzduia o reuniune a șefilor de stat din CSCE, cu un titlu pe care astăzi puțini l-ar îndrăzni: „Către un parteneriat viabil, o nouă eră”. Atunci am vorbit despre reconcilierea istorică cu Ungaria, stabilitatea Europei Centrale și rolul României în acest context politic. Era un discurs delicat, pentru că îi precedau stări de tensiuni bine cunoscute în plan politic. Am reluat ideea pe 30 august, când erau 55 de ani de la dictatul de la Viena, cu ocazia unui simpozion, când am insistat că o probă de reconciliere ar putea fi elaborarea unui cod de conduită pe care cele două state să îl respecte față de minoritățile etnice, inclusiv într-un document bilateral juridic. Pe 27 septembrie, Casa Albă ne primea într-o delegație oficială, ale cărei onoruri le-a făcut Bill Clinton, Președintele de atunci al SUA. A fost o ocazie excelentă pentru noi să reafirmăm prioritățile în relația noastră cu SUA. Apreciez ceea ce s-a întâmplat în perioada 1996-2000, în mandatul președintelui Constantinescu, pe acest drum al aderării la NATO. Și o spun din nou, așa cum am vorbit și când m-am referit la integrarea în UE. Continuitatea în politica externă a fost un element esențial, un punct forte. Istoria nu poate fi rescrisă, decât de pe poziții subiective, partizane. În ultimul meu mandat, pe 9 iulie 2001, m-am întâlnit cu secretarul general NATO, lordul George Robertson, care spunea că România are șanse mari să fie invitată să adere, la Summitul de la Praga. La 11 septembrie, SUA cunoștea însă unul dintre cele mai negre coșmaruri ale democrației. Cine poate să uite bestialitatea atacului de la World Trade Center, pe care îl priveam, îngroziți, de dincolo de micile ecrane? Atunci România și-a exprimat poziția de partener în alianța cu SUA în combaterea terorismului, nu era o chestiune de simplă disponibilitate. Spațiul românesc putea fi valorificat în această luptă strategică pentru ceea ce înseamnă siguranță globală. În 14 septembrie am făcut un gest firesc, adresându-mă Parlamentului pentru ca România să se poată implica legal și activ în combaterea terorismului internațional, iar acesta a fost unul dintre momentele de maturitate politică ale României în chestiuni de siguranță. Nu e vorba de faptul că SUA putea folosi România, e o greșeală acest tip de interpretare. Dar România avea obiective comune cu SUA și înțelegea ce înseamnă să fie parte a unui asemenea parteneriat ambițios. La 13 decembrie 2001, secretarul general al NATO, același Lord George Robertson, pe atunci, a venit la București: am fost apreciați „acasă” pentru reformele civile și militare pe care am fost nevoiți să le implementăm pentru ca România sa aibă un loc în alianța Nord-Atlantică. Nu lauda era importantă, cât succesul, pragmatic, concret: aveam o legislație modernă și probam o mentalitate modernă. În 21-22 noiembrie 2002, Praga avea să găzduiască Summitul de Aderare. România a fost invitată și nu mai avea să fie o cenușăreasă a Europei de Est: devenea parte a familiei Nord-Atlantice, prin meritul ei. Oricât de important era capitalul extern pe care îl câștiga România, marea victorie aparținea, de fapt, solidarității naționale, care făcuse posibil ca toți să lucrăm pentru un singur ideal. Am ținut să comunic faptul că nu era suficient ca românii să privească aderarea ca pe un nou statut: era doar începutul unui proces în care România trebuia să dovedească o consecvență în familia Nord-Atlantică, demnitatea de a fi partea a acesteia o dovedise deja. La 29 martie, la Washington, România a devenit și din punct de vedere juridic membru deplin al NATO. Delegația noastră a fost condusă atunci de premierul Adrian Năstase și vreau să subliniez rolul major pe care guvernul Năstase l-a avut în procesul de aderare, ca și în încheierea capitolelor de negociere cu UE. Aderarea la NATO este o operă enormă, colectivă, întinsă pe mulți ani, ea a însemnat reforma structurală a Armatei Române. Am evocat doar câteva repere ale acestui drum al aderării. Poate că ar mai trebui spus că acesta a fost unul dintre momentele în care țara noastră a scuturat complexele de inferioritate pe care de multe ori și le-a autogenerat. Era, acum, din România comunistă, România Nord-Atlantică. Și asta avea să îi fie suficient ca să înțeleagă cât de mult poți recupera dintr-o istorie care nu a fost nici prietenoasă, nici optimistă. De la acest moment, lucrurile deja le știți: curcubeul a răsărit exact atunci când România trebuia să scape de întunecimile ei și Președintele Bush a fost cel care a făcut urarea de bun venit țării noastre într-o misiune care, de la un punct, s-a dovedit a fi și o vocație, aceea de partener al SUA. În ce mă privește, am avut momente în care m-am înfuriat că evaluările politice și mai ales economice prin care România trecea, arătau că mai erau încă lucruri de rezolvat, iar presiunea timpului era destul de mare, la rândul ei. În tot acest proces mi-am dorit ca România să fie recunoscută ca un partener credibil și să fie respectată. Iar de la căderea comunismului și până acum douăzeci de ani, când a intrat în familia Nord-Atlantică, România și-a câștigat singură acest respect. A fost unul dintre momentele în care am fost mândru de țara mea și de toți cei care, știuți și neștiuți, au făcut ca acest ideal să triumfe!

Foto 9. Ion Iliescu și Bill Clinton, ©arhiva personală a Președintelui Ion Iliescu

Foto 10. Ion Iliescu și George W. Bush, ©arhiva personală a Președintelui Ion Iliescu

Ion Iliescu comentează evoluția Inteligenței Artificiale cu ironie: „Dacă mă întrebi ca om politic, eu am văzut multă inteligență artificială la viața mea, dar nu vreau să intru în detalii…”

Ionuț Vulpescu: Ce credeți despre Inteligența Artificială?

Ion Iliescu: Dacă mă întrebi ca inginer, ce cred despre inteligența artificială, e clar că tehnologia avea să se dezvolte până într-acolo încât va tinde să suplinească, în anumite sectoare, efortul uman – o spusese și Marx, chit că nu le convine unora, iar asta nu e o discuție de secol XXI, ci de secol XIX. Tehnologia nu poate suplini însă talentul și rațiunea umană, care sunt înzestrări naturale. Tocmai de aceea, unealta aceasta numită „inteligență artificială” își va îndeplini funcția numai în termenii a ceea ce e contractual, deci artificial: în comunități de lucru, în întreprinderi, în forme de asociere umană, al căror scop este o muncă productivă și un randament consistent. Să fim serioși, istoria a evoluat pe măsură ce homo faber și-a fabricat unelte, pe care le-a gândit ca homo sapiens. Inteligența artificială e o nouă invenție a lui homo faber, dar asta nu îl face mai puțin sapiens și nu îl face mai puțin om. Dacă mă întrebi ca om politic, eu am văzut multă inteligență artificială la viața mea, dar nu vreau să intru în detalii. S-ar putea ca inteligența artificială de acum să fie peste inteligența naturală a unor indivizi foarte artificial construiți de diferite grupări de interese pentru putere. Sunt și eu modern în felul meu. Nu spun să ne întoarcem la mașina lui Turing, spun să o vedem în această evoluție a inteligenței artificiale, și să luăm ce se întâmplă acum ca o etapă firească a acestei evoluții. Eu sunt îngrijorat că oricât ar evolua tehnologia, inteligența socială nu se construiește doar prin algoritmi; nici empatia, nici solidaritatea. De asta vă spun că un tip cu adevărat de stânga nu se teme de inteligența artificială. Ci va profita de ea ca să arate cât de importate sunt lucrurile care ne fac atât de umani, precum inteligența socială, sentimentele noastre, nervii noștri, în definitiv. Omul gândește posibilități, și le dă carne și oase; A.I. gândește probabilități, poate mai repede și nu neapărat mai bine decât ființa umană. Dar e un calcul care îi va scăpa tot timpul acestei inteligențe artificiale, cel afectiv. Ea poate imita rațiunea umană până la un punct, nu o poate înlocui însă. Așa a fost proiectată, să imite gândirea noastră pe cât cu putință. Am citit mult Asimov la viața mea și sunt convins de un lucru, nicio mașinărie nu poate avea conștiință. Are el o vorbă, „cel mai trist lucru e că știința acumulează cunoștințe mai repede decât acumulează societatea înțelepciune”. Dar nu mai gândește nimeni așa. Butada asta a lui Asimov e dată astăzi sub lupa progresului: tehnologia evoluează mai repede decât ne putem noi educa în utilizarea ei. Nu e vorba despre timpi: devenirea umană și cea tehnologică nu sunt în contratimp, ăsta e un război inventat. E vorba despre delăsarea ființei umane că face A.I. ceva pentru ea, pentru că e mai convenabil, e mai confortabil. Suntem o societate de leneși rămasă în această lume postmodernă, de aceea se vorbește atât de mult despre A.I. Vă împărtășesc ceva. În jurnalul meu de lectură, pe care l-am ținut atât de mult la sertar, dar încep să mă gândesc că nu mai e o idee bună să rămână doar acolo, apare un conspect pe care l-am făcut pe marginea unei cărți provocatoare, publicată în 1976: Computer power and human reason, de Joseph Weizenbaum. Opinia lui, pe care o respect, e aceea că oamenii sunt înclinați să creeze fetișuri, care deformează imaginea despre specia umană și raporturile ei cu mediul înconjurător. Unele dintre aceste fetișuri sunt despre computere și puterea lor de a substitui activitatea umană. Numai că, avertiza Weizenbaum, trebuie să delimităm ferm inteligența umană de cea a mașinilor. Inteligența artificială e o „proteză”, care sprijină dinamica acțiunilor noastre prin două caracteristici esențiale: deține o regularitate neobosită și o supunere oarbă față de legile care îi constituie proiectarea. Desigur, cercetările din ultimele decenii au luat ca model omul pentru A.I.: roboții au avut copilăria lor, au învățat un limbaj, au acumulat informații, dar atenție, Weizenbaum ne stinge îndoielile referitoare la inutilitatea speciei umane, atunci când întreabă: „despre ce risc, curaj, încredere, capacitate de rezistență și forță de a învinge se poate vorbi, când e vorba de mașini?”

Ion Iliescu despre Chatgpt și computopie: „Prefer un interlocutor uman, bag de seamă că inteligența aceasta artificială nu prea are simțul umorului.”

Ionuț Vulpescu: Dar despre Chatgpt?

Ion Iliescu: Trebuie să îți spun, ca să ne amuzăm, persoane din apropierea mea l-au întrebat ce crede că aș putea opina despre el. Iar răspunsul lui (n.a. Chatgpt) a fost că dată fiind orientarea mea către tehnologie, e destul de sigur că l-aș putea plăcea. Prin urmare, mi-a câștigat încrederea. Spune și el ce găsește în bazele de date, dar face conexiuni interesante. De pildă, la întrebarea care sunt lucrurile bune pe care le-am făcut, a găsit cinci: tranziția României către democrație; stabilizarea politică după o perioadă de haos; reforma de la o economie planificată centralizat la o economie orientată către piață; modernizarea infrastructurii și creșterea implicării sociale, cu accent pe dezvoltarea unui mediu politic pluripartidist. Sunt destul de mulțumit, nu doar de răspunsuri, ci și de topul lor. Prefer însă un interlocutor uman, bag de seamă că inteligența aceasta artificială nu prea are simțul umorului. Încă ceva, l-au întrebat și care e cea mai bună replică din discursurile mele. În mod curios, a ales una care nu face parte din discursurile lucrate, ci din cele spontane, libere, din zile de tensiune, din 1990: „vă cer să aveți încredere în ziua de mâine, în înțelepciunea oamenilor noștri”. Dacă inteligența artificială a recunoscut că îndemnul la încredere e cel mai bun lucru, atunci îmi e clar că se recunoaște învinsă de ceva ce numai noi, ca ființe umane, putem avea în rarele noastre clipe de luciditate: deplina lăsare a vieții noastre în mâinile celuilalt, cu speranță. În 1980, apărea la Tokio o carte care mi-a fost dăruită și căreia i-am dat și ei câteva pagini din jurnalul meu de lectură, un volum al lui Yoneji Masuda, Societatea informatică, o societate postindustrială. Se vorbea, încă din 1972, la Institutul Japonez pentru Dezvoltarea Folosirii Calculatoarelor, despre „Planul pentru o societate informatică”, un obiectiv național pentru anul 2000: două obiective m-au cucerit și le-am găsit formidabile. Primul, planul Computopolis, un oraș computerizat experimental, proiect de 1170 miliarde de dolari; al doilea, un computer peace corp. Ei credeau în ceea ce s-a dovedit a fi o realitate: epoca informatică, o transformare socială calmă, care va produce o neo-renaștere, globalismul, axat pe democrație participativă, sinergică și creatoare de cunoștințe. O democrație în care printre valorile fundamentale, intimitatea – se vorbea chiar de „turnul Copernican al intimității” – va fi crucială, și în care progresul va fi garantat de computopia – relația dintre computere și tehnologia inovativă. Trebuie înțeles faptul că civilizația informatică e tot opera lui homo sapiens și că nu va dispărea din mijlocul ei. Pariul japonez acesta a fost: secolul XXI nu va fi al unei civilizații materiale, ci al societății invizibile, deci al civilizației virtuale. Vă las pe dvs. să vă gândiți dacă pariul european pentru secolul XXII va fi la fel de tare.

Iliescu explică de ce blogul, și nu rețelele de socializare, au fost opțiunea lui în comunicarea cu publicul: „Nu am avut conturi pe nicio rețea, dar înțeleg că sunt pe toate. Știți, bătrânețea e un sport care se trăiește în intimitate!”

Ionuț Vulpescu: De ce nu aveți conturi de social-media?

Ion Iliescu: Nu am avut conturi pe nicio rețea, dar înțeleg că sunt pe toate. Am blog însă, la care țin destul de mult. Chiar dacă nu mai sunt așa de activ în a scrie articole. E ca o cutie virtuală cu amintiri. Pe timpuri oamenii țineau jurnale și albume ca o socoteală a vieții lor, prin anii 2000 au început să aibă bloguri. Mi s-a părut fabulos că pot ajunge la atâția oameni într-o clipă și am lăsat acolo toate textele mele scrise din timpurile în care mi-am făcut și eu un loc – modest, dar decent – în lumea 2.0. Nu am avut însă conturi pe rețele sociale, poate și pentru că socializările mele au fost echilibrate. Am fost un om al oamenilor, dar nu un tip de rețele, grupuri, facțiuni etc. Iar după cum știți, bătrânețea e un sport care se trăiește în intimitate, ceea ce am prețuit foarte mult în ultimii ani. Îmi prețuiesc liniștea, nu e vorba că am dreptul la ea, dar e ceea ce îmi stă bine. Un mod de viață liniștit și echilibrat. Nu cred că exportul de intimitate pe aceste rețele de socializare face bine cuiva. E și o chestiune de principiu: dacă nu lași o parte din tine doar pentru familie, pentru cei intimi, pentru prieteni, nu mai ești un om curios, nimeni nu mai vrea să știe de tine când se știe totul despre tine. Și nici nu e just să tratezi sfera publică și privată în mod egal. La asta duc rețelele de socializare, la ștergerea diferențelor dintre public și privat, dintre popularitate și intimitate. Nu am tik-tok, dar am un loc în istorie în felul meu. Ca tip social și social-democrat. Dacă asta e mai puțin important decât prezența mea pe rețele de socializare, îmi asum.

Jurnalul de lectură al lui Ion Iliescu: dezvăluiri în exclusivitate. Ce cărți l-au convins că „Există istoria pentru totdeauna și societatea pentru din când în când…”

Ionuț Vulpescu: Deci e adevărat că ați ținut un jurnal de lectură înainte de Revoluție?

Ion Iliescu: Îmi pare rău că nu am ținut un jurnal de orice tip, nici personal, nici unul temeinic, de lectură. Poate ar fi fost o formă de întoarcere la mine însumi. Dar mi se părea că jurnalul e privilegiul unui timp de reflecție pe care nu l-am avut atât de generos. Plus că întotdeauna jurnalul mi-a părut o operă de înțelept. Sunt un fan al lui Marc Aurelius. Adevărul e că timpul meu liber era investit în lectură, și citeam lucruri pentru unii exotice, preponderent texte științifice, dar și futurologice. Mult Alvin Toffler, de pildă, Șocul viitorului și Al treilea val. După Revoluție l-am invitat în România pe Toffler, care s-a întâlnit cu reprezentanți ai comunității științifice. Pe de altă parte, mi-au reținut atenția și interesul marile dezbateri în jurul problemelor globale ale omenirii. Astfel, apariția primului raport al Clubului de la Roma, intitulat „Limitele creșterii”, ca și următoarele, au stârnit, la vremea respectivă, o amplă dezbatere, care a dominat și problematica primului summit organizat de ONU, în 1972, la Stockholm. Am urmărit îndeaproape, de asemenea, studiile și publicațiile grupului de cercetători de la World Watch Institute, coordonat de Lester Brown, despre activitatea căruia am relatat în publicațiile editurii Tehnice, pe care am condus-o. De altfel, Lester Brown o spune mereu, Ion Iliescu este pentru el un editor, nu un om politic. În special Rapoartele anuale, ca și „Planurile” sale B pentru salvarea civilizației, sub egida noului Institut, creat de el, Earth Policy Institute, sunt foarte importante. În 1992 a fost organizat, de către ONU, al doilea Summit mondial, la Rio de Janeiro, consacrat problemelor dezvoltării durabile, la care am participat, în fruntea unei delegații din România, iar după 10 ani, în 2002, Summitul de la Johannesburg, la care, de asemenea, am participat, alături de o delegație reprezentativă din România. Eram frustrat când nu îmi satisfăceam doza de curiozitate din pagini. O perioadă însă am avut fișe de lectură, în timpul în care am fost prim secretar la Iași, între 1974-1979. Citeam pe nerăsuflate colecția de Idei Contemporane a fostei Edituri Politice, actuala editură Humanitas. O serie de cărți mi le-am procurat cu prilejul unor deplasări în străinătate, în special la Paris, unde îmi plăcea să vizitez librăriile și anticariatele. Unele cărți mi-au fost oferite de prieteni, chiar și xeroxate. Profesorul Mihai Todosia, rectorul Universității ieșene, mi-a dăruit multe cărți. Mi-am făcut atunci caiete de lecturi, note de lectură. Sintetizam în special cărți de științe politice, istorie, sociologie, economie. Poate într-o zi ar merita publicate, pentru un anumit spirit al timpului care respiră prin ele. Marele meu răsfăț a fost în ultimii ani, când cărțile au fost cel mai bun interlocutor. Mi-au dat o igienă mentală, mi-au sporit longevitatea atât de admirată de unii, dar cred că întotdeauna corpul ascultă de minte, iar mintea trebuie educată să vrea cât mai mult, așa încât și corpul să țină cu ea. Cu biblioteca trebuie să ai relația pe care o ai cu un medic curant: să o lași să te consulte, să te diagnosticheze, să îți spună dacă ești pe drumul bun. Ți-o poate spune prin toate specializările ei – citesc și literatură științifică și ficțiune cu același apetit, eseurile sunt din punctul meu de vedere o măiestrie literară, poezia e cea la care mă duc când vreau să aud partea umană a acestei lumi. Mai rar, e adevărat. Generația anilor ’60 a fost un leagăn de cultură pentru mine: scriitorii erau în vogă, dar nu pentru că erau talentați, pur și simplu, ci pentru că aveau o genialitate soră cu conștiința și curajul de a da carne și oase istoriei. Nichita, Sorescu, Dumitru Radu Popescu, Buzura, Breban, Fănuș, Simion, Manolescu. Dacă rămâneai nemișcat de ce scriau, problema era la tine, nu la ei. Fiecare era în felul său sentimental, dar toți erau niște raționaliști de serviciu într-o lume în care neomodernismul nu era neapărat punctul forte al acestei societăți. I-am citit pasionat și nu i-am înțeles pe cei care i-au uitat sau îi amintesc doar uneori… Există istoria pentru totdeauna și societatea pentru din când în când… Ei au făcut istoria pentru totdeauna să fie credibilă și ne-au dat și nouă un loc în ea. Cei care nu creează cultură și cei care nu citesc sunt cei care merg la literatură din când în când, fără pretenția că le poate oferi o cunoaștere, doar un consum plăcut de timp.

Ion Iliescu citește Ne vedem în august de Márquez. „Un autor genial, sentimental, dar niciodată patetic”. Cum și unde s-au întâlnit cei doi?

Ionuț Vulpescu: Ce carte citiți acum?

Ion Iliescu: Mi-a adus un prieten de curând o carte pe care copiii lui Gabriel García Márquez au publicat-o postum și împotriva voinței lui. Manuscrisul acesta, scos de la sertar, se numește „Ne vedem în august”. Nu pot să spun că e chiar stilul meu, dar ca fir narativ și ca perspectivă asupra felului în care inconștient preluăm ceva din gusturile și poate și din destinul părinților noștri, e o carte așa cum e și autorul ei, de o demnă fabulozitate, dacă îmi e îngăduită formularea. Eu pe Gabriel García Márquez l-am întâlnit, la Bogota, cu prilejul unei vizite oficiale în Columbia, în 1993. Sunt, iată, peste 30 de ani de atunci. Am avut sentimentul că pășesc în acel univers în care Márquez nu a fost niciodată singur și cu atât mai puțin un veac. Un autor genial, sentimental, dar niciodată patetic, un fin psiholog, cu un condei foarte curajos. În deschiderea acestei cărți, „Ne vedem în august”, în prolog, copiii îl citează, cu o frază în care l-am recunoscut întru totul: „Memoria e materia mea primă și în același timp instrumentul meu. Fără ea, nu există nimic”. E o mărturie care se potrivește întocmai dialogului nostru acum, pentru că memoria e singurul elixir pe care îl am pentru a face un portal între zilele de acum și cele de altă dată. Fără memorie, un om umblă ca în „Hainele cele noi ale Împăratului”, nebun și gol. Nu contează neapărat ce am trăit, ci cum bâjbâim cu imaginația și memoria în urma vieții trăite. A-ți aminti înseamnă a aduce în prezență ceea ce ai trăit cândva, iar puterea memoriei este colosală: îți restituie umbre, lumini, parfumuri, voci, cu condiția să le fi trăit și să le fi lăsat să te trăiască.

Foto 11. Ion Iliescu și Gabriel García Márquez, Bogota, 1993, ©arhiva personală a Președintelui Ion Iliescu

Ion Iliescu despre suferințele și gloriile trăite ca social-democrat: „Am fost la stânga nu pentru că am avut buzunarele goale, ci pentru că nu am vrut niciodată să le umplu sau să le leg de ale altora”

Ionuț Vulpescu: De ce v-ați intitulat memoriile „Destinul unui om de stânga”?

Ion Iliescu: Toată viața mea am fost la stânga: m-am născut în comunism și am putut contribui la crearea unei democrații pe care am guvernat-o ca un social-democrat. Nu poate fi numită decât destin această așezare istorică, ideologică și afectivă, la stânga. Am suferit de la stânga și mi-am revenit tot de la stânga; am sperat de la stânga și am avut curaj tot de la stânga. Sunt memoriile mele, dar sunt și amintirile stângii românești, în fazele ei insolite și dureroase, altruiste și eliberatoare. Și mi-am dorit ca în toată această călătorie, să rămân „om”, pentru că puterea te poate îmbăta și schimonosi foarte ușor. Deci ele nu sunt memoriile Președintelui Iliescu sau ale Omului politic de stânga, ci ale omului care, din convingere și pasiune, a trăit la stânga și a primit tot ce a fost mai bun și mai rău de la istorie, atunci când a fost să se întâmple. Memoriile mele sunt și rezultatul alegerilor mele, făcute tot de la stânga. Știți, poate, textul prietenului meu, Radu Florian, „De ce nu pot să fiu de dreapta?” care e o întrebare mai bună decât „de ce sunteți de stânga?” Radu Florian declara că toată viața s-a simțit responsabil față de reînnoirea stângii democratice, acolo unde două valori fundamentale dădeau apetit pentru istorie și viitor: progresul și libertatea. Nu era la modă să fii de stânga acum treizeci de ani, după căderea comunismului, și se pare că în anii care au urmat cu atât mai puțin, dacă voiai să fii în grațiile așa-zișilor intelectuali, nu aveai ce să cauți la stânga. Dar vorba prietenului meu, „nu sunt la modă, cum nu am fost nici în trecut. Nu fac parte din aceia pentru care moda e mai importantă decât propria identitate”. Consimt întru totul. Am fost la stânga nu pentru că am avut buzunarele goale, ci pentru că nu am vrut niciodată să le umplu sau să le leg de ale altora. Am fost la stânga nu pentru că era calea cea mai scurtă către Cotroceni, ci către inima oamenilor. Am fost la stânga nu pentru că mi s-a potrivit, ci pentru că nu am vrut să plec de acolo niciodată. Am fost la stânga nu pentru că am suferit în comunism, ci pentru că era singura aripă a spectrului politic care nu îi lăsa în urmă pe cei fragili. Am fost la stânga nu pentru că trăisem în comunism, ci pentru că înțelegeam social-democrația care putea să vină după el. Am fost la stânga nu pentru că acolo m-a găsit 1989, ci pentru că de acolo am scris, alături de alții, cu valori similare, istoria democrației, de la stânga spre dreapta. Care acum pe undeva s-a pierdut… Nu am fost neapărat fericit la stânga, dar am putut să fac pe alții fericiți plecând de aici.

Ion Iliescu, atent la horoscop? „Ca orice individ născut în zodia Pești, înot foarte bine în ape tulburi!”

Ionuț Vulpescu: Care este cea calitatea dumneavoastră fundamentală?

Ion Iliescu: Ca orice individ născut în zodia Pești, înot foarte bine în ape tulburi… Adică am o formă de echilibru, care m-a ajutat enorm în ceea ce a însemnat activitatea mea publică. Uitându-mă în urmă, la cronologiile vitrege ale istoriei democrației noastre, mă întreb cum ar fi fost, chiar dacă istoria nu se privește contrafactual, ca în locul meu, în momentele dramatice din primăvara lui 1990, ale conflictului interetnic de la Târgu Mureș, să fi fost un individ visceral, coleric, nu un tip cumpănit? Spre ce ar fi putut să o apuce România, pe fondul unui climat politic extern hipercomplicat, întreținut de relicvele fostei Iugoslavii, dacă aș fi judecat după primul impuls, nu după ultimul gând lucid și conștient dintr-o lungă serie de calcule și frământări? Sunt de părere că temperamentul politic al unei țări depinde foarte mult de caracterul nativ al unui lider. Ba chiar că e o legătură organică între voința politică generală, a unui stat, și voința politică particulară, a unui lider.

Iliescu, sfat pentru români: „Ar trebui să se inflameze când confortul și pasivitatea sunt asociate cu o genă românească.”

Ionuț Vulpescu: Dar defectul cel mai mare?

Ion Iliescu: Un defect care cred că derivă din profesie, e un defect profesional: mă raportez foarte științific la lucrurile mai puțin științifice, cele pe care poeții preferă să le descrie altfel. Sunt alergic la lipsa de responsabilitate, care face democrațiile să fie disfuncționale și care uneori duce masculinitatea în derizoriu, am anticorpi la birocrațiile sufocante și la construcțiile absurde care nu de puține ori au însoțit rațiunea publică. Calculez timpul în decizii, resurse, oportunități de progres și etape ale competenței. Nu mai pot fi docil când aud în diverse retorici, unele subtil manipulative, că unele lucruri s-au rezolvat „neputându-se face” și că asta e o clasică treabă românească. Poate jargonul eșecului se va mai schimba, dar românii ar trebui să se inflameze când confortul și pasivitatea sunt asociate cu o genă românească.

Ion Iliescu despre prestația României la Jocurile Olimpice: „O lecție de umanitate deosebită a fost dedicația Nadiei, pe parcursul întregii olimpiade, și sprijinul pentru lotul de gimnastică al României.”

Ionuț Vulpescu: V-ați uitat la Olimpiadă? Dar la Campionatul European de Fotbal?

Ion Iliescu: M-am uitat, ca de fiecare dată. Nesurprins că sportul este tot mai politizat. Uneori, competițiile comentariilor din jurul Olimpiadei sunt mai savuroase decât însăși Olimpiada. E foarte comod să comentezi seara din canapea anii de antrenament și muncă ale olimpicilor noștri. Dar România a făcut un progres real față de precedenta Olimpiadă, de la Tokyo și asta este îmbucurător. Statul nu trebuie însă doar să recompenseze, ci și să investească. La Paris l-am admirat în mod deosebit pe David Popovici, i-am apreciat performanțele sportive și mesajele transmise deopotrivă. El e un exemplu grăitor a ceea ce voiau să spună latinii prin Mens sana in corpore sano. Victoriile lui David sunt însă victorii personale, individuale, ele îi aparțin lui în primul rând, calităților și eforturilor lui. E trist însă și relevant, aș spune, că nu mai avem rezultate la sporturile de echipă, la discipline de tradiție, care altădată ne aduceau rezultate remarcabile. Ele spun ceva despre sănătatea și mecanismele de solidaritate ale unei națiuni. Avem, desigur, sporturi la care ne-am canonizat, cum s-ar spune. La caiac-canoe, de exemplu, România nu a dezamăgit niciodată. Apropo de asta, în anul 1980, am avut bucuria să fiu Președinte onorific al Federației de Caiac-Canoe, într-un context în care eram Președintele Consiliului Național al Apelor și aș fi putut să dau o mână de ajutor. Am înțeles atunci cum sportul de pe apă e de cele mai multe ori nevăzut: evaluăm rezultatele sportivilor, după ani de muncă, la competițiile mari, dar nu e tipul de sport care îți oferă luxul monitorizării, ca în handbal sau fotbal. În 1984 Ceaușescu devenise reticent față de ambarcațiunile sportivilor de la Snagov și le-a interzis. Era un gest prin care România se întorcea înapoi, în timp, negând potențialul acestui sport și sfidând munca sportivilor, de atâția ani. Am reușit să găsesc o alternativă pentru mutarea bazei de pregătire sportivă de caiac-canoe de la Snagov, înspre Argeș, unde acumularea de la Bascov generase lacuri artificiale și o microdeltă cu vegetație generoasă. Investiția a fost solidă, dar, foarte curând, s-a generat o pistă viabilă pentru cursele de 500 și 1000 m, în jurul căreia au crescut, în timp, tribuna pentru spectatori, spațiile de cazare și de cantonament. Deși după Revoluție Snagovul a reînflorit, vreau să spun că din anumite puncte de vedere, ultimul efort substanțial pentru a genera o bază de pregătire sportivă pentru caiac-canoe e cel pe care vi-l descriu, din secolul trecut. Pentru stat, asta rămâne o problemă, ca de altfel și componenta inegalităților sociale, care face ca unele sporturi să fie încă mult prea costisitoare pentru ca o generație de campioni să poată fi educată într-un timp scurt. Un nou Patzaichin e posibil. Nu știu dacă și o nouă Românie, a sportului. Asta depinde de mulți factori. O lecție de umanitate deosebită a fost dedicația Nadiei, pe care o cunosc de o viață, pe parcursul întregii olimpiade, și sprijinul pentru lotul de gimnastică al României. Faptul că a purtat flacăra olimpică, alături de alți mari campioni, spune totul despre locul Nadiei în istoria mondială a sportului. Am urmărit și jocurile băieților de la Campionatul European din Germania. Mi-a plăcut atitudinea lor, chiar și când au pierdut. Și mi-a mai plăcut ceva. Refacerea legăturii cu suporterii. Mă bucur că Mircea Lucescu este din nou selecționer. Această generație talentată avea nevoie de cineva care să o disciplineze și care să aibă experiența marilor victorii. Avem motive de optimism.

Foto 12. Ion Iliescu și Nadia Comăneci, ©arhiva personală a Președintelui Ion Iliescu

Secretul longevității lui Ion Iliescu: „mentalități occidentale și un spirit estic”. Ce crede Președintele României despre angoasa și anxietatea care reduc speranța de viață în România?

Ionuț Vulpescu: Care e secretul longevității dumneavoastră?

Ion Iliescu: Nu am abuzat de nimic în viață, am avut ceea ce se numește justa măsură în tot și toate. Nu mi-am refuzat bucurii, nici nu mi-am produs excese. Acum, că mă gândesc la felul în care au trecut anii, cred că am atins vârsta senioratului profund, și în politică, și în viața personală, mixând două ingrediente: mentalități occidentale și un spirit estic. Există o diferență notabilă între a supraviețui și a trăi: aceasta este, fără îndoială, lecția mare a stângii. Dar nu o spun aici citând un principiu marxist, nicidecum. Ci mai degrabă observând pragmatic că dacă ai o mentalitate vitală bazată pe minima rezistență nu poți ajunge prea departe. Ființa umană trebuie să devină, să se dezvolte, să aibă scopuri, nu ambiții – chiar și aici, din pricina unor polarizări și decalaje îndelungate, Estul încă greșește, punând vanități și mize mici în locul obiectivelor nobile și elegante. A trăi occidental nu înseamnă a trăi în abundență: ci a te configura mental ca individ care urmărește o viață demnă. Pe de altă parte, există ceva în șarmul spiritului estic, care ne face să fim niște luptători: o formă de inteligență pragmatică, rezultată din acomodarea societăților la provocări istorice, care nu au ocolit structuri conservatoare, autoritare, riguroase, de la un punct încolo împovărătoare. Asta te face nu mai rezistent, ci mai prudent. Nu am un secret pentru o viață lungă, am însă sfaturi pentru o viață echilibrată. Am constatat, în treacăt fie spus, că una dintre temele agendelor de stânga în ultimele decenii este prelungirea vieții segmentelor de populație aflate în etate: e o preocupare firească, dar ea emerge din ceea ce politica poate face pentru creșterea calității vieții în ansamblu. Viața lungă implică protecționism, acces la resurse, un sistem medical formidabil, o piață a muncii care să nu confiște nici intimitatea, nici sănătatea individului, produse alimentare de calitate. Dacă stânga ar juca această carte cu mai multă fermitate, ar câștiga din nou, la nivel european, lupta împotriva dreptei care i-a împrumutat temele. Să fim serioși, ecologia pe care o strigă dreapta acum este un derivat al acestei teme mai largi, a vieții lungi și fericite – pe care o propunea stânga! – dar și al strigătului de disperare în fața consecințelor industrializării masive și necalculate, capitaliste, asupra mediului înconjurător. Pe de altă parte, nu cred că cineva poate atinge o vârstă matusalemică fără sănătate mintală. Astăzi da, toată lumea aspiră către well-being, dar și asta e o temă a stângii, îmi pare rău să dezamăgesc progresiștii de dreapta. Marcuse, în 1967 – țin minte și acum notele de lectură pe care le făceam – a publicat un eseu despre agresivitatea societăților industriale avansate, sau așa-ziselor societăți afluente. Observa că pe măsură ce cantitatea de bunuri „neproductive”, „neprofitabile” crește, crește și standardul de viață pentru comunitățile dezavantajate, dar asta nu e suficient ca să trăiești „normal”. Normalitatea e un standard impus și de puterea politică, și de sfera civilă, în egală măsură, și e responsabilitatea amândurora. Marcuse, ca și Fromm, susțin că dacă societatea e bolnavă, individul nu are cum să fi sănătos. O societate sănătoasă e cea care previne alienarea, excesele, conflictele sociale, ostracizările. Poți face politici publice în jurul unui psyche. Asta nu au înțeles cei care fac politică în ultimele decenii. Un om angoasat, cu frici, cu anxietăți, pe care societatea le manipulează și le controlează, nu poate trăi mult, și cu atât mai puțin bine. Agresivitatea a fost instrumentalizată social ca o structură civilizațională și, spunea Marcuse, un vehicul al progresului; retorica publică, de la formele ei tradiționale la cele moderne, vorbește despre agresiunea tehnologică și satisfacția socială obținută de pe urma ei; pe măsură ce civilizația e mai dezumanizată, indivizii iubesc mai puțin, refugiindu-se în tehnologie, pe care o folosesc compulsiv pentru satisfacerea oricărei nevoi. La ce duc toate acestea? Tocmai la activarea instinctelor destructive ale ființei umane, de care vorbea și Freud. E un privilegiu să trăiești les temps modernes. Dar e și o minune să le reziști. Personal cred că am înțeles asta, și am ajuns în generația nonagenarilor.

Ion Iliescu, fără regrete. Ce crede fostul Președinte despre receptivitatea stângii în România?  „Încă dăinuie prejudecata potrivit căreia a fi la stânga înseamnă a fi comunist”

Ionuț Vulpescu: Regretați ceva din ceea ce ați făcut, din deciziile pe care le-ați luat? 

Ion Iliescu: Am avut și eu, ca orice ființă umană, slăbiciunile, erorile și vulnerabilitățile mele, dar nu le regret. Au făcut parte din felul meu de a reacționa onest la ceea ce trăiam. Spunea Fănuș Neagu la un moment dat, că am avut „utopia inimii mele”, născută dintr-o dragoste de oameni. Avea dreptate, din această utopie a inimii am aspirat să fac tot ceea ce am reușit, fără să îmi pară însă rău de ceva. Pot spune însă foarte ferm ce nu regret: că am avut un proiect care să facă tranziția suportabilă, implementabilă și normală; că am ales mereu oamenii și convingerile lor pentru a mobiliza un public care m-a ales din motive foarte raționale la acel moment; că am transmis, sper, faptul că un lider politic nu e un zeu pământesc, ci un creator de ofertă politică realizabilă. Am o mâhnire, dar ea ține mai degrabă de educația politică a societății civile: încă dăinuie prejudecata potrivit căreia a fi la stânga înseamnă a fi comunist. Nu doar pentru că ieșirea României din comunism s-a făcut prin stânga, dar și pentru că mulți social-democrați au îmbrățișat grăbiți un liberalism care să le creeze culoare politice, înainte de a explica publicului ce înseamnă, de fapt, social-democrația în ansamblul ei.

Frica de gândire, boala României. Ion Iliescu: „Generațiile de acum știu că libertatea e de-a gata găsită în spațiul public”

Ionuț Vulpescu: Ce credeți ca lipsește astăzi societății românești? 

Ion Iliescu: Mai puțină teamă de a gândi. Mai multă încredere în rațiune. Mai mult scepticism față de manipulări și minciuni în spațiul public. Adică îi lipsește ceva mai multă democrație reprezentativă și critică. Autosuficiența sferei publice mi se pare periculoasă. Orice s-ar întâmpla, orice român are o opinie sau o împrumută pe nemestecate pe a unuia care pare mai de încredere. România caută plauzibilul, nu adevărul. Cred că îi mai lipsește și o conștiință a propriei evoluții, care să solidarizeze generațiile. Generația mea știe cum e să trăiești în comunism și în democrație. Generațiile de după știu cum e să construiești democrația de după comunismul pe care nu l-au trăit, dar ale cărui traume le-au moștenit. Generațiile de acum știu că libertatea e de-a gata găsită în spațiul public. Și poate tocmai de aceea, generațiile între ele își resping ideile, opțiunile, valorile, sau nu se înțeleg reciproc. În rest, România e ori foarte umilă și smerită, având încă complexe pe care și le hrănește singură nemeritat, ori foarte concentrată să supraliciteze rolul ei în diferite conjuncturi. România non-exceselor ar fi țara care ne trebuie ca să trăim împăcați. Pe de altă parte, România nu are un optimist rațional. Doar unul altruist, naiv. „Totul va fi bine” e o lozincă acceptabilă doar dacă faci ceva pentru asta. România trebuie să înțeleagă că nimic nu poate fi bine prin pasivitate istorică. Dar și din acest punct de vedere trăim la extreme, între o mentalitate optimistă neîntemeiată și un pesimism bolnăvicios. Există pesimiști incurabili, toxici, care doar când aud de „România”, proclamă că e țara în care nimic nu are să meargă bine. Cine nu se implică în democrație nu are dreptul moral nici de a se plânge, nici de a fi optimist. M-aș bucura ca oamenii să înțeleagă asta. Un ultim lucru care îi lipsește României e puterea de a urma temele mari ale agendei politice și sociale: incluziunea, solidaritatea, democrația participativă, combaterea inegalității sociale. Și în fond, simpla repetare a unei idei așa-zicând naționaliste – „românii”, prin care înțelegem un colectiv impersonal, frustrat, necăjit – nu mai ajută în niciun discurs public: „românii” trebuie să însemne în egală măsură: societatea civilă, grupurile defavorizate, comunitățile de experți, antreprenorii mici și mijlocii etc. E crucial pentru un lider să facă politică nu pentru populație, ci pentru societate, nu doar pentru neam, ci pentru comunități și colective, nu pentru toți românii laolaltă, ci pentru fiecare român în parte, în funcție de nevoile și prioritățile lui.

Ion Iliescu despre vulnerabilitățile vârstei: „Cu cât înaintezi în vârstă, înțelegi că frica e un nume pentru lipsa de înțelepciune”

Ionuț Vulpescu: De ce vă este frică? 

Ion Iliescu: Am trăit atât de multe experiențe-limită în toți acești ani de viață, că nu mai am frici. Mi-am permis forme de scepticism, mi-am îngăduit îndoieli, mi-am permis unele forme de altruism, dar nu am avut frici. Din două motive: nu am avut nimic de ascuns, am trăit mereu la vedere, la suprafață, transparent, și nu am datorii față de istoria din care am făcut parte. Istoria are bunul obicei de a nu lucra în regim de breaking news. Și, mai devreme sau mai târziu, așază pe fiecare la locul său. Cu cât înaintezi în vârstă, înțelegi că frica e un nume pentru lipsa de înțelepciune. Nu sunt un vulnerabil, dar asta nu m-a făcut mai puțin om.

Ion Iliescu, declarație antologică: „Am un zâmbet de Dacie”. Cum comentează amuzat fostul Președinte al României clipurile generate de A.I. în care apare în 2099, în plină civilizație a teleportărilor? „E bine că în toate lumile posibile, vorba lui Leibniz, Ion Iliescu zâmbește.”

Ionuț Vulpescu: Zâmbetul v-a făcut celebru. Dacă mai era cazul… Ce ascunde acest surâs?

Ion Iliescu: Am un zâmbet de Dacie, dacă nu știați… (n.a. râde). În 1999 unii au zis că bordul Daciilor românești e făcut după zâmbetul meu. Deci am un zâmbet industrial, cu patru viteze. Dacă poți să faci o mașină după zâmbetul meu, poți să faci și o țară după gustul meu… Eu am zâmbit cu toată inima, ori de câte ori am făcut-o, și mi se pare uman să îți îngădui să zâmbești, să fii furios, să fii sentimental. Sunt sigur că fără carismă, un om politic nu are nicio șansă, dar îmi place să cred că mintea lui Ion Iliescu a făcut mai multe furori decât zâmbetul lui. Am avut și zâmbete amare, în anii mei de experiență politică, dar mă încântă faptul că publicul a rămas cu varianta veselă. Ce poate ascunde zâmbetul unui om? O calitate profund umană, empatia, și îmi îngădui să o spun, fără aroganță, și o formă de inteligență. Umorul aparține minților deschise. Nu am fost tipul de Președinte căruia să îi placă glumele lui, dar o spun cu detașare, am fost personajul celor mai multe glume legate de putere și longevitate. Am mai vorbit despre memeurile de pe Internet. Apropo, dacă îl întrebați pe ChatGPT de zâmbetul lui Ion Iliescu, știe să vă răspundă că e celebru și prietenos. Mi-a arătat cineva recent un filmuleț generat de inteligența artificială cu mine în 2099, după înmormântarea lui Musk. Nu păream foarte convins de teleportări și de traficul din București descurcat de navete spațiale, dar zâmbeam. E bine că în toate lumile posibile, vorba lui Leibniz, Ion Iliescu zâmbește. Deci ceva o fi cu zâmbetul ăsta dacă și inteligența artificială îl cunoaște… Le doresc celor care au un zâmbet de Ion Iliescu să aibă și destinul lui…