După anii de criză, în care scăderea veniturilor majorității celor care trăiesc din muncă a fost regula-deși tot mai multe voci spun că scăderea n-a fost expresia unei nevoi economice-tot mai multe țări descoperă că relansarea economiei este împiedicată de aceste salarii foarte mici. Și că ele, salariile, se reflectă și în productivitatea muncii, dar și în alți indicatori economici.
Din păcate a întinde un deget acuzator către guverne este inutil. Ele nu mai au nicio putere în această direcție, alta decât de a fixa -unde pot s-o facă- un salariu minim. Singurele care pot face presiuni în direcția creșterii salariilor sunt sindicatele. Care, cu foarte rare excepții, nu prea mai există în sectorul privat, care domină copios în Europa. Slăbirea puterii sindicatelor a fost un obiectiv declarat al patronatelor, care promiteau în schimb mai multe locuri de muncă, fie flexibilizarea ei. Nici promisiunea asta nu s-a împlinit.
Cert este un lucru: avem o problemă, și nu doar în România. Trebuie să ne obișnuim să judecăm lucrurile la nivelul ansamblului Uniunii Europene. Dacă tot există o convergență a prețurilor -piața comună a Uniunii obligă!- nu văd de ce și celălalt proces, convergența salariilor, nu ar deveni realitate. Mâna de lucru ieftină nu rezolvă nimic. Doar generează probleme, inclusiv prin polarizarea extremă, economică și socială. Este momentul unei soluții rezonabile pentru această problemă, una care să privească ansamblul Uniunii. Asta ar ușura rezolvarea ei și în România. Și în loc să ne bucurăm că avem forță de muncă ieftină, să ne bucurăm că avem forță de muncă înalt calificată, și plătită decent.