Nu pot să nu-mi aduc aminte bucuria unora dintre foștii parteneri liberali din USL, când niște „binevoitori” aruncau pe piață „stenograme” din ședințele PSD, pe care PNL și-a construit, până la urmă, ieșirea din alianța guvernamentală. Acum, după ce au apărut „stenograme” dintr-o ședință a PNL – pe stil vechi – îmi place să cred că ei au trecut la post și rugăciune, în semn de penitență, pentru că au vrut răul altuia.
Serios vorbind, acest sport, al „trasului cu urechea”, și punerea pe piață a discuțiilor din diverse medii de partid, este o amenințare la adresa autonomiei partidelor și a democrației, în general. Știu, trăim în societatea spectacolului, vrem transparență absolută, vrem să știm și ultima silabă rostită de lideri prin organisme de partid. Doar că așa ceva nu se poate. Astfel de abordări ucid dezbaterea, încurajează demagogia și discursurile populiste. În ultimă instanță asta duce, oricât de ciudat ar fi, la proastă guvernare. Pentru că, lăsând la o parte pitorescul zicerilor unui lider sau altul, există un răspuns pervers al politicului la presiunile „publicului”: ignorarea agendei publice și înlocuirea ei cu un surogat, construit pe astfel de „ziceri”.
Poate că unii ar zice că, în fond, PSD are de câștigat de pe urma slăbirii Opoziției și complicării procesului de fuziune între PNL și PDL. Aparent, da, pe fond, nu. Fondul însemnând acele proiecte de interes național, care cer și contribuția Opoziției. Opoziție care are probleme să se structureze. Vrem să știm cu cine să discutăm, cu cine să negociem soluții legislative, modificarea Constituției, spre pildă.
Era evident că nimeni, din PNL și din PDL, nu e fericit cu soluția fuziunii. O soluție impusă din exteriorul celor două partide, pentru a servi interese punctuale, și pe timp scurt, interese care nu sunt, în ultimă instanță, nici ale peneliștilor, nici ale pedeliștilor. Soluție care, se vede acum, naște mai multe probleme decât rezolvă. Și cât să trăiască cele două partide din prestigiul victoriei lui Iohannis în alegerile prezidențiale? O victorie care, ușor, ușor, se transformă în handicap. Poate că această evoluție explică tensiunile dintre cele două partide.
Oricum ar fi, aceste scurgeri dirijate de informații din interiorul partidelor, manipulate mediatic, nu folosesc nimănui. Distrugerea încrederii în sistemul de partide nu înseamnă că facilitează „reformarea” lui. Pur și simplu duce la refuzul politicului, adică împiedică tocmai reformarea partidelor. Cei care cred că acum, când s-a facilitat înființarea de noi partide, oferta mare va rezolva problema reformării sistemului, se iluzionează. Refuzul cetățenilor nu este selectiv. Se refuză partidele în general, nimeni nu face deosebire între cele vechi și cele noi. PMP și M 10, cele mai noi apariții pe scena politicii, au stârnit un interes care se poate exprima prin cifra zero. Așa că negustorii de „stenograme” poate se mai gândesc.