În mod normal, comentariile privitoare la situația din învățământul românesc ale cuiva care nu a înregistrat niciun fel de performanțe academice n-ar trebui să intereseze pe nimeni. Și cu atât mai puțin Parlamentul României.
Când însă persoana care face aceste comentarii are o înaltă funcție în stat, părerile sale, oricât de neinformate și de diletante, capătă o necuvenită rezonanță publică și cer un răspuns hotărât din partea noastră, a celor pe care Legea fundamentală ne-a însărcinat cu elaborarea politicilor în materie de educație.
Așadar, trebuie să facem, odată pentru totdeauna, distincția între 1) sistemul de învățământ, public și privat, în sine, și managementul politic al învățământului, și 2) potențialul sistemului și resursele pe care i le alocăm.
Departe de mine gândul de a susține că avem un sistem de învățământ dintre cele mai performante. Însă: 1) sistemul de învățământ românesc este mult mai bun decât managementul politic pe care i l-am oferit, cel puțin în ultimul deceniu și jumătate, și 2) sistemul de învățământ românesc obține rezultate superioare resurselor pe care statul român le investește în el. Orice luare de poziție care ignoră aceste adevăruri elementare este, repet cuvântul, diletantă și neavenită.
Vă reamintesc câteva fapte. Noi, administratorii lui politici, am supus sistemul educațional celui mai mare număr de reforme în ultimii 15 ani. Nu am dus până la capăt nici una, pentru că nici una nu a pornit de la necesitățile reale ale învățământului, ci de la premise false, ieșite din mințile unor „reformatori de profesie”. Nici una nu a fost, în prealabil, dezbătută pe larg cu specialiștii din sistem și nu s-a ținut cont de nici una dintre sugestiile venite de la ei. Cei din Ministerul Finanțelor au avut întotdeauna un cuvânt mai greu de spus în elaborarea politicilor din educație decât educatorii. Nimeni nu poate explica, astfel, cu adevărat de ce clasa pregătitoare a trecut de la grădiniță la școală, de ce clasa a 9-a a fost mutată de la liceu la școală și înapoi sau de ce ciclul de studii la Drept are 4 ani, iar la Chimie sau Fizică doar 3. Sunt exemple simple (pot da și unele mai complicate) de „reforme” făcute după ureche, pe colțul mesei, dar care au generat grave convulsii și au dat peste cap un sistem care până în 1989, excluzând componenta ideologică, funcționase foarte bine.
Alte fapte incontestabile: profesorii și învățătorii noștri au printre cele mai mici salarii din Europa. Există state din afara UE, ca Serbia, Turcia, Muntenegru sau Macedonia, în care salariul mediu în învățământ este cu 50-100% mai mare decât la noi. Avem o Lege a salarizării din 2009 care nu se aplică nici azi, avem șoferi și portari de instituții centrale care câștigă mai mult decât un profesor. Și în aceste condiții cerem învățământului performanță. E o ipocrizie. Sau o iresponsabilitate.
Este momentul ca actorii politici să înceteze cu declarațiile defăimătoare la adresa unui sistem de învățământ pe care oamenii politici l-au transformat în teren de joacă pentru tot felul de experimente. E timpul responsabilității: să ne consultăm cu specialiștii și să punem în aplicare politici publice care să scoată din criză sistemul, spre binele viitorului acestei națiuni. Politicile în domeniu trebuie făcute acolo unde spune Constituția, adică în Parlament, nu prin comisii ale unor instituții fără drept de inițiativă legislativă. Și cu atât mai puțin pe Facebook.