Stiu ca se fac speculatii asupra capacitatii gastii basesciene de a se camufla sub blana unei nou-inventate Miscari Populare. Articolul meu nu îsi propune sa examineze popularitatea electorala a facaturii. Vom vedea la urne daca alegatorii vor fi pacaliti si tot atunci vor vedea si creaturile basesciene câte parale fac „consilierii“ care i-au sfatuit sa se ascunda ca lupul sub blana oii.
Acum ma intereseaza altceva. Si anume, daca Miscarea Populara este populara în întelesul doctrinar pe care l-a dat acestui termen José Marìa Aznar, initiatorul transformarii fostei uniuni a partidelor democrat-crestine în actualul Partid Popular European. Al carui membru PDL (înca) este.
Asadar, întrebarea nu este daca Miscarea Populara, prin primarii si serviciile care o ajuta, va distribui sau nu galeti si pelerine de ploaie, pentru ca sa-si mentina controlul asupra administratiei locale. Asta este o certitudine. Este suficient sa vezi câti patroni s-au decis, brusc, sa investeasca în posturi de televiziune supuse Puterii, ca sa întelegi ca se vor pune în joc sume colosale. Caci, în 2012, actuala Putere nu da o batalie pentru a-si mentine puterea si privilegiile, ci pentru a ramâne în libertate.
Întrebarea este, însa, în ce masura un eventual succes al Miscarii Populare la alegerile locale – care, având în vedere cota lui Basescu, ar însemna sa ia macar un 30% – ar putea propulsa aceasta constructie în postura de partid de centru-dreapta, de factura populara. Asa cum PDL încearca în zadar sa fie, de 7 ani încoace.
Partidul Popular European nu este o familie politica, în întelesul în care sunt Partidul European al Socialistilor sau Partidul Liberalilor Europeni. Daca deschizi situl lui de Internet, observi tot soiul de simboluri care atesta ca, desi domina de mai multe legislaturi Parlamentul European, consistenta lui doctrinara este destul de scazuta. Apar, de pilda, alaturi de sigla PPE, si literele CD, ceea ce înseamna fie „crestin-democrat“, în tari ca Italia sau Germania, fie „centru-dreapta“, în tari ca Franta sau Ungaria. Exista, printre formatiunile afiliate, si partide din Albania sau Turcia, tari în care e mai bine sa nu vorbesti despre crestin-democratie, dupa cum, în trecutul nu foarte îndepartat, PPE a cochetat cu ideea de a primi ca membru, în timpul mandatului lui Tony Blair, Partidul Laburist al acestuia.
Totusi, câteva elemente de doctrina sunt certe în PPE. Ele tin atât de mostenirea crestin-democrata, cât si de inovatiile aduse de ascensiunea, la jumatatea anilor ’90, a Partidului Popular Spaniol.
Primul dintre acestea este, indiscutabil, o strânsa legatura cu Vaticanul. Nu numai personala. Înainte de toate, o legatura cu acele valori la care Vaticanul este sensibil: familia, traditia, moralitatea publica, temperanta. Vaticanul nu s-a împacat nici pâna azi – si pe buna dreptate – cu faptul ca Tratatul de la Lisabona nu mentioneaza radacinile iudeo-crestine ale Europei si nici cu drepturile tot mai mari pe care le obtin, în unele state membre, minoritatile sexuale. Actuala orientare, vadit materialista, a lumii contemporane, vizibila mai ales în SUA si pe Batrânul Continent, a constituit de nenumarate ori tinta criticilor Sfântului Scaun. Nu în ultimul rând, comportamentul unora dintre oamenii publici europeni lezeaza morala crestina si, chiar daca Sfântul Parinte nu poate proceda ca Antim Ivireanul, care-i certa pe boieri fatis, din amvon, îndemnul la moralitate, la modestie si înfrânare se aude des si în bisericile catolice.
Ce avem noi?
Mai întâi, avem o miscare al carei mobil este imoral înca din punctul de pornire. Caci nu vizeaza sa puna în opera o tendinta a electoratului, careia sa îi dea forma si continut politic. Ci sa travesteasca niste politicieni expirati, profund detestati de electorat, dupa cum o arata sondajele si demonstratiile din întreaga tara. Acesti politicieni, pe de alta parte, au ilustrat în diverse momente ale carierei lor, într-un remarcabil contrast cu dorintele electoratului, puncte de vedere cu totul contrare convingerilor politice ale Bisericii Catolice. Traian Basescu, ne amintim cu totii, a sugerat cândva ca, întrucât în România cca 25% din populatie ar fi de orientare homosexuala (este cifra avansata de el, se-ntelege), ar fi cazul ca drepturile acestora sa fie extinse si în legislatia noastra, dupa modelul occidental. Fiica sa, faimoasa EBA, a militat în favoarea consumului de droguri „usoare“ si duce o viata de petreceri, departe de modelul auster pe care îl apreciaza Vaticanul. Dl Teodor Baconski, desi fost ambasador la Sfântul Scaun, nu dispretuieste petrecerile în jacuzzi si nici nu-l zguduie constiinta daca din hârtiile unei ambasade rezulta ca oamenii pot vota în 12 secunde. Despre alti corifei ai virtutilor crestine de la PDL, pe care îi vom gasi, probabil, pe lista candidatilor locali ai Miscarii Populare, nici nu e cazul sa mai vorbim: miscarea are o înfatisare politica diametral opusa înfatisarii unei formatiuni de tip popular.
O problema o constituie si stângismul maoist al unora dintre intelectualii care, la ordinele Cotrocenilor, sustin si vor sustine noua smecherie a Puterii. Pentru a fi cu adevarat populara, în sensul pe care îl da PPE termenului, miscarea ar trebui sa faca o profesiune de credinta, bunaoara, din sustinerea Bisericii stramosesti. Or, intelectualii din spatele ei sunt cei care au amplasat prin tara panouri care sugereaza ca nu s-au facut spitale în România, dupa ’89, din cauza ca s-au facut biserici, si care au acuzat Biserica Ortodoxa Româna ca nu se comporta „democratic“ cu sectele. Publicatiile în care se transpira serios pentru sustinerea regimului Basescu sunt aceleasi în care intelectualii „de dreapta“, atei în realitate, acuza România ca este un stat „teocratic“ si BOR ca „se amesteca în viata publica“. Teme si discutii socante, dupa deceniile de ateism programat si de prigoana a Bisericii, si care în orice caz nu cadreaza cu programul PPE. Daca profesorul Rocco Buttiglione, de pilda, una dintre figurile carismatice ale democratiei crestine italiene si unul dintre ideologii culturali ai PPE, ar citi ce scriu despre valorile traditionale publicatiile care sustin PDL, ar face apoplexie.
În sfârsit, trebuie sa vorbim si despre coruptie. Stim ca ea exista peste tot în Europa, iar eu, personal, fac parte dintre cei care cred ca nu trebuie sa acceptam afirmatiile unor politicieni occidentali, conform carora noi am fi coruptii Europei. Totusi, trebuie sa remarcam ca practici electorale de genul celor pe care le-am vazut la alegerile partiale de prin nordul Moldovei, câstigate (cum altfel?) de catre reprezentantii PDL, sunt repudiate cu asprime, mai ales în PPE. Scandalul Wulff, în care majoritatea crestin-democrata din Parlamentul German l-a împins pe presedintele tarii sa demisioneze, într-un caz cu totul venial, pe lânga panamalele de la noi, arata în ce masura PPE se manifesta necrutator cu imoralitatea politica. Miscarea Populara, care mizeaza pe galeti, pungi cu zahar si presiuni asupra salariatilor bugetari, iese complet din peisajul politic popular european.
Sa ne-ntelegem: nu suntem pudibonzi, iar puritatea doctrinara nu este o garantie a unei politici bune. Însa, sa nu uitam, unul dintre caii de bataie ai lui Basescu împotriva USL îl constituie faptul ca este o alianta între trei partide diferite doctrinar. Or, cineva care înfiinteaza o miscare de tip bolsevic, prin care se intentioneaza doar pacalirea electoratului si fraudarea vointei acestuia, nu are nici un drept sa acuze o alianta politica facuta la lumina zilei, cu obiective clare si fara ca partidele care o alcatuiesc sa renunte la identitatea lor. PSD, PNL si PC au fost de acord sa îsi puna în joc identitatea pentru a scapa România de dezastru si a alcatui o echipa de guvernare competenta. Cei care au adus tara pe marginea prapastiei îsi schimba identitatea, dar nu si naravul.
Miscarea Populara este FDUS-ul regimului Basescu. Si seamana uluitor, ca viziune si executie, cu „fronturile populare“ înfiintate în fostele republici sovietice, în timpul perestroicii. Prefacatoria Miscarii Populare e mult prea mare.