AVANGARDA, CU IONUȚ VULPESCU. INVITAT: PREȘEDINTELE ION ILIESCU

PRIMA PARTE A UNUI PODCAST EXCLUSIV ȘI INEDIT DESPRE OMUL ȘI PREȘEDINTELE ION ILIESCU

A fost de trei ori Președintele României (1990-1992, 1992-1996 și 2000-2004) și, de altfel, singurul președinte de stânga al acestei țări în 3 decenii de democrație: Ion Iliescu rupe tăcerea și vine la microfonul podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. De câțiva ani, apariția Președintelui Ion Iliescu în spațiul public a fost tot mai rară și prețioasă: face parte din convingerile domniei sale ideea că retragerea cu demnitate ține de caracterul omului politic. Asta nu înseamnă că nu e un observator atent al istoriei pe care a creat-o și din care a făcut parte la rândul său. La aniversarea vârstei de 94 de ani, duminică, pe 3 martie, Președintele Ion Iliescu alege să sărbătorească destăinuind detalii mai puțin cunoscute despre destinul său, într-un dialog inedit și exclusiv cu consilierul său, fostul ministru al Culturii, deputatul Ionuț Vulpescu. Ion Iliescu povestește motivele pentru care Occidentul l-a văzut ca pe un „pro-american” în vreme ce competiția politică l-a catalogat drept „rusofil”; explică ce a însemnat anul 1971 pentru „experimentul coreean” pe care Ceaușescu îl pregătea României și ce a făcut ca anul 1989 să fie al vizionarilor Europei libere. Președintele Ion Iliescu face cunoscute detalii ale intimității sale de dinainte și din timpul vieții politice: șocul produs de moartea tatălui său, încarcerat în lagăre; prietenia care a dus la iubirea și căsnicia cu Nina Iliescu; fidelitatea celor care au făcut un titlu de noblețe din relația personală cu fostul Președinte, deși pentru opinia publică aceasta era sursa unui stigmat. În dialog cu Ionuț Vulpescu, Ion Iliescu face o radiografie a mediului politic: în prima parte a acestei analize, fostul Președinte al României avertizează că modelul consensului de la Snagov, în care liderii politici au stat la aceeași masă dincolo de orgolii și interese personale, pentru binele României, a fost compromis în timp. Nemulțumit că astăzi „cultura confruntării bate cultura construcției”, în vreme ce „adversarii politici se respectă mai puțin, feudalizează domenii de intervenție, subestimează capacitatea dialogului și ratează profesioniști”, Ion Iliescu explică riscurile generațiilor de yes-meni și motivele pentru care tinerii sunt mereu incomozi. Totodată, Ion Iliescu mărturisește de ce politica de la butoane și metaversul îi par mai degrabă sursa unui show politic, și nu un as în mânecă al democrației. De ce critică Ion Iliescu o Românie care în ultimul timp „a devenit riguros insensibilă la cultură”, dar o Românie pe care o „iubește cu greșelile și triumfurile ei”; ce a însemnat pentru Președinte dispariția lui Răzvan Theodorescu, Peter Gardosh, Radu Cosașu, exponenți ai unei generații căreia nu i-a lipsit curajul; dar și ce înseamnă viața de după retragerea din sfera publică, sunt doar câteva dintre subiectele abordate în această primă parte a interviului cu Ionuț Vulpescu. De altfel, chiar Ion Iliescu dezvăluie publicului de ce acest episod are ceva cu totul special: a vorbit „despre omul, nu doar despre fostul Președinte”, și a ales acest podcast pentru că titlul – Avangarda, cu Ionuț Vulpescu – „denotă gândirea unui social-democrat care știe cât de importantă e cultura democrației ca spirit al schimbărilor”.

Mesajul Președintelui Ion Iliescu pentru publicul podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, poate fi ascultat accesând următorul link: https://www.youtube.com/watch?v=jmvIeAmWG4A

Ionuț Vulpescu: Ce este politica, domnule Președinte?

Ion Iliescu: Mulți cred că politica e un exercițiu de imaginație. Dar imaginația e compusă din fantezii și din amintiri: cu niciuna dintre ele, în mod exclusiv, nu poți face politică. Alții cred că politica e reductibilă la putere. Cu o asemenea mentalitate, poți deveni cel mult politruc. Așa se explică de ce, în politica ultimelor decenii, unii au preferat să schimbe partidele din care fac parte, doar pentru a fi oameni potriviți, la locul potrivit. Atunci când eu am ales calea politicii, ea era privită mai „ingineresc”, să spunem: ca un domeniu al calculului decizional, al construcției unei lumi mai coerente, mai consecvente – mă feresc să spun mai bune, pentru că binele a fost printre valorile cele mai relativizate ale peisajului politic postdecembrist. Politica era instrumentul prin care puteam câștiga și crea noi libertăți unei societăți ieșită de sub trauma opresiunii. Dar era, în același timp, și o relație între cunoaștere și putere, între ce știi să faci și ce poți aduce unei Românii în care nu se făcea rabat de încredere între electorat și aleși. S-a vorbit mult despre figurile reciclate ale vechiului regim într-o democrație a cărei tranziție a fost imperfectă. Eu am fost însă un Președinte ales – pentru că politica este un sistem critic în care oamenii discern și aleg. Prin aceasta, semnalez că politica, atunci când eu am îmbrățișat acest drum, nu era un domeniu al consolării prin validarea răului cel mai mic pentru o societate, o dată la patru sau la cinci ani. Iar dacă e ceva disfuncțional la nivelul democrațiilor contemporane – unde distincția dintre Vest și Est s-a erodat – e faptul că succesul în politică e rezultatul acestor forme de pesimism și de scepticism prin care nimeni nu mai acordă voturi favorabile, ci doar voturi negative. E important să știi că nu ai câștigat meciurile pierdute de alții; că ai fost ales pentru că alții au fost respinși; că ai fost preferabil pentru că alții au fost indezirabili. Și tocmai de aceea, trebuie să spun, eu nu am reușit prin matematica cinică a răului cel mai mic. Pe de altă parte, arareori zappez, cum spun francezii. Constat că ecranele televiziunilor sunt o portavoce a mesianismului: „să ne salveze cineva!” Politica înseamnă arta de a convinge majorități, punând interesul național și statul mai înainte de bunăstarea propriului partid sau a propriei echipe. În același timp, e un domeniu al feedbackului critic, nu injurios; un teren în care marile nostalgii pot produce societăți falimentare; în care altruismul naiv, idealismul sau sentimentul falsei puteri pot produce utopii care întârzie o societate în propria-i viață. Nu mă îndoiesc, prin urmare, că politica e domeniul realismului. Faptul că a devenit pentru unii politicieni sursa unui hedonism personal n-are nimic de a face cu definiția școlărească, by the book, a politicii, ci cu eroarea unor actori politici de a personaliza excesiv mediul politic, care trebuie să fie tratat, pentru a funcționa normal, impersonal. Politica înseamnă și o putere sufletească: de a fi la conducere sau în opoziție, de a accepta cu demnitate pierderile și cu decență câștigurile, de a ști când să renunți. Nu mi s-a părut ceva mai ridicol decât încăpățânarea de a rămâne la putere atunci când nimeni nu te mai vrea.  Cum nu mi s-a părut ceva mai decadent decât momentul în care politica a început să nu mai fie un teritoriu în care autoritățile morale se pot pronunța.

Foto 1. Președintele Ion Iliescu, împreună cu sora mamei, Ileana, și cu fratele lor, Gheorghe-Rozavlea, Maramureș (foto din arhiva personală Ion Iliescu)

Ionuț Vulpescu: Personal, cum ați ajuns să faceți politică și de ce?

Ion Iliescu: Eu am fost și am rămas întreaga viață un om de stânga. Credința în valorile stângii m-au determinat să aleg politica. La stânga ajungi dintr-un situaționism al vieții tale. Vedeam lumea printr-un spectru al valorilor insuflate de stânga, și am ales întâi cu inima o judecată de credință: aceea că fără egalitatea dintre indivizi nu poți crea o lume rezonabilă în care alegerile și libertățile lor să conteze. Ca să văd rolul acestei valori, a trebuit să îmi privesc cu atenție propria viață. Am fost un copil crescut de bunici, oltenește, după despărțirea părinților. De la bunicul meu am învățat să scriu, de la bunica mea să iubesc natura. Am ajuns la București după recăsătorirea tatălui meu. Dragostea din familie nu mi-a lipsit niciodată. Însă mi-a lipsit sentimentul echității lumii în care ne aflam: erau anii ’30 când tata a fost condamnat alături de câțiva colegi pentru un manifest de 1 mai. L-am vizitat în lagărele de la Caracal și Târgu Jiu. Și am înțeles atunci ce înseamnă groaza când lumea îți scapă de sub control: am văzut ce poate face răul regimului legionar din anii ’40. Am învățat foarte bine, dar pentru că certificatul meu de bună purtare era afectat de detenția tatălui meu, târziu am reușit să îmi continui educația la un liceu industrial, „Polizu”. În vara anului ’43, profesorul Cristian, de matematică, mai târziu cadru didactic la Politehnică, m-a pregătit, pe mine și alți doi colegi, fără costuri, pentru examenele de diferență, pentru a urma un liceu la zi. Primele mele examene serioase au fost în vara lui august 1944. Cerul era un spectacol inuman de bombardamente. Tata a fost eliberat, dar exclus din partid, pentru diferențe de opinie cu Gheorghiu-Dej. Și mama mea adoptivă a fost exclusă din partid. Or asta a declanșat o serie de dificultăți din perspectiva locurilor de muncă. Deși a găsit un post la calea ferată de la Filaret, la numai un an după întoarcerea acasă, tata a părăsit această lume. Avea 44 de ani când a murit. Iar eu aveam 15 ani când am descoperit durerea de a fi orfan. Aveam un frate pe cale de a se naște, pentru el lumea avea să fie și mai grea: una în care nu a putut să spună „tată”. Mi-am făcut liceul la real, la Spiru Haret, și începuse să mi se pară că viața e tocmai ca în matematică: un calcul diferențial și integral la care trebuie să te pricepi cât mai bine.

Foto 2. Revedere cu colegii și profesorii din Liceul Spiru Haret la 20 de ani de la absolvire, în 1969 (foto din arhiva personală Ion Iliescu)

M-am împrietenit atunci cu Theodor Mănescu, dramaturg și gazetar mai târziu. Am cerut împreună cu alți colegi, printr-o scrisoare deschisă către Ministerul Educației – pentru că atunci, paradoxal, ele funcționau constructiv, nu ca monede de schimb în răfuieli publice – ca elevii să aleagă un comitet de clasă – democratizam, în felul nostru, viața publică de care aveam parte. Am inițiat și un campionat de șah – campion era colegul Emanuel Reicher, la seniori, pe țară. Am ieșit prima dată din țară în 1947, când un grup de elevi din care făceam parte au sprijinit construirea primei căi ferate din Albania. Am văzut ce înseamnă Europa postbelică și că lumea aceasta e mai mare decât ceea ce vezi și crezi în rutina ta, zi de zi. Mi-am dorit să fac mai mult pentru generația mea, nu pentru mine, și prin UAER am coordonat compartimentul sportiv și organizatoric, la nivel de țară. A fost o experiență educativă pentru că atunci am învățat să mă uit la oameni ca fiind talente – astăzi sună a lozincă din lumea corporate. Am făcut apoi Politehnica, iar în 1950 am primit o bursă pentru a continua studiile în URSS. Eram unul din cei 500 de studenți plecați la Moscova. Școala rusească era atunci o elită. A trebuit să învăț rusa și să mă acomodez cu un climat – o să vi se pară ciudat – intercultural. Prietenii mei buni acolo au fost un ceh care a făcut carieră în sistemul energetic, Vitek Vitold, și un chinez, Li Peng, viitor ministru al Energiei și premierul Chinei. De ce am povestit toate acestea? Pentru a face explicită o chestiune: cum ar fi putut cineva cu acest trecut, cu această experiență de viață, să nu fie atras de socialism? Am răspuns astfel și pentru că întrebarea aștepta o mărturie personală. Ei i se alătură alte două episoade importante. Nu știu câți mai aleg azi politica venind dinspre bibliotecă. Eu am făcut-o. Începusem să citesc raportul secret al lui Hrușciov publicat în Le Monde, de care am dat în 1956, când eram la Praga, la Secretariatul Uniunii Internaționale a Studenților. Am înțeles pe de o parte ce înseamnă puterea presei, pe de altă parte, ce înseamnă accesul la ideile unor lideri. Trăiam într-o Europa antifascistă, dar care începea să fie și antistalinistă: am citit Revoluția trădată a lui Troțki, lucrările lui André Gide și Panait Istrati despre lumea rusească și URSS-ul de dincolo de ea; am citit primele pagini din Soljenițîn și am luat primele cărți ale lui Raymond Aron. Așa că opțiunea mea pentru politică a ținut de calea scurtă și fericită dintre bibliografie și biografie.  A fost și un sincronism istoric fericit: imediat, în anii ’60, metoda lui Hrușciov de a face din CAER o sclavie economică a țărilor membre a fost făcută publică și treptat, societățile civile europene au fost cuprinse de o orientare sistematică spre derusificarea învățământului. În 1968 Europa fierbea din nou: Franța avea parte de o revoluție a individualismului politic; pe frontul de Est, intervenția din Cehoslovacia era condamnată. Eu am făcut parte din tineretul politic care a fost portavocea tuturor acestor evenimente. Așa am ales să fac politică. Un al doilea episod ține de înfiorarea pe care am trăit-o văzând că Ceaușescu avea în intenție să implementeze modelul nord-coreean pentru a stimula o neagră dictatură. Nu am vrut ca România să fie experimentul coreean al lui Ceaușescu. I s-a părut că reacția mea e intelectualistă și m-a destituit din funcție, întorcându-mă la talpa țării, la recuperare și reeducare. În 1984 am devenit directorul Editurii Tehnice. Unde, până în decembrie 1989 am sperat că în România se va putea face politică și că nimănui nu îi va fi frică de democrație. Așadar, personal am ales să aștept, să pierd, să plătesc cu forme de bunăstare provizorie pentru ceva mai înalt: pentru un bine colectiv, al nostru, într-o societate independentă. Sunt dintre aceia care plecând de la viața personală a ajuns să facă politică; nu sunt însă naiv și am văzut, în timp, că mulți aleg să facă politică pentru beneficii ale vieții personale.

Ionuț Vulpescu: Ați studiat la Moscova, ca bursier, într-o perioadă pe care o descrie foarte bine profesorul Ion Ianoși în Internaționala mea. Vi s-au adus multe reproșuri din acest motiv. „Cine a stat cinci ani la ruși, nu poate gândi ca Bush”, așa să fie?

Ion Iliescu: Pe Janina și Ion Ianoși, cei care au adus literatura rusă și germană în limba română, prin traduceri excelente, i-am cunoscut bine. Pe timpurile acelea, a face școală în afară însemna a te educa în Rusia. Au fost o familie de cărturari cum arareori mai găsești astăzi. Cine a stat cinci ani la ruși, poate gândi chiar ca Bush. Nu o spun eu. Vă dau o voce diferită de a mea. Alfred Moses, fostul Ambasador al SUA în România, are o carte care depune mărturia tranziției noastre și mai ales a eforturilor de integrare în NATO: Jurnal de București: Drumul României de la întuneric la lumină. Acolo veți găsi o descriere care pe mulți îi va șoca: „Ion Iliescu era pro-American!” Și asta în ciuda faptului că am avut un conflict de opinii cândva. M-am enervat teribil, la un moment dat și i-am spus: „Domnule Ambasador, nici măcar Brejnev nu a vorbit așa cum ne-ați vorbit dvs!” Nu e chiar o replică de rusofil, nu e așa? Desigur, Ambasadorul Moses a avut o replică pe măsură, care a dus la înțelepciunea din spatele prieteniei noastre, anume că e un prieten mai bun României decât a fost vreodată Brejnev. Tu ai redat, de altfel, anul trecut, când s-au împlinit 20 de ani de când România a fost invitată să adere la NATO, dialogul dintre ambasadorii Jim Rosapepe și Alfred Moses, de la podcastul CAA Live!, unde sunt amintite aceste momente istorice. Alfred Moses descrie în cartea sa vizita Președintelui Bush din anii ’90: „A fost o vizită reușită pentru soții Bush și pentru România. (n. a. Vizita privată a fostului președinte american în România.) Soții Bush s-au simțit minunat. Bush l-a plăcut pe președintele Iliescu și l-a invitat să îl viziteze în Houston (n.a. vizită care a avut loc). Mai târziu, când l-am luat deoparte pe președintele Bush și l-am întrebat dacă vorbise serios, mi-a spus că da. Și chiar așa era.” De altfel, trebuie să vă spun că niciun Președinte al României care nu ar fi gândit ca Bush nu ar fi mișcat țara aceasta spre NATO. Dar nouă ne plac lozincile.

Foto 3. Președintele Ion Iliescu și Președintele George W. Bush (foto din arhiva personală Ion Iliescu)

Ionuț Vulpescu: Anul 1971 este unul de cotitură atât în biografia dumneavoastră, cât și pentru perioada regimului comunist de la noi. Care este semnificația anului 1971?

Ion Iliescu: 1971 a fost un portal între două vârste ale politicii europene. Dar ca să înțelegi ce a despărțit și ce a unit trebuie să privești la rădăcinile lui ideologice. În 1956, deci cu 15 ani înainte, m-am nimerit la un Congres al Studenților Francezi, la Strasbourg. Era perioada în care Hrușciov devenise flexibil și pe cale de consecință, dialogurile sociale sau ideologice erau posibile nu doar la nivel înalt, ci și între studenți, de o parte și de alta a țărilor Cortinei de Fier. Studenții erau deja o forță socială, nu politică, iar Uniunea Internațională a Studenților, cu sediul la Praga, devenise un for al  uniunii tinerilor intelectuali din Est și din Vest. Dialogul devenea însă îngreunat de faptul că presiunea războiului rece era tot mai mult resimțită, iar în 1949 Organizația Națională a Studenților Iugoslavi fusese exclusă. Așa s-a destrămat UIS. Francezii au simțit că e o breșă și pot suplini comunicarea dintre organizațiile studențești, așa că au mutat sediul dialogurilor în Franța, unde tradiția forței intelectuale era mult mai pronunțată. Eram la Strasbourg și apăruse raportul secret al lui Hrușciov, citit în Le Monde. În România nici nu se auzise de el. Nu luasem la mine un exemplar, dar avea unul Fred Mahler, de la secția de propagandă a U.I.M., care venise tot de la o reuniune din Franța și era cât pe ce să fie exclus din partid pentru că citea și distribuia presa occidentală interzisă. A fost o ședință tensionată, în care îmi amintesc nu doar că i-am luat apărarea, dar și că am subliniat faptul că tot Occidentul știa despre ce e vorba. În România însă nu puteai vorbi despre asta. Și nu eram noi o insulă de tăcere, nici măcar la Congresul XX, delegațiile străine nu pomeneau despre raportul secret al lui Hrușciov. Ideea că regimul lui Stalin fusese demascat era o victorie. Dar odată cu ea veneau nenumărate alte căderi și demistificări: la noi cum se aplicase modelul stalinist? Au fost ședințe plenare ale Comitetului Central în care s-a urmărit demonstrarea faptului că Gheorghiu-Dej a apărat activul de partid. Aceasta era o parte a poveștii. A doua parte importantă era reprezentată de anul 1958. Cu doi ani înainte fusese revolta de la Budapesta, România fiind cooperantă cu sovieticii și cu ungurii, prin găzduirea lui Imre Nagy la noi. Hrușciov a fost invitat la noi în acel context, la o vânătoare de mistreți și de urși, fiind convins să își retragă trupele. Mai târziu, a spus că asta a fost o greșeală. Dar în avantajul nostru, pentru că odată retrase trupele sovietice, s-a creat un culoar pentru trezirea României, consemnată de altfel în 1964, când independența românească a fost afirmată. În 1960 relațiile dintre chinezi și ruși au început să fie tot mai glaciale. La un Congres PMR Hrușciov l-a făcut pe Mao Zedong „galoș îmbătrânit”. Închipuiți-vă cum a fost pentru România tensiunea dintre doi titani totalitari, China și Rusia. Circula un banc, ți-l spun să ne mai descrețim frunțile: „Un român intră într-o cofetărie şi cere un ceai. Şi este întrebat de care ceai doreşte: chinezesc sau rusesc. La care românul răspunde: Cafea nu aveți?” Cumva România căuta cafeaua, adică zona de neutralitate. Apoi, în 1964 s-a aflat că Hrușciov intenționa să facă din CAER o replică la Piața Comună, subordonând economic membrele CAER. Au apărut proiecte precum Planul Valev, un fel de regiune economică puternică, realizată fără a ține cont de granițele de stat, ceea ce nu convenea, pentru că structura de stat e intangibilă și trebuie să conteze. Această tensiune a dus la Declarația din 1964, care, spre surprinderea mea, în Franța nu fusese înțeleasă. În 1965 am fost la o delegație de partid în Franța. Rochet era bolnav și ne-a primit Marchais, cu o delegație PCF. Fosta soție a lui Maurice Thorez, Jeannette Vermeersch, care era în Biroul Politic, a spus că nu înțelege cum putem critica Uniunea Sovietică și cum putem critica Partidul Comunist. I-am explicat atunci că sub nicio formă și sub niciun regim nu putem permite ca suveranitatea și independența granițelor unui stat să nu conteze. Apoi, în 1966, am fost în Italia, la un congres. Italia era un leagăn de entuziasm comunist. M-am întâlnit cu Giorgio Amendola, teoretician al partidului, dar nobil de origine. Era un nume important al rezistenței antifasciste și un individ absolut rațional. Dar mi-a spus că gestul României rămânea de neînțeles pentru el. De ce să ne opunem integrării internaționale? Am avut câteva discuții interesante, mai ales că el era unul dintre inițiatorii eurocomunismului, afirmat mai târziu de Carrillo într-o lucrare de specialitate. Și asta a fost ceva specific italienilor la acel timp, să mediteze mai atent asupra divizării stângii, după apariția Cominternului, după apariția ideilor lui Troțki că revoluția permanentă începe cu afirmarea socialismului într-o altă țară decât Rusia, ca mișcarea să se propage mondial. Pentru că Rusia era o țară înapoiată. Pentru Amendola, Congresul Partidului Comunist de atunci era un privilegiu: era al unei țări mari, al unei tradiții politice ample, Europa nu putea ignora nimic din ce se întâmpla acolo. Dar țin minte că se întreba: „Câte asemenea partide comuniste mai există în Europa?” Mi-a destăinuit chiar și o întâmplare dintr-o călătorie la Londra, unde se întâlnise cu un amic laburist pe care îl știa bine de la Uniunea Interparlamentară. Întrebat ce caută la Londra, Amendola a spus: „Am venit aici la Congresul partidului vostru comunist”. Iar amicul lui a întrebat: „Zău, au ei congres?” Și adevărul acesta era, că în afară de italieni, de francezi și de finlandezi, comunismul nu mai avea o dinamică. În Italia, de altfel, era un curent de stânga foarte conservator ideologic, un curent de deschidere, dar pentru refacerea unității muncitorești, și cei de la mijloc, care încercau să tempereze situația. Dar obosisem să explic de ce integrarea internațională ar fi fost subordonare economică, să nuanțez ce din tezele lui Hrușciov privind integrarea socialistă nu înseamnă această așa-zisă modernizare, ci o mare și îndelungă colonizare. Oricum, timpul a trecut, în 1967 la Conferința Națională consacrată problemelor economice s-a discutat de economia de piață și de pericolul înlocuirii cu birocrația de stat, temă articulată și în Cehia. A urmat condamnarea Primăverii de la Praga, la „Reuniunea celor cinci de la Varșovia”, și mai apoi condamnarea invaziei din Cehoslovacia prin mitingul ceaușist de la București. Dar deschiderea aceasta se termină în 1971. Eu eram la Tineret din 1968, prim-secretar al CC al UTC și ministru pentru problemele tineretului. În februarie 1971 m-au promovat secretar la Comitetul Central al PCR pentru Propagandă. Am lucrat la Legea nr.1 privind organizarea științifică a producției și a muncii, tot atunci s-a întemeiat CEPECA, asigurând formarea cadrelor din economie și a directorilor de întreprinderi, dar era evident că Ceaușescu își punea probleme privind stabilitatea lui. A început vizitele în țările asiatice, și am fost inclus în delegație alături de Ion Gheorghe Maurer, Manea Mănescu, Dumitru Popescu și Ștefan Andrei, și am ajuns unde nu credeam: China, Vietnam, Coreea și Mongolia. În China Revoluția Culturală era în toi, ne-a primit chiar Mao Zedong, alături de Lin Biao, cel care a gândit Cărticica Roșie. Atunci Mao i-a explicat lui Ceaușescu ce au însemnat ultimele decenii ale Chinei. Părea o modernizare, dar era un regres: doamna Mao restrânsese cultura întreagă la două spectacole regizate de ea, despre împilarea poporului chinez de feudalii naționali și imperialiști, și despre temele eroismului chinez. Eu îmi aminteam China care nu avea infrastructură și care construia folosind sute de oameni ca pe timpul egiptenilor care ridicau piramide: într-o sclavie și într-o extenuare constante. În 1958 fusesem ultima dată la un congres studențesc la Beijing: am vizitat atunci Shanghai, Tientsin, Nanking, Canton, chiar și Uhan, celebrul Uhan. Oamenii cărau pământul cu mâinile, nu aveau escavatoare. Părea modernizare, dar era, sub pretextul încurajării industriilor locale, supralicitare, în condiții de cele mai multe ori inumane. Apoi, am fost în Coreea. Ceaușescu a fost sedus, fascinat și entuziasmat: atunci modelul Kim II Sung i-a surâs. Ba chiar mi-a spus într-o discuție privată: „Ăsta parcă e Buddha”. Mi-am dat seama atunci că ideea puterii depline îl cucerise. În 1970 se sărbătoreau 15 ani de la terminarea războiului din Coreea. Phenian era deja istorie: societatea era săracă, poporul foarte harnic, curat, fără cerșetori. Orice aș fi explicat însă despre Coreea dezumanizantă nu era suficient pentru a convinge că nu e o cale corectă pentru noi. În 1971, în iulie, avea loc Plenara activului ideologic de partid. Am fost evaluat ca având tendințe intelectualiste, și imediat am fost trimis în spirit chinezesc la „reeducarea” de la Timișoara și Iași. Așadar, eu am fost în proximitatea lui Ceaușescu din februarie până în iulie. Dar de la jumătatea anului 197l a început decăderea comunismului, într-un lung proces, până în 1989. Tezele din Iulie au readus cenzura și au blocat deschiderea importantă a ultimilor ani din zona culturală. Ceaușescu dădea semne de frică: acuza reprezentanții învățământului de liberalism burghez – nici Mircea Malița nu a ieșit nemustrat din ședință – comunicarea și circulația au început să fie închise, controlul plecărilor peste granițe tot mai aspru. 1971 a fost și debutul autarhiei: Ceaușescu a izolat România sub pretextul unui popor capabil care nu are nevoie de importuri, și foarte curând a fost lansată teza potrivit căreia independența politică nu poate fi confirmată decât de independență economică, însemnând absența datoriilor străine. Însă marea decădere era socială și morală: devenisem un stat panopticist, în care securitatea contribuia, fiind ochiul soților Ceaușescu în intimitatea celor indezirabili, la o societate închisă. În felul său, 1971 a fost vestea bună din mijlocul unui infern: Ceaușescu începea să dispere și să cadă, suferințele aveau să fie tot mai mari, dar nu mai rămâneau – și la vremea aceea nu știam încă – decât 18 ani până la marea libertate.

Ionuț Vulpescu: Traversând acești 18 ani până la marea libertate, așa cum o numiți, ce înseamnă anul 1989 în istoria Europei și a României, acest „Mare Șoc din finalul unui secol scurt”? 

Ion Iliescu: La nivelul Europei, 1989 a însemnat sacrificiu și eliberare: a fost un an la fel de important ca 1848, când Europa și-a reașezat morfologia politică. Pe de o parte, comunismul își găsea sfârșitul, pe de altă parte, odată cu începutul decadenței URSS, mecanismele războiului rece se intensificau. Dar antecamera lui însemna trecerea de la comunism la pluralism, cartografiind un alt continent. Estul a devenit mai conștient de sine, iar cunoașterea a început să însemne putere. L-am citat pe Francis Bacon, într-un eseu pe care l-am publicat, cu ajutorul lui George Ivașcu, în România Literară, la finele anilor ’80: „Cunoașterea înseamnă putere”. Ceea ce nu presupune că și puterea înseamnă cunoaștere, am adăugat. Cred că acesta este și motivul pentru care textul a întârziat să apară luni de zile. Istoricii recunosc, de altfel, că 1989 nu poate inspira decât curiozitate și seducție: este „un an al enigmelor”, cum îl numește Jacques Levesque: criza Estului, noi modele de leadership politic, noi valori strategice care să occidentalizeze partea de Răsărit. La o vedere mai atentă însă, nu e nimic secretos sau enigmatic. 1989 ca un conglomerat de schimbări care a făcut posibilă apariția suitei de democrații liberale, poate fi explicat: Europa de Est gustă reformele și liberalizările, odată ce Gorbaciov respinge doctrinele lui Brejnev. Îmi amintesc ce spunea poetul Evgheni Evtusenko, la Forumul Mondial Politic, de la Torino, din 2005, la care am participat: „Prin programul său Perestroika, Gorbaciov a încercat să salveze URSS. Nu a reușit! În schimb, el a contribuit la încetarea războiului rece și la salvarea păcii mondiale.” Se putea construi, în sfârșit, o lume la care să nu se răspundă cu moarte, violență și forță. Aș spune că 1989 a fost un an al vizionarilor Europei libere. Tot atunci, Europa a început să însemne în mod aproape egal pentru țările ei ceea ce astăzi UE valorifică cel mai mult: un sentiment al apartenenței, o înrădăcinare a faptului de a fi european ca om liber în alegerile și mentalitățile politice. De la Europa comunistă s-a trecut la Europa comună. În România însă, abolirea comunismului și momentul Revoluției din 1989 au fost un șoc, pentru că aici dictatura ceaușistă era robustă și speranțele unei schimbări au întârziat mai mult ca în alte părți din Europa. Îmi place să cred că moneda de schimb a istoriei a fost echitabilă. Am trăit marele șoc al unui secol foarte scurt, schimbări majore care au făcut ca timpul trăit să fie foarte concentrat, pentru a avea parte de micii pași către un proces foarte lung dar sustenabil: democrația. Nu e suficient să renunți la un regim, să demolezi un sistem autoritar, o dictatură; în locul acestei destrucții trebuie să așezi ceva. Unii au spus că s-au așezat oameni vechi cu gânduri noi. Nu e așa. Românii au devenit un electorat, ei au așezat oamenii credibili și capabili să ducă aceste schimbări către o finalitate practică a democrației trăite, cu gânduri care se aliniau la ceea ce deja circula în Europa, ca expresii ale democrației, posibilitate a alegerilor libere, creștere financiară, acces la educație și cultură; tot ceea ce azi ne lasă ignoranți, dar atunci era tot ceea ce am fi vrut să avem și să trăim. În rest, șocul unui secol scurt nu avea cum să nu ne cuprindă: de la Primul Război Mondial la căderea URSS în 1991, viața s-a trăit contracronometru. Ultimul eveniment, destrămarea URSS, a fost cel care a făcut ca timpul să pară uneori că se scurge mai greu: părea că niciodată experimentul istoric eșuat al sistemului totalitar sovietic nu va fi învins. Socialismul de stat a fost nereformabil: la finalul veacului a făcut implozie, pentru că nu performase nici politic, nici economic, nici social. Nu învinsese nici burghezia, nu propusese nici o democrație populară: a fost un regim care a dat putere statului polițienesc, încurcând capitalismul cu piața și apăsând pedala birocrației de stat. Ce a rămas însă de pe urma acestui secol e mult mai interesant: un gust amar al conflictului dintre dogmatismul de stânga și cel de dreapta, între neoliberalismul Școlii de la Chicago și teoriile economice ale socialismului de stat. Între ele, țări care au întârziat în propria viață.

Foto 4. Ion Iliescu și Radu Cosașu, alături de Nicolae Manolescu și Ionuț Vulpescu (foto din arhiva personală Ionuț Vulpescu)

Ionuț Vulpescu: Ați pierdut recent doi prieteni de o viață, aș putea spune. Peter Gardosh și Radu Cosașu. Născuți în același an cu dumneavoastră, 1930. Doi oameni cu biografii extraordinare, care v-au fost apropiați încă din perioada UAER. Care erau idealurile generației dumneavoastră, ce v-a legat? 

Ion Iliescu: Ne-au legat, cum ar spune un titlu dintr-ale lui Radu Cosașu, Supraviețuirile. În timpurile de la UAER, nu ne gândeam că vom discuta Viața ficțiunii după o Revoluție. Nici că vom apuca epoca postadevărului. Ni se părea că luptele cu fair-play se duc în politică și în sport, că ești obligat să speri la mai bine. Am fost însă oameni foarte diferiți, uniți de sentimentul că societatea poate arăta altfel, nu pentru noi și nu doar prin noi. I-am prețuit. Niciunul nu a așteptat de la viață o Despăgubire, ci o lume în care relele istoriei să nu se mai repete. Experiența Auschwitzului, a lagărului, a vieții la limită și a nebuniei birocratice de după au fost, pentru Peter Gardosh (Herzog), experiențe inumane îndurate cu o singură speranță: ca Holocaustul să nu se mai repete niciodată. Condiția era simplă: să existe democrație, să apară o fortificare a societății în fața derapajelor totalitare, să existe o ideologie politică în care egalitatea în și prin viață dintre oameni să fie nealterată. Dar nu eram oameni care voiam să trăim ca în cărți. Generația noastră a înțeles că României îi lipseau atunci pragmatismul și realismul. Am fost o generație care nu a înghițit orice formă de industrializare, birocratizare sau aparentă eficientizare ca fiind progres. Și, dincolo de orice, trebuie să o spun – măcar pentru faptul că sunt printre ultimii dintre reprezentanții ei – am fost o generație creativă. Poate tocmai de aceea, am avut și tăria sufletească de a ne asuma riscuri. Două chestiuni au făcut ca generația noastră să conteze. Prima, aceea că am dorit ca oamenii să stea împreună pentru că luptă pentru idee: războiul civil din Spania a fost, pentru Radu Cosașu, un element de seducție, din perspectiva curajului oamenilor de a asuma un ideal al lor, de a se solidariza. Iar una din cărțile lui favorite a fost Speranța lui Malraux. Vedeam cum credința civilă într-un ideal bate mobilizarea politică printr-un program. Eurocomunismul începea să se profileze ca un umanism. Mai târziu, când am făcut democrația posibilă, am rămas coerenți cu viața noastră: am rămas, așadar, la stânga, dar nu fiind comuniști. În retorica perversă a spațiului public stânga a fost egalizată cu comunismul, ceea ce a virusat democrațiile cu prejudecăți. Stânga comunistă a fost o parte a unui adevăr, dar nu adevărul deplin sau integral. De aceea, Cosașu a plătit în 1956, concediat de la Scânteia Tineretului, când a lansat teza adevărului integral în literatură, care era aplicabilă și în politică: literatura, în dreptul ei, politica mai târziu, în dreptul său, trebuiau să înfățișeze adevărul netrunchiat, integral, nu propagandistic și denaturat. Noi ne-am dorit ca adevărul să parvină societății fără scurtcircuite și fără alterări. A doua chestiune ține chiar de consecința acestui fapt: adevărul integral te obligă la dezvăluire și reconciliere. Raportul Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, pe care am înființat-o la 22 octombrie 2003, prezidată de laureatul Premiului Nobel, Elie Wiesel, a fost un pas făcut în această direcție: care sunt ororile lagărelor, cine sunt cei care trebui învinuiți politic, moral și uman. Am fost o generație care, prin mijloace foarte diferite, am refuzat să trăim în felii de adevăr.

Foto 5. Președintele Ion Iliescu și scriitorul Peter Gardosh (Herzog), la lansarea cărții Despăgubirea (foto din arhiva personală Ionuț Vulpescu)

Ionuț Vulpescu: Ați avut vreun model, vreun mentor? 

Ion Iliescu: Un model de reziliență a fost tatăl meu. Un model de bunătate a fost bunicul meu. De la amândoi am înțeles că simplitatea vieții merită și trebuie trăită, ba chiar că e singura pentru care merită să lupți. Dar nu am avut modele, în sensul în care nu am vrut să semăn nimănui. Am avut respect pentru personalități culturale, pentru valori, pentru biografii care și-au însușit principii. Nu am vrut să semăn însă nimănui. Am constatat, de altfel, că și tinerii din ziua de astăzi aspiră să fie similari unor modele. E bine că își fixează rădăcini, aspirații, dar a vrea să fii ca celălalt presupune o formă de presiune asupra ta. Și de la un punct încolo, ești mai concentrat să semeni altuia decât să fii tu însuți. Nici idolatria profesională nu ajută. Rousseau credea că oamenii se nasc inegali, prin urmare, că au nevoie de un sistem social care să le permită o egalitate de oportunitate. Or noi ne naștem cu talente și pasiuni diferite, care fac ca această inegalitate naturală să se reproducă într-o inegalitate socială pe care trebuie să o reglăm. De aceea e bine să fii cât mai conștient de aptitudinile tale și să înțelegi că modelele îți prescriu finalități, nu o identitate prefabricată. În ceea ce privește domeniul politicului, ființele mimetice nu au nicio șansă. 

Ionuț Vulpescu: Vă place cum arată România de azi, gândindu-ne la aspirațiile pe care le-ați avut în decembrie 1989 și după aceea, în primii ani de după Revoluție? 

Ion Iliescu: Cred că am lăsat în urma mea o Românie modernă, liberă și o societate open-minded. Demersurile făcute pentru integrarea în UE și NATO sunt nu doar calea cea mai bună pentru a răspunde celor care m-au privit malițios ca pe un lider al comunismului reciclat în România postdecembristă; ele sunt cea mai bună dovadă a faptului că România de astăzi se sprijină pe aspirațiile pe care eu le-am avut pentru ea în primii ani după Revoluție. În decembrie 1989 nu am crezut că egalitatea și libertatea sunt de dreapta sau de stânga; ci dincolo de ele. Așa a fost posibilă democratizarea României. Retorica electorală a ultimilor ani le confiscă: fiecare partid în dreptul lui are pretenția că el și numai el poate institui justiția socială sau fraternitatea. Îmi displace faptul că oferta electorală pretinde acest tip de exclusivitate astăzi, pentru că ceea ce lipsește de multe ori e dialogul dintre idei și ideologii. Am anticipat România de acum, atunci. Toate excesele opresiunii fostului regim au fost refulate în excese de libertate ale noii lumi. E necesară o perioadă de echilibru, de așezare. Adică, România să părăsească discursul tranziției și să înceapă să crească așa cum este: ca o țară independentă, depășind carențele în formarea unui capitalism românesc coerent, fără a accelera conflictele dintre stat și mediul privat și reușind să stimuleze cooperarea dintre ele. România are o Constituție modernă, care, desigur, periodic poate fi revizuită în anumite aspecte ale sale, un vis american împlinit și o familie europeană: legi democratice, integrare în NATO, un partener esențial în geopolitica acestor vremuri și integrarea în UE. E ceva în felul de a fi al României de astăzi care arată că e prinsă într-o oarecare stagnare. Mai simplu spus, inițiativele ei de modernizare politică au încremenit pentru că ceea ce ar fi extraordinar de dificil azi, dar nu imposibil, la masa partidelor, e un Consens de la Snagov, adică, o cooperare între rivalii politici, dincolo de vanitățile lor provizorii, pentru binele de lungă durată al României. Cultura confruntării bate cultura construcției. E foarte greu, când singura ta recuzită politică e inducerea stării de tensiune, să mai creezi ceva. Momentul Consensului de la Snagov ar fi trebuit să fie un precedent pentru dialogul politic de acum. Mai simplu spus, modelul Snagov înseamnă a lucra împreună pentru România. Nu e ca și când meciurile politice dintre rivali dispar, dar spiritul culturii de la Snagov, dacă aș putea numi-o astfel, presupune că nu sacrifici interesul național pentru niște mize minore de pe urma unor conflicte interpersonale. Ce mi se pare însă semnificativ în plan moral e că astăzi adversarii politici se respectă mai puțin. Au feudalizat domenii de intervenție, au subestimat capacitatea dialogului, au ratat profesioniști. Văd mulți meșteri, nu maeștri ai politicului. Iar asta se traduce în vulnerabilitățile politice ale societății noastre. Dacă România a avut reușite și căderi, succese politice și eșecuri lamentabile, ele sunt nu opera unui individ, ci a unei societăți.

Ionuț Vulpescu: Care credeți ca este cea mai mare realizare a mandatelor dumneavoastră? Dar cea mai mare nerealizare? 

Ion Iliescu: Prefer ca istoria să expună acest bilanț. Istoria, nu manualele de istorie, scrise după simpatiile și antipatiile autorilor lor. Cea mai mare realizare din mandatele mele ține de modernizarea României în acești trei pași: o Constituție pe măsură, pentru o țară integrabilă și integrată în UE și NATO. Provocarea, în primele etape ale României postdecembriste, a fost să depășim refularea opresiunii în forme de violență socială și necooperare economică. Când oamenii trec de la un regim în care ei nu contează și nu există la o formă de democrație perfectibilă, prima tentație e ca fiecare să fie pentru sine. Eu mi-am dorit ca România să fie împăcată cu ea însăși. De aceea, m-am străduit ca relația cu Regele Mihai să fie una firească, invitând la reconciliere națională, am omagiat rolul enorm pe care Europa Liberă l-a avut în comunism și am înființat Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, condusă de Elie Wiesel, pentru elaborarea unui Raport final. Nimeni nu se poate vindeca de traume până nu le recunoaște. Iar România trebuia să și le recunoască, să le descrie, și să se educe în a le depăși. A fost importantă pentru mine și această tranziție morală, nu doar aceea economică. Pentru că o democrație sănătoasă presupune iertare, nu uitare, și adevăr, nu mistificare. Retrospectiv, regret anumite momente, episoade, situații, întâmplări din primii ani de după Revoluție, dar, cum spunea cineva, ce s-a întâmplat era inevitabil, ce nu s-a întâmplat era imposibil.

Ionuț Vulpescu: Care e tema majoră care ar trebui să domine agenda publică? 

Ion Iliescu: Categoric, inegalitățile sunt cele care trebuie să dea tonul agendei publice în România. La prima vedere, contează doar cele economice, dar din acestea derivă cele sociale, culturale sau morale: de aici apare complexul „României mai puțin europene” decât ar trebui sau „mai puțin democratice”. Chiar proiectul UE a fost gândit excesiv, de la un punct încolo, ca un proiect de piață, când, de fapt, el trebuie să fie și un proiect social. Neprioritizând însă inegalitățile pe agenda publică, stânga a avut dificultăți în a implementa valoarea solidarității în construcția societății noastre, iar dreapta a căzut în capcana exceselor liberalismului sălbatic. Acum, orice abecedar politic te învață o lecție de novice: nu poți genera egalitate de oportunitate până nu ai reglementat inegalitățile sociale care dau un start echitabil indivizilor în viață. Școala românească, de pildă, e una care după pandemie a crescut în statisticile analfabetismului și reticenței față de consumul de carte. Sunt fenomene corelate. Dar nu poți spera ca tinerii să aleagă ce li se potrivește câtă vreme nu sunt echipați cu o facultate de cunoaștere solidă, o limbă română coerentă și funcțională, o mentalitate culturală de un fel anume. Cei obidiți au rămas prea în urmă, cei cărora soarta le-a zâmbit au ajuns mai departe decât credeau. Prăpastia dintre ei este prea mare ca mijlocul – care e o majoritate covârșitoare – să mai conteze.

Ionuț Vulpescu: Care credeți că este marele nostru risc ca țară, astăzi? 

Ion Iliescu: Populismul a devenit viral în România contemporană. El a generat marea pandemie morală a societății noastre, față de care publicul nu a făcut anticorpi. Golănia a fost interpretată drept cinism, circul drept spirit ludic, demagogia ca mesianism providențial. Din aceste pricini, chiar partidele politice au intrat în competiția pentru populism, iar electoratul a început să privească la cine e dispus să dea mai mult, nu cine e capabil să facă mai mult. Unii au încurcat lucrurile și au pus semnul egal între populism ca set de măsuri guvernamentale pentru sprijinirea unor categorii sociale vulnerabile, ceea ce în mod tradițional face parte din discursul și acțiunile stângii, și populism ca arta sforarilor politici, care seduc electoratul și se duc la final de mandat, fără a face nimic din ceea ce au promis. În timp, asta e îngrețoșat electoratul și, prin urmare, a apărut în cote îngrijorătoare un fenomen periculos pentru democrațiile participative și reprezentative: absența la vot. Ignoranța societății civile față de scena politică a alimentat tensiunile dintre clase, pentru că pare că nu e nimeni care să rezolve aceste decalaje și atunci oamenii aleg să trăiască de azi pe mâine și să își facă dreptate cu mâna lor. Corelate, aceste derapaje au creat un teren fertil pentru radicalisme și polarizări, pentru xenofobii, naționalisme excentrice, discursuri anti-sistem. Le regăsim uneori comasate în ceea ce am putea numi, am spus-o și cu alte ocazii, populismul soluțiilor simple. Adică, toate aceste cocktailuri toxice de idei produc ideologii de substituție, îmbrățișate fanatic de cei care cred că avem un singur dușman: un sistem denaturat, corupt și decadent. Faptul că sistemul e de vină pentru unii politicieni a devenit o cortină de refugiu: greaua moștenire îi apasă pe toți. Ce au  moștenit? O Românie liberă. Forme de libertăți pentru care mulți nu au luptat, dar pe care toți le-au primit. Faptul că populismul s-a amplificat în ultimii ani nu e de mirare: e consecința absenței  voinței politice de a construi ceva. E mai simplu să arunci o narațiune dramatică – universalizarea corupției – și să aștepți „soluții simple”, precum reforme, aplicabile unora, nu tuturor. Când liderii politici au vrut să fie populari, au alunecat în populism. Costul? Mai multe taxe, inflație mai mare, polarizări mai profunde. Însă toate aceste lucruri se întâmplă pe fundalul unei crize mai largi, nenumită încă în spațiul public ca atare: României îi lipsește un profil identitar care să o facă să depășească populismul feroce. Iar prin profil identitar nu trebuie să înțelegem un construct tributar trecutului ei: fostă țară comunistă, țară de la Est. România e încă o țară a postdecembrismului, a postcomunismului. Unora nu le place postdecembrismul, au devenit alergici la el. În regulă: atunci să facă un brand de țară care să dea un profil identitar, altul decât România scoasă din comunism în urmă cu mai bine de 30 de ani.

Ionuț Vulpescu: Domnule Președinte, care ar trebui să fie pentru România viitorul proiect de țară?

Ion Iliescu: România nu a fost vitregită de proiecte de țară. Eu am gândit unul, care a fost implementat și finalizat, reușind ceea ce în ultimii ani nu s-a mai putut: depășirea concurenței politice, a vanităților individuale, a orgoliilor de partid și a personalităților fiecăruia. Prin Consensul de la Snagov din 1995, am adus la aceeași masă toți actorii politici, pentru că România avea nevoie de proiecte care să neutralizeze ambițiile locale politice, pentru reușite ale țării la nivel macro. Nu am vrut ca prin integrarea României în UE sau mai apoi în NATO să aducem doar un capital de vizibilitate țării noastre: poate asta este marea greșeală a unor stratageme politice de astăzi, care se raportează la aceste alianțe de putere ca la agenți de PR. Pentru unii, europenitatea României „dă bine”, pentru alții, sprijinul americanilor e cartea de vizită către occidentalizare și progresism. Dar primul pas pentru ca un proiect de țară să reziste este să nu vânăm mișcări de vizibilitate, ci idei pentru sustenabilitate. Apoi, Consensul de la Snagov, așa cum va rămâne el în istorie, că place unora sau nu, a fost urmat de un element firesc: cooptarea personalităților din fiecare domeniu de rezistență pentru conceperea strategiei de integrare a României în UE. Am încredințat proiectul unor experți, adică unor poli de cunoaștere, cu experiență, cu viziune, necontaminați de impresii politice. Ceea ce a fost crucial. Academicianul Tudorel Postolache a acceptat sarcina de a coordona comisia și a elabora strategia. M-aș fi bucurat ca relația noastră să fie un exemplu pentru clasa politică din România, care trebuie să apeleze mai des la experți. Nu este nicio rușine pentru un om politic să apeleze la experți. Ani mai târziu am mai făcut o Comisie pentru elaborarea unei strategii de dezvoltare durabilă a României, organizând dezbateri, conferințe, schimburi de idei și experiență. În ultimul meu mandat, am pus pe roate proiectul România, Orizont 2024. Din păcate, orizontul succesorului meu bătea mult mai aproape, avea doar faza scurtă… Ironia sorții face că fix anul acesta ar trebui să vedem roadele acestui proiect necontinuat, din timpuri în care sustenabilitatea și dezvoltarea durabilă nu erau o constantă a acțiunilor României. Am predat la cheie acest proiect, ca și o Românie funcțională, europeană, integrată în NATO. Faptul că ori de câte ori România traversează experiențe limite activăm mecanisme europene de salvare, faptul că UE ne oferă resursele necesare pentru a depăși decalaje, inegalități, nu doar de ordin economic, dar și sociale, arată că europenizarea noastră politică e în creștere, că suntem un partener viabil pentru UE, dar că încă e nevoie să creștem și noi, pentru ca UE să crească. Toate aceste alianțe progresează în măsura în care fiecare partener progresează. Aceasta e marea lecție a uniunilor. Proiectele de țară sunt un motor al acestor modernizări. După România, Orizont 2024, timpul a trecut neiertător, România a rămas, în unele părți ale ei, neschimbată.

Ionuț Vulpescu: Cum explicați nostalgia unora după comunism? 

Ion Iliescu: Depinde pe cine întrebi și de unde te uiți. Dacă întrebi un om politic, evident, nu făceai politică în comunism, ci obediență, deci nu are cum să îți fie dor de anii unei dictaturi. Dacă întrebi un copil care și-a pierdut un părinte sau un bunic în închisorile comuniste, nici de aici nu poate veni o nostalgie: doar durerea și dorința de a te întoarce în timp, pe vremea când toți ai tăi erau alături și în viață. Nostalgie pentru oamenii care au trăit în comunism, poate, dar pentru comunism, nu. Știu că Internetul e plin de filmulețe care glorifică faptul că Ceaușescu nu citea de pe foi cele 200 de cuvinte pe care le tot rostogolea și că e prezentat ca un subtil și patriot conducător. Eu nu am cum să trăiesc această nostalgie. Însă înțeleg mentalitatea din spatele ei pentru unii indivizi care găseau în fostul regim un stil de viață predictibil. Suferind, dar predictibil: locurile de muncă erau repartizate, salariile erau predictibile, societatea părea intuibilă în evoluția ei. Nu era presiunea job-urilor și a capitalismului sălbatic, e adevărat, dar prețul plătit era mult prea mare. Am aflat de curând că un sondaj operat în 2021 a scos la iveală 63% din populația României ca fiind nostalgică după comunism, iar din acest procent, majoritatea respondenților sunt oameni cu vârste egale democrației românești: puțin peste 3 decenii. Dar e perfect explicabil: tineretul alunecă într-un radicalism politic pentru că nu este sprijinit și transformat într-o categorie socială pentru care statul trebuie să ofere protecționism și politici educaționale, culturale, mai sănătoase, iar nostalgie pentru anii aspri ai comunismului pot avea doar cei care n-au trăit sub modelul coreean importat în ceaușism. E și paradoxal: am câștigat în 1989 libertate celor care cred că se puteau lipsi de ea! Mai e ceva: din afară, România se vede mai bine decât o vedem dinăuntru. Suntem subiectivi și e firesc. Acum, generațiile tinere sunt cele care s-au născut deja cu apartenență la familia politică europeană. Sunt cetățeni europeni. E foarte simplu să fii critic când nu ai acces la timpurile pe care nu le-ai trăit și pe care prea puțini le mai povestesc astăzi. Milieniali, boomeri și oricare alții, oameni ai timpului prezent, nu știu – acesta e adevărul – cât de greu a fost să pui România pe șinele drumului corect. România normală nu era un dat, și nu trebuia să fie nici un privilegiu: a fost însă o construcție, care a avut nevoie de timp. Mi se pare problematică asprimea unora față de ceea ce nu cunosc și nici nu vor să cunoască. La fel și în privința afilierii NATO: în actualul context geopolitic, vedem că este cea mai bună lume posibilă în care puteam fi, în această alianță care garantează securitatea României și altfel.

Ionuț Vulpescu: Ce sfaturi ați da unui tânăr care vrea să facă politică, ce trebuie să știe el?

Ion Iliescu: Sunt două condiții: să știi cine ești și să nu uiți de unde ai plecat. Îmi pare rău dacă spulber mitul unei generații care crede că politica e un refugiu ca să câștigi mult, într-un timp puțin, printr-un minim de efort. Dacă pleci cu gândul acesta la drum, poți fi un politruc excelent, nimic mai mult. Am spus-o de foarte multe ori: nu puterea corupe, ci ființa umană care se îmbată de propria putere e coruptibilă. Când ești tânăr, ești tentat să îți uiți mentorii sau să îi folosești pe cei din jurul tău nu ca pe un apanaj uman în fața sorții, ci ca pe niște pioni detașabili de pe o tablă mare de șah. E important să ai rădăcini, adică să ai oameni la care să te întorci, valori pe care să le împărtășești, forme de onoare pe care să le păstrezi față de spiritele prețuite din viața ta. I-aș mai spune unui tânăr care vrea să intre în politică, să se gândească la principiile care îi definesc rigurozitățile și aspirațiile, și astfel să identifice ideologia care i se potrivește. Ideologie pe care să nu o abandoneze, și pe care să o regăsească într-un partid în care poate face din politică une affaire d’equipe, nu une affaire de famille. Politica e un exercițiu de partajare a capacităților, acțiunii și responsabilităților. Deci, e un domeniu de intervenție profund uman. Apoi, ce îi trebuie unui junior în politică? Răbdare: un ingredient de aur în acest drum sinuos și spectacular, pe alocuri. Cei care vor să ardă etape în politică sunt cei pentru care importantă e destinația, nu călătoria. Or politica e despre intervale, nu (doar) despre finalități. Și ultimul meu sfat, rostit cu experiența observării îndeaproape a atâtor tineri care s-au maturizat lucrând alături de mine: să nu se bizuie niciodată doar pe faptul că puterea emană de la funcție. Ci din onoarea ta, din caracterul tău, din felul în care personalizezi rolurile politice. Or asta înseamnă un capital de simpatie și de demnitate care se acumulează în timp și se reține, de cele mai multe ori, din situațiile de tensiune. Guvernatorii se judecă după cursele lor contracronometru și după reacțiile pe care le au în conflicte. Mă tem că pentru timpuri de liniște și echilibru sfera publică are memoria scurtă. Cât despre ce trebuie să știe, nu să spere, un tânăr, răspunsul e simplu: o profesie, de care să nu se dezică niciodată și prin care să se educe să privească lumea, și o cultură generală solidă, construită prin curiozități. Generația de acum are o șansă extraordinară: să călătorească, să vadă cu ochii ei ce înseamnă relativismul cultural, mentalitățile continentale, formele de progres civilizațional; să discearnă lumi reale și să aleagă, dintre ele, modele pe care să le implementeze în România. Imaginarul politic se construiește prin imaginar cultural: cu cât te pui în situația de a locui sub diferite forme de contract social, în comunități cu valori și obiceiuri diferite, cu atât ești mai versatil, mai diplomat și mai atent la sensibilitățile lumii tale. În fond, istoria ne arată, foarte limpede, că marile dictaturi s-au născut în mintea unor indivizi reticenți la alternative și ignoranți față de comunitățile mai dezvoltate din jurul lor. Deci calea către democrație și pluralism trece, vreți, nu vreți, prin multiculturalitate. O ultimă recomandare: eu fac parte dintr-o generație care preferă scrisul de mână în locul notițelor pe calculator, dar care a înțeles că pentru a ajunge la oameni trebuie să folosești orice instrument de care dispui, chiar și universul 2.0. Sunt dintre primii, la noi, care au avut un blog politic. Metaversul nu m-a convins. Nu știu dacă eu nu sunt compatibil cu timpul Metavers sau el nu mă include pe mine, dar fragmentarea excesivă și accentul pus pe virtual m-au ținut departe. Și cred că oricine aspiră să facă politică doar pe rețelele de socializare sau care crede că puțin spectacol digital aduce electorat, are cariera încheiată înainte de a începe. A apărut, de curând, bag de seamă, un fel de cult al entertainerului politic. Din el fac parte toți cei care au înțeles greșit democrația, reducând-o la un show online urmărit de fanatici care cred, la rândul lor, că libertatea înseamnă a face orice și a spune oricât, fără consecințe morale. Exact asta trebuie să evite un tânăr dacă vrea să fie luat în serios – mai ales într-o țară în care, vedem bine, tinerii sunt incomozi. Tinerii sunt mereu incomozi, pentru că ei pun mereu în discuție anchilozele lumii, pe care vor să o schimbe. Și încă mai cred că celor buni dintre ei trebuie să le oferim șanse reale. Nu pentru că sunt tineri, ci pentru că sunt buni și întrupează cel mai bine Speranța.

Ionuț Vulpescu: Cât contează vârsta și vârstele în politică? 

Ion Iliescu: Vârsta îți dă o măsură a granițelor – foarte subtile, de altfel – dintre curaj și tupeu, dintre prostie și altruism, dintre merite și experiență. Nu cred că a trăi viața în acord cu niște standarde comune e o soluție: astăzi profesionalizarea începe mai devreme, joburile sunt mai copleșitoare, familiile apar mai târziu. Dar vârstele sunt importante: ale maturității, afectivității, așteptărilor. Vorba lui Caragiale: sunt vechi, domnule! Dar asta nu trebuie să însemne în mod necesar a fi retrograd, hiperconservator sau inamovibil. În politică, vârstele bat vârsta: partidele ating forme de uzură, trebuie să satisfacă noi așteptări fără a se dezice de sine și de identitatea lor ideologică, instituțiile riscă să ajungă forme fără fond. Pentru vârstă, trebuie să nu faci excese. Pentru vârste, ai nevoie de progrese. E o matematică simplă a vieții. Ca o paranteză, știu că Internetul e plin de meme-uri cu mine, cum că speranța moare penultima sau că am fost văzut la bancă, pentru un credit pe 30 de ani, etc. Pe unele le apreciez, atâta timp cât au umor, adică sunt inteligente. Lumea nu începe cu noi și cu siguranță nici nu se termină cu noi. Valabil pentru orice muritor.

Ionuț Vulpescu: În urmă cu un an, s-a stins din viață unul dintre colaboratorii dumneavoastră apropiați, Gheorghe Constantin. Un om pregătit, un social-democrat convins, am fost colegi buni. Cum resimțiți pierderea lui și cât de mare a fost rolul consilierilor în activitatea dumneavoastră și în general în activitatea unui lider politic? 

Ion Iliescu: Lui Gheorghe Constantin nu i-a lipsit niciodată apetitul pentru polemică. Avea o capacitate extraordinară de a analiza fenomene politice nu doar cauzal, ci și consecințialist. Era un spirit critic și avea o minte fabuloasă. Regret foarte mult pierderea lui și transmit, încă o dată, acum, familiei sale, condoleanțele mele. Era acomodat cu publicul din social-media și în ultimii ani ideile lui spectaculoase ajungeau la public mai degrabă astfel. El a fost un observator atent al democrației românești și al unei societăți tot mai confuze în plan ideologic. Am apreciat mintea lui, pasiunea pentru informație și cunoaștere, dorința de a înțelege un fenomen dincolo de aparențe, dar mai ales capacitatea de predicție a schimbărilor și paradigmelor politice, fie interne sau externe. Am pierdut un partener de dialog critic, cu o identitate de stânga nativă, consistentă, adevărată. Iar rețelele sociale au pierdut busola unei gândiri raționale, de un curaj formidabil, așa cum foarte rar mi-a fost dat să întâlnesc aici, în lumea blogurilor și în agora numită Facebook. Faptul că un analist lucid al timpurilor noastre, așa cum a fost Constantin Gheorghe, a ales să fie nu un autor al rețelelor, ci al lumii de dincolo de ele, ne face să ne întrebăm cine va mai putea fi, la fel de pasional și dezinteresat, conștiința unui liberal de stânga. El a trăit împotriva timpurilor, niciodată în afara timpului nostru. Și îmi voi aminti mereu cu nostalgie diminețile noastre din strada Atena, numărul 11, împreună cu regretatul Constantin Gheorghe, cu vechiul meu consilier Victor Opaschi și cu Ionuț Vulpescu, tânăr, dar deja vechi și el… În ceea ce privește relația cu consilierii mei, ei au fost oameni aleși pe criterii de competență și oameni de echipă. Nu mi-am subestimat consilierii niciodată, dar în dialogurile noastre, ei trebuiau să mă convingă de pozițiile și argumentele lor. Și le mulțumesc acum pentru acest efort în timp și pentru dedicația lor. În biroul meu era un debate permanent. Nu au fost yes-meni și nici eu nu am vrut să fie astfel. Știu că astăzi consilierul e mai degrabă în materie de imagine, decât de idei. Greșit! Dacă ai idei bune, imaginea nu are cum să fie altfel. Așa că mi-am folosit consilierii ca parteneri de dialog și de idei, nu ca aplaudaci. Nu cred însă că succesul în politică presupune a te lăsa pe mâna consilierilor. Ei trebuie să îți prezinte toate lumile posibile în care te-ai putea afla luând o decizie. Consilierii îți spun ce opțiuni ai, deciziile îți aparțin.

Ionuț Vulpescu: În ultimii ani, majoritatea postărilor dumneavoastră de pe blog au fost prilejuite de evenimente nefericite. Oameni de cultură, prieteni vechi care au încetat din viață. Augustin Buzura, Răzvan Theodorescu, Eugen Simion, Mariana Nicolescu, Valentin Gheorghiu. Personalități excepționale ale culturii. Cum v-ați apropiat de ei, de lumea culturală? 

Ion Iliescu: Pentru mine, lumea culturală a fost bazinul de construcție al societății românești. Fiecare dintre cei amintiți aici, și mulți alții, au fost autori de idei, au avut o vocație culturală în a înțelege identitatea și devenirea acestei societăți, au fost cei care au înțeles înaintea multora că solidaritatea socială e rezultatul unei mentalități culturale, nu al unui exercițiu politic. Politicienii au o pasiune pentru consens, cel puțin în teorie. Acordul dintre oameni e condiționat de o evaluare culturală a realității. Relația mea cu lumea culturală a fost naturală: prin firea mea, depind de cultură: lectura a fost dintotdeauna o adicție pentru mine, lumea sportului nu mi-a fost străină, muzica clasică a ultimelor decenii mi-a făcut melancoliile să răsune altfel. Regret că nu am mai putut să particip la ultimele ediții ale Festivalului Internațional George Enescu, un adevărat brand de țară. Am fost un spectator constant al Festivalului, încă de la prima ediție, în 1958 și apoi am sprijinit Festivalul, după Revoluție, pentru că este cel mai important eveniment cultural pe care îl are România. Toți acești oameni extraordinari pe care îi evocăm acum au avut ca misiune educarea culturală a societății. O parte deloc îngustă a peisajului cultural a ales însă calea de a fi o portavoce politică a unor demagogi. Intelectuali confiscați de grupuri de interese care au păstrat distanța față de public. Ca și când cultura ar trebui să aparțină doar celor puțini și inițiați. Nimic mai fals. Totuși, oamenii de vocație ai culturii românești, care nu au preferat calea scurtă în afirmarea lor, ci au fost vizionari, oameni cu operă, au depus un efort uriaș în ultimele decenii în a educa mentalitatea publică să depășească anumite complexe în aprecierea rolului culturii noastre în patrimoniul universal. Ei au făcut ca România să nu pară banală sau receptivă doar la sincronisme culturale; au arătat că România este creatoare de cultură, că sunt spirite civilizate ale societății noastre care ne dau un loc binemeritat în lumea culturii europene. Dincolo de asta, un Președinte care nu comunică în plan cultural, care nu e înconjurat de elite culturale dezinteresate politic, nu are cum să guverneze inteligent. În ultimul meu mandat am și declanșat o dezbatere națională pe marile teme ale culturii, am lansat un Forum Cultural Național. Desigur, unii cred că domeniul culturii e o suprastructură, ceva de care te poți detașa, dacă economia galopează. Și aceasta e o prejudecată naivă. Vorba lui Churchill: fără cultură, pentru ce ai mai câștiga războiul? În 1989 România părea ruptă de Europa, de lumea civilizată: dar s-a alăturat ei prin cultură. Cultural, România nu a fost niciodată în afara Europei. Politic însă, da. Tind să cred că timpurile de acum sunt mai străine de domeniul culturii, că mediul politic, cu excepții notabile, evident, are înclinații mai puțin culturale. Dau un exemplu din perioada anilor ’60, când Europa fierbea cultural. În România, în 1967 se decisese ca un reprezentant al UTC, al organizației de tineret, să fie în structura Consiliului de Stat pentru Cultură și Artă. În treacăt fie spus, astăzi ai probleme, ca tânăr, să ocupi un loc într-o organizație de tineret, unii au relativizat vârstele sau, pentru că și-au păstrat spiritul „tânăr”, nu au mai plecat din scaune. Erau câteva subiecte pe ordinea de zi: educația fizică, extinderea programelor de turism pentru tineri, cooperarea cu alte organizații de tineret internaționale, preluarea caselor de cultură de către UTC și UASR, inițierea unor concursuri pe profesii și meserii – astăzi toată lumea are o diplomă, dar puțini mai au o meserie sau o profesie bine educate. Preluasem conducerea UTC și aveam primele contacte cu cei din teritoriu, începând cu București: l-am cunoscut atunci pe Adrian Păunescu, intervenția lui foarte critică privind neglijarea tinerilor scriitori, lipsa accesului la resurse culturale, la reviste și la edituri. Atunci am ales să fac o întâlnire particulară cu scriitorii, cu membrii Biroului Organizației de Tineret de la Uniunea Scriitorilor: lista începea cu Adrian Păunescu și Zaharia Stancu – între care existau mereu contraargumente – Sânziana Pop, Petru Popescu, Mihai Ungheanu, Eugen Jebeleanu, Marin Preda, Nicolae Breban, Leonid Dimov. În organizația UTC erau și Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Iulian Neacșu, Nicolae Velea, Gheorghe Pituț. Numele acestea sunt pagini importante din istoria literaturii române. Densitatea scriitorilor buni, faptul că în acele timpuri cantitatea și calitatea mergeau mână în mână, făcea ca independent de profesia pe care o aveai, mai devreme sau mai târziu, intrai în curiozitățile lumii culturale, iar lumea culturală era atât de puternică, încât venea peste tine. Problemele lor nu erau simpla supraviețuire a culturii, și nu țineau nici de dilemele dureroase de astăzi – sacrificăm tiparul pentru un online cât mai comercial – erau polemicile dintre Luceafărul preluat de Eugen Barbu și Amfiteatru, condusă de Ion Băieșu și Fănuș Neagu. Erau conflicte între generațiile scriitorilor care au trăit literatura socialistă și care voiau să atace subiecte occidentale, care nu voiau să scrie maculatură de sertar, ci cărți care să conteze și care să circule. Era o luptă pentru vizibilitate meritată, nu pentru dominația pe rafturile librăriilor din supermarketuri. Revistele România literară și Secolul XX, ca și Știință și tehnică, Magazin istoric sau Contemporanul au avut rolul, publicul, și influența lor în epocă. Am fost foarte apropiat de George Ivașcu, creatorul revistei Contemporanul, și mai apoi, al României literare. Aveam întâlniri cu oamenii de cultură, contacte directe, dialoguri formale care au devenit prietenii, interacțiuni din care am învățat care sunt problemele sectorului cultural, și care erau de multe ori altele decât am fi presupus din afara lor. Tot atunci am primit de la guvern fonduri – cinci milioane de lei anual – de care CC al UTC a beneficiat, pentru a achiziționa picturi, lucrări de grafică, sculpturi, cu care am dotat casele de cultură. Statul comunist, așa cum era el, cumpăra artă. Ceva la care România democrată încă întâmpină dificultăți.

Ionuț Vulpescu: Vă place România de azi? 

Ion Iliescu: Iubesc România de azi cu greșelile și triumfurile ei. Societatea românească mai degrabă nu îmi place, decât să îmi placă, dar nu vreau să pară că din pricina vârstei refuz anumite realități care sunt incompatibile cu felul în care mi-am trăit viața. Nu am nostalgia timpului meu, dar am reticențe față de vremurile de acum. Nu trăim o lume rea, repet, din afară se vede cu totul altfel, mai optimist și mai corect, e o lume perfectibilă însă.

Ionuț Vulpescu: Aveți încredere în Istorie?

Ion Iliescu: Am avut și întotdeauna am. Eu sunt un pozitivist. Dar cred că există, cum spunea Benjamin, un înger al istoriei care privește lumea trecută și lumea viitoare. Cred, din acest punct de vedere, că Benjamin avea dreptate: la picioarele îngerului istoriei se întind ruinele secolului scurt, relicvele barbariei, fricile acumulate de pe urma terorilor și a regimurilor opresive. Istoria e furtuna care vine din spate și care împinge îngerul, cu aripile deschise, în care se prind toate aceste traume și experiențe, mai departe. Furtuna aceasta se numește progres. De multe ori am stat în mijlocul acestei furtuni. Am încredere în istorie pentru că e singura care ne cuantifică progresul civilizației, evoluția ființei umane, avansul ei cognitiv. Cred în istorie pentru că uitarea nu e un fenomen care îi aparține. Ființele umane uită foarte des și convenabil atunci când scriu istoria. De aceea, nu aș egala istoria ca experiență universală cu istoria ca narațiuni culese din manuale subiective, din tratate scrise cordial față de unii și ranchiunos față de alții.

Ionuț Vulpescu: Ce înseamnă prietenia pentru dumneavoastră?

Ion Iliescu: Prietenia e onestitate reciprocă. E dialog lipsit de interese, independent de loc și de timp. Există prietenii care se leagă prin durere – în timpuri opresive, prieten e cel alături de care suferi și depășești episoadele dureroase ale vieții tale. Există și prieteniile fericite și rare, așa cum sunt cele care nasc o iubire, așa cum a fost relația dintre mine și Nina, soția mea. În rest, pot spune că una dintre mângâierile vieții a fost că am avut prieteni care nu s-au dezis de relația noastră nici atunci când, pentru opinia publică, a fi prietenul lui Ion Iliescu era mai degrabă un stigmat. Prietenia aceasta, morală, nesacrificabilă, mi s-a părut întotdeauna o șansă și o cale de a fi și a rămâne normal, adică uman. Le mulțumesc aici și acum, tuturor prietenilor mei, care m-au însoțit prin viață și mi-au făcut-o mai frumoasă și mai suportabilă. Și le mulțumesc și celor mulți și necunoscuți care au crezut în mine de-a lungul timpului. Semnele lor de viață au contat întotdeauna. Succesele mele au venit din încrederea și susținerea oamenilor. Pe mine m-au ales românii, lor le datorez, în primul rând, cariera mea publică. Un gând special de mulțumire tuturor acelor militanți și simpatizanți ai partidului, împreună cu care am făcut campanii și am obținut victorii. Și am rămas împreună și în momente mai puțin plăcute. Le mulțumesc și celor care nu au fost de acord cu ideile mele politice. Așa e firesc în democrație. Nu ne putem întoarce la lumea de dinainte de Revoluție. De la un punct încolo însă, din nefericire, viața înseamnă o bătălie pentru memorie, pentru adevărul relațiilor dintre oameni și gestionarea pierderii celor dragi.

Foto 6. Președintele Ion Iliescu și soția sa, Nina Iliescu, la Genova, în septembrie 1966 (foto din arhiva personală Ion Iliescu)

Ionuț Vulpescu: Care sunt hobby-urile dumneavoastră?

Ion Iliescu: Citesc foarte mult, am avut această igienă mentală de mic copil. Lectura a fost întotdeauna pentru mine o călătorie posibilă în orice moment, către orice destinație. Sunt selectiv în lecturi și nu îmi închipui o lume în care bibliotecile ar fi o piesă estetică. Mă uit la destul de multe documentare – din acest punct de vedere, inginerul din mine a ales întotdeauna curiozitatea pentru ultimele descoperiri în domeniu. Am o slăbiciune pentru revoluțiile științifice, tehnologice, le devorez cu o reală plăcere. Privesc lumea sportului cu același entuziasm și păstrez plăcerea de a vedea competițiile de snooker pentru care ai nevoie întotdeauna de o minte anticipativă și de o reacție calculată față de un set de posibilități și de alegeri circumstanțiale. M-am bucurat să îl întâlnesc pe Ronnie O’Sullivan. L-am văzut jucând pe Jimmy White. La tenis mă uit des, am fost un mare admirator al lui Roger Federer. Am rămas legat de mulți mari campioni ai noștri. Am condus cândva Federația de Caiac Canoe. Am fost apropiat de Ivan Patzaichin de la începuturile carierei lui. Citesc în continuare ziare pe hârtie. Îmi pare rău că nu mai merg la teatru și la concerte.

Foto 7. Președintele Ion Iliescu și campionul de snooker Ronnie (sursa: Posted by Monique Limbos on Saturday, November 21, 2015)

Ionuț Vulpescu: Care este cel mai frumos oraș din lume? 

Ion Iliescu: Unii nu mă vor crede, dar e locul în care m-am născut, m-am împrietenit cu lumea, am învățat că dragostea familiei și respectul pentru bătrânii tăi te construiesc, că pe cei pe care îi iubești nu îi ai întotdeauna alături de tine, dar o parte din ei rămâne în felul tău de a fi, în tradiția în care ai evoluat, în mentalitatea în care te-ai educat. Cel mai frumos oraș din lume e Oltenița, pentru că mi-a dat muzica Dunării și ecoul propriei voci, strigând în copilărie, după ai mei. Desigur, viața a fost generoasă și am ajuns să văd marile capitale culturale și politice ale lumii. Paris e un loc pe care nu ai cu ce să îl asemuiești, el seamănă doar cu sine: e romantic, spun unii, dar e foarte urban, chic, cultural, spațios, istoric, ceea ce îl face un oraș pe gustul meu. Și recunosc, e și un oraș în care viața politică are alte maniere, în care cultura conflictului e înlocuită de dezbatere, în care stânga are rădăcini adânci. De altfel, pentru un tip de stânga, Franța e potrivită în oricare dintre părțile ei. Am călătorit, prin forța lucrurilor, mult, am fost în toată lumea, mai puțin Australia și Noua Zeelandă cred. Mă simt bine în Italia, la Roma în special. Am fost prieten încă din tinerețe cu Marco Panella, i-am cunoscut bine pe Președinții Giorgio Napolitano și Carlo Azeglio Ciampi, ca și pe ministrul de Externe, Gianni de Michelis; am avut întâlniri care rămân cu Giulio Andreotti. Dintre marile orașe ale lumii, m-au impresionat Rio de Janeiro și San Francisco; primul mi-a rămas la suflet pentru tradiție și pentru contraste, al doilea pentru spiritul modern și cosmopolit. Cei care mă cunosc știu însă că am avut întotdeauna o slăbiciune pentru Istanbul, un oraș în care Orientul și Occidentul se întâlnesc. Îmi plac porturile lui, deschiderile largi, simbolistica – un oraș al trecutului și al viitorului – dar și felul în care, în ciuda aglomerației și a vibrațiilor sale urbane, nu și-a lăsat istoria în urmă. Am avut o relație de apropiere, politică și umană deopotrivă, cu fostul președinte turc Süleyman Demirel. Și pentru că tot au fost 300 de ani de la moartea lui Cantemir, îmi amintesc că la Istanbul, în 2003, am avut parte de una dintre bucuriile faptului de a fi român: am fost la ceremonia de dezvelire a plăcii prin care parcul Maçka a preluat numele lui „Dimitrie Cantemir”. De altfel, prietenii mei politici care au prețuit lumea euro-asiatică și au făcut tot ce se poate pentru ca România și Turcia să aibă un dialog al bunei cooperări sunt parte a Fundației Marmara, conduse de Dr. Akkan Suver, de la proiectele și evenimentele căreia, până în ultimii ani, nu am lipsit, bucurându-mă ori de câte ori mă puteam întoarce la Istanbul.

Foto 8. Președintele Ion Iliescu alături de consilierul său, Ionuț Vulpescu, la Marele Zid Chinezesc (foto din arhiva personală Ionuț Vulpescu)

Ionuț Vulpescu: Domnule Președinte, un gând, o urare sau un îndemn pentru cei care  urmăresc podcastul meu, „Avangarda, cu Ionuț Vulpescu”?

Ion Iliescu: Salut cu bucurie inițiativa consilierului meu, deputatul Ionuț Vulpescu, de a realiza un podcast, care vine din nevoia societății de polemică, dezbatere critică și idei: Avangarda. Fost ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu știe cât de importantă este producția de idei pentru politică. Chiar titlul acestor dialoguri – Avangarda – denotă gândirea unui social-democrat care știe cât de importantă e cultura democrației ca spirit al schimbărilor. Sunt convins că invitații lui și dialogurile care vor fi purtate cu această ocazie vor fi un argument în plus pentru ceea ce eu însumi am afirmat de atâtea ori: politica este și trebuie să fie o formă de cultură. M-am bucurat cu prilejul acestui interviu să mă întorc în timpurile cele mai dragi, dar și cele mai încercate – copilăria, cu lumea oltenească a bunicilor și părinților –, în anii mei de studiu și pasiune – perioada facultății, în anii frumoși, tocmai pentru că au fost grei, ai drumului către democrație. Am rememorat prieteniile mele sincere cu lideri politici și cu oameni cărora nu le-a lipsit viziunea. Poate cel mai important, am vorbit despre omul, nu doar despre fostul Președinte Ion Iliescu. În niciuna dintre etape viața nu a fost blândă. Dar puterea ideilor libere a fost extraordinară. Cred că loialitatea mea pentru România a fost o formă de avangardă. Una care astăzi e cu greu posibilă. Sunt și alte timpuri. Astăzi, avangardele trebuie purtate cultural, pentru că ideile trebuie să conteze, să solicite formele noastre de conștiință, să ne facă să ne întrebăm de ce locuim împreună, de ce trăim laolaltă, în identitatea pe care o avem. România e fabuloasă, dar are complexele ei de inferioritate care au trimis-o, pe nedrept, într-o ariergardă letargică. Ca să conteze, România trebuie să continue, în această lume a conformității, să producă Avangardă, dialog, dezbatere, și să aducă vocea oamenilor de cultură aproape de mase. Îmi doresc ca România să nu devină aculturală, pentru că în ultimul timp e riguros insensibilă la cultură. Revistele culturale sunt tot mai puține, consumul de cultură e tot mai modest, cultura în sine pare un domeniu tot mai elitist, când el ar trebui să fie cel mai accesibil. Așa că sper ca societatea românească să nu își părăsească obiceiurile de avangardă, adică să nu se întoarcă împotriva ei înseși. Ascultătorilor podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu le doresc să nu piardă niciodată curajul de a fi liberi și demnitatea de a fi fericiți.