Pe bună dreptate, medicii cer mărirea salariilor. Cerere care nu are nimic în comun cu o recentă decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privindu-i pe medici. Care, ca și demnitarii: miniștri, parlamentari, dar și aleși locali și județeni, sunt, nu se știe de ce și cum, asimilați funcționarilor publici. Ceea ce, în cazul medicilor, complică mult lucrurile, și așa destul de complicate.
Cererea de care aminteam nu este nouă. Salariile medicilor nu reflectă realitatea muncii lor. De aici trebuie să pornim. Și de la constatarea că începem să simțim efectele nocive ale unui deficit de cadre medicale în multe specialități, și în multe localități ale țării. Oricât de patrioți am fi noi, românii, patriotismul nu ține de foame. Este un adevăr.
Faptul că suntem membru al UE a pus România în fața unor mari sfidări. Deși multe țări membre nu sunt tocmai fericite cu această realitate, piața muncii este o piață integrată europeană, care pune în concurență ”muncitorii” – incluzând aici și medicii, profesorii, artiștii, intelectualii, în general – din toate țările. Concurență care înseamnă și salarii. Câtă vreme nu putem oferi medicilor salarii măcar apropiate de media din UE pentru acest segment, hemoragia de cadre medicale de înaltă calificare va continua. Și nimeni nu-i poate acuza că pleacă. Așa cum nu-i poate acuza pe muncitorii industriali și agricoli, pe intelectualii de diverse specialități, profesori sau cercetători.
Mai este un fenomen, pe care demagogia politico-mediatică și teama unora de a fi considerați ”comuniști”, îl scoate din dezbaterea publică, deși ar trebui să fie în centrul ei. Este vorba despre costurile serviciilor de sănătate. Ni se prezintă voios scăderile de prețuri la televizoare cu plasmă sau la telefoanele ”inteligente”, dar se tace pudic în legătură cu creșterea prețurilor îngrijirilor în sistemul sanitar. În care salariile medicilor și cadrelor medicale sunt o parte redusă, chiar și în țările în care medicii sunt plătiți cum se cuvine.
Prețurile medicamentelor, aparaturii medicale, consumabilelor cresc permanent. Pentru că ”piața” este dominată, la nivel global, de câteva conglomerate uriașe, care impun prețurile și care influențează drastic costurile în sistemele de sănătate, publice și private. Situația pare să fi devenit intolerabilă, de vreme ce un ziar precum Wall Street Journal publica mai acum vreo lună protestul a o sută de medici specializați în tratarea cancerului, somități în domeniu, din SUA și din Europa, protest referitor la prețurile aberante ale citostaticelor, preț care tocmai urma să crească, făcând de-a dreptul prohibitiv tratamentul pentru majoritatea cetățenilor. Aducând astfel atingere unui drept fundamental: dreptul la viață.
În timp ce în SUA se protestează împotriva unui fenomen care lovește și în interesul pacienților, și în cel al medicilor, privați de mijloace de a-și face datoria față de toți cei care au nevoie, la noi avem poziții de genul celei exprimate de Monica Macovei: „Medicina trebuie considerată un serviciu, nu un drept. Serviciile au un preț, iar el trebuie plătit de beneficiar. Cei care plătesc mai mult trebuie să beneficieze de servicii mai bune. Nivelul la care medicina poate fi considerată un drept este subsumat principiului de drept la viață, iar acesta trebuie asigurat unitar și echitabil pentru toți și finanțat prin taxe.”
Unii pot fi seduși de această poziție, și o pot considera soluția pentru a mări salariile medicilor. Nimic mai fals! La puterea de cumpărare a salariilor din România, fără un sistem public bazat pe solidaritate, puțini își pot permite o asigurare de sănătate privată. Și, în loc să fie o soluție, transformarea sănătății în marfă îi va lovi în primul rând pe medici! Din care destui își vor pierde locurile de muncă.
De unde finanțăm mărirea salariilor medicilor? Soluțiile trebuie să le găsim împreună. O cale o reprezintă reducerea costurilor medicamentelor, materialelor și aparaturii medicale, care sunt aberant de mari, mai ales în România, dar și a corupției în domeniu. O altă cale este combaterea muncii la negru. Sunt mulți cei care lucrează la negru și care nu plătesc asigurări de sănătate. Trebuie să fim conștienți de un lucru: statul, în sine, nu produce bani. Sistemul de sănătate funcționează și este finanțat din banii contribuabililor. Nu putem accepta ca toți să beneficieze de un anumit serviciu public, dar la finanțarea lui să participe doar o minoritate. Cum spuneam, este un serviciu în logica solidarității. A solidarității naționale, aș spune.
Și cineva care câștigă puțin, sau nu plătește asigurări, ar trebui să-și facă o socoteală: costă mai mult să contribuie la finanțarea sistemului, sau să dea plicul medicului, la nevoie? Eu cred că, oricât de mică ar fi contribuția, dacă ar fi plătită de toți beneficiarii serviciilor medicale, ar fi bani și pentru plata decentă a medicilor, care să excludă din ecuație ”plicul”. Vreau să fiu bine înțeles: componenta de solidaritate rămâne. Cei fără venituri și copiii sau adolescenții, până la o vârstă, sunt asigurați din oficiu. Dar nu putem spune: ”Statul să dea bani, că de aia este stat!”. Nu, lucrurile nu funcționează așa!
Declarația Universală a Drepturilor Omului spune: „Articolul 25: Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală precum și serviciile sociale necesare”. Dreptul la sănătate este un drept fundamental. Dar ca el să fie și universal, trebuie să contribuim cu toții la împlinirea acestui deziderat. Sănătatea nu poate fi o marfă, supusă regulilor pieței. Dar nici nu ne putem preface că nu costă. Costă. Poate costa puțin, dacă ne asumăm toți costurile ei, însemnând și furnizorii de medicamente și de materiale medicale, sau poate costa mult, dacă funcționăm doar în logica urmării exclusive a intereselor private.
Sunt convins că se va găsi o soluție pentru creșterea salariilor medicilor. O problemă care trenează de prea multă vreme. Dar rămân alte probleme nerezolvate. Care nu țin de guvern, țin de felul în care înțelege să funcționeze societatea românească. Și răspunsul trebuie să-l dea cetățenii. Guvernul, oricare ar fi el, nu poate face decât ce decid cetățenii. Este o dezbatere grea, și ar fi bine ca ea să fie tratată serios, și nu să fie un nou prilej de demagogie din partea unor politicieni, cum este acum Codul Fiscal.