Dezbaterea despre Codul Fiscal are accente tot mai comice, pe măsură ce unii dintre cei care care l-au votat în Parlament suferă tot mai tare de sindromul ”Măgarul lui Buridan”, acum fiind împărțiți între datoria de a-i face pe plac președintelui Klaus Iohannis, și obligația de a-și repudia votul. Așa ajungem la scuza ”votului politic”. ”Am votat politic” se scuză corul negaționiștilor. Păi, sigur că au votat politic: Parlamentul este o instituție politică, votul este un instrument politic, iar Parlamentul confirmă prin vot politici publice. Care politici publice sunt rezultatul unor procese politice, de la elaborare la implementare.
Codul Fiscal este o asemenea politică publică, în domeniul fiscalității. Decizia de a-l elabora și de a-l supune aprobării Parlamentului este una politică. El a fost elaborat ca urmare a angajamentelor, politice, luate de o alianță de partide politice, care s-au prezentat cu un program politic în fața alegătorilor, care alegători le-au dat votul, deci sarcina de a-l elabora și aplica. Lucrurile astea fac parte din procesul democratic, dacă unora democrația le mai spune ceva.
Evident, elaborarea Codului Fiscal este opera unor tehnocrați. Nimeni nu neagă acest lucru. Dar ei au lucrat după ce s-a luat o decizie politică. Și tot o decizie politică a validat munca lor. A spune acum că viitoarele consultări pe tema aceluiași Cod Fiscal ar trebui purtate de ”specialiști”, de ”tehnicieni”, și mai puțin de ”politicieni” e, să-mi fie iertată brutalitatea, un non-sens. Pentru că decizia despre eventuale schimbări referitoare la conținutul Codului Fiscal vor fi tot politice, și vor fi validate tot de o instituție politică, la decizia politică a partidelor reprezentate în Parlament.
Cum vedeți, politica este omniprezentă. Pentru că așa funcționează lucrurile într-o țară democratică, europeană. Detestați sau nu, până la urmă politicienii trebuie să decidă. Iluzia tehnocrată nu e decât o pierdere de vreme. Da, orice decizie politică, mai ales în domeniul economic, trebuie să aibă în spate o solidă susținere de specialitate. Dar cel care răspunde, atunci când lucrurile nu merg bine, este politicianul, nu expertul. Să nu ne amăgim: și în criza greacă, pentru că tot ține ea capul de afiș, politicienii au luat decizii eronate pornind de la niște analize pe care nu ei le-au făcut. Le-au făcut niște tehnocrați, dar răspunderea revine în întregime politicienilor. Și așa e peste tot. Chiar și acordul privitor la noul pachet de ajutor pentru Grecia este tot ”producția” unor tehnocrați, dar este legitimat de votul în parlamentele grec și ale țărilor din euro-zonă. Iar votul din Parlamentul RFG o va pune la încercare pe Angela Merkel, și poate avea consecințe asupra guvernării în Germania.
Asta presupune un lucru, extrem de important: curajul de a-ți asuma decizii, ca om politic. Nu ai cum să te ascunzi în spatele scuzei că ”așa au spus tehnocrații”. Drept pentru care vremea politicii făcute după ureche se duce. Politicianul devine un arbitru, atunci când trebuie să opteze pentru o soluție sau alta. În acel moment întreaga responsabilitate îi revine. Și ca să ia decizii de calitate, trebuie să se profesionalizeze, să trateze lucrurile la modul cel mai serios. Pentru că de deciziile lui depinde, până la urmă, soarta a milioane de oameni. Politica fără politică, adică fără implicarea deplină și responsabilă a politicianului, este rețeta perfectă pentru o proastă guvernare. Și am avut destule exemple în acest sens, în care deciziile în Guvern și Parlament au fost luate după cum arătau cu degetul mesagerii lui Zeus din dealul Cotrocenilor .
Este lecția pe care mi-au dat-o episodul, și epopeea, Codului Fiscal. Nu e ușor să iei decizii, mai ales când este vorba despre lucruri atât de importante, cum este politica fiscală a statului. Dar nici nu putem acționa doar după cum bate vântul. Adesea ești obligat să mergi și împotriva curentului. Dacă lupți pentru o cauză bună, faci și asta.