Actuala dezbatere publică despre despăduriri – abstracție făcând de exagerări și de excesul de demagogie al unora – este bine-venită. Și sper sincer că ea va genera soluții realiste, fezabile, pentru o exploatare durabilă a unei importante bogății naționale, lemnul. Nu va fi ușor: sunt multe interese economice în joc, și iar trebuie să constatăm că, între economic și social, este un divorț periculos. Poate ne convingem, de data asta, că economicul are și o puternică responsabilitate socială, iar refuzul său de a și-o asuma trebuie drastic sancționat, atât în plan legal, cât și în plan moral.
Aș vrea să văd, însă, un deget acuzator îndreptat împotriva tuturor celor responsabili de situația actuală, nu doar împotriva ”clasei politice”. Dacă suntem onești, ar trebui să admitem că nu de cadru legislativ adecvat ducem lipsă – nu doar în acest domeniu, ci în toate domeniile – câtă vreme s-au transpus în legislația națională toate directivele europene, ca parte a procesului de aderare. Veriga slabă este aplicarea legii. Cei care trebuie s-o facă, în ceea ce privește protecția fondului silvic, sunt puțini, sunt demotivați, nu doar prin salarii, ci și prin statut, și, ceea ce este și mai grav, de multe ori sunt priviți drept dușmani de aceia care ar trebui să-i sprijine, adică de membrii comunităților care suferă consecințele defrișărilor ilegale.
Este evident că trebuie să ne construim un alt model de dezvoltare. Exploatarea bogățiilor naturale este un mod de a obține rapid profit. Dar ne pune grave probleme de sustenabilitate pentru dezvoltarea viitoare. Iar ca să schimbăm modelul este nevoie de consens politic și social. Celor care trăiesc de pe urma pădurilor – fie că tăierile sunt legale, fie că nu sunt – trebuie să li se ofere alternative economice convingătoare. Asta înseamnă acces la finanțare, ajutor pentru accesarea fondurilor europene, proiecte complexe de punere în valoare a potențialului economic al zonelor respective. Nu este o sarcină pe care s-o rezolve fiecare individ în parte. Tocmai pentru că sunt singuri în efortul lor cetățenii cedează în fața marilor grupuri industriale, care fac prăpăd în domeniu.
Există în România două mari frici: frica de stat, care este, nu de ieri, de azi, prezentat drept dușmanul cetățeanului, și frica de asociere. Orice fel de asociere. Astfel cei interesați nu mai pot fi controlați nici de stat, care este slab, și nu are sprijinul cetățenilor, nici de cetățeni, care sunt neorganizați, nu au forța de a se opune abuzurilor. Trebuie să ne hotărâm: vrem un stat capabil să ne apere? Atunci să-i dăm instrumentele necesare, și să-l sprijinim în demersurile sale. Nu vrem? Foarte bine! Dar sigur nu se va întâmpla nimic bun cu pădurile. Și nu doar cu ele.
Cum se vede, până la urmă este vorba despre stat, despre funcțiile lui, despre relația cetățean-stat. Când vom lămuri lucrurile astea, vom vedea care este calea cea mai bună de urmat și în protecția mediului. Până atunci unii legiferează, alții resping legile, și tot așa. Timp în care pădurea își ia rămas bun de la noi…
PS: De salutat – și de sprijinit – procesul de regândire a salarizării celor care, într-o formă sau alta, slujesc statul. Nu este cazul unui nou spectacol al demagogiei pe marginea acestui subiect. Și așa avem mari probleme în a recruta personal calificat pentru funcțiile publice. Nu ne putem permite să pierdem și puținii profesioniști care mai sunt în domenii-cheie ale statului.