Ori de câte ori vine vorba de cultura, finantistii nostri nu pun, desigur, mâna pe pistol (cum spunea un cunoscut demnitar nazist). În locul gingasului instrument, ei se folosesc de o lozinca la îndemâna, îndelung repetata: „Nu sunt bani“. Sau, atunci când demagogia lor e ceva mai rafinata, oamenilor de cultura li se raspunde: „Daca vreti sa investim mai mult în cultura, trebuie sa veniti cu solutii de finantare“.
Bunavointa fata de cultura
Replica de-a dreptul kafkiana, care n-are nici macar meritul de a fi cinica, asa cum este prima lozinca. Aceasta macar pretinde ca, într-o societate în care sunt bani ca sa se scrie cu oi pe dealuri numele conducatorului mult-iubit si sa fie suita demonstrativ pe cal o fiinta la ani-lumina distanta de ideea de aristocratie, nu exista fonduri pentru reviste literare si carti.
Cererea ca oamenii de cultura sa gaseasca ei însisi solutiile de finantare a activitatilor culturale este însa de-a dreptul absurda. Nu numai pentru ca oamenii de cultura, prin însusi profilul lor intelectual, nu se pricep îndeobste la operatiuni de finantare. Ci si pentru ca, daca s-ar pricepe, politicienii si finantistii ar deveni inutili. Si n-ar mai exista nici un motiv pentru ca oamenii de cultura sa le solicite ajutorul.
Dar hai sa intram în jocul lor si, prin reducere la absurd, sa înlaturam ipoteza ca suntem oameni de cultura si n-ar trebui sa ne ocupam cu identificarea, ci doar cu utilizarea responsabila a fondurilor. Sa încercam sa le demonstram finantistilor ca nu banii lipsesc în România, ci bunavointa fata de cultura si responsabilitatea fata de datoria statului de a-i furniza cetateanului servicii si bunuri culturale de cel mai înalt nivel. În ultima instanta, lipseste dragostea fata de identitatea româneasca si europeana. Caci cultura este identitate. Cine nu o are, este frunza în vânt.
Legea sponsorizarii
Mai întâi, sa constatam ca una dintre legile a caror revizuire – ceruta cu insistenta de paturile cele mai largi ale societatii – este refuzata sistematic este Legea sponsorizarii. O lege elaborata în primii ani de democratie si demult depasita, deoarece cadrul social si economic a evoluat enorm.
Când ea a fost elaborata, de exemplu, economia româneasca era înca, în mare parte, proprietate de stat, iar legiuitorul a dorit sa evite ca, printr-o lege prea permisiva, conducerile firmelor de stat sa sifoneze catre buzunare private fondurile care trebuiau sa ajunga la bugetul comun. Acum, situatia este complet diferita: economia este aproape în întregime privata, dar legea prea restrictiva, care nu ofera de fapt nici un fel de facilitati celor care doresc ca, din banul propriu, sa finanteze activitati culturale, sportive sau sociale, face ca aportul de bani privati în cultura sa fie extrem de redus.
De asemenea, la începutul anilor ’90, cultura si oamenii de cultura se bucurau înca de o popularitate apreciabila si de o respectabilitate sociala incontestabila. De aceea, legiuitorul de atunci nu a considerat necesar sa distinga între sponsorizarea actului de cultura si a celui sportiv, sa zicem. Astazi, însa, cultura si-a pierdut, din pacate, vizibilitatea sociala, iar punerea ei pe acelasi plan cu sportul a dus, inevitabil, la îndreptarea banilor privati catre acesta din urma. Care ofera mai multa vizibilitate si chiar mai mult „prestigiu“.
Vreti, deci, bani privati în cultura? Ar trebui modificata Legea sponsorizarii. Sau elaborata o noua Lege a sponsorizarii actului de cultura, care sa ofere beneficii mai substantiale celor care doresc ca, din surplusul lor, sa ofere ceva si culturii române. Cu o economie în crestere, cu un sector privat dinamic si cu nevoi culturale destule, ar trebuie sa asistam la o crestere a sprijinului privat pentru actul de cultura. Legea ar trebui sa distinga si între finantarea privata, prin sponsorizare, a creatiei si premierea ei, caci deficitara este mai ales cea dintâi.
Sa facem profitabil turismul!
Apoi ar trebui sa ne gândim ca România nu are nici o sansa la turismul pur si simplu. Ar trebui sa investim zeci de miliarde (pe care nu le avem) în infrastructura si sa alocam decenii (si nu le avem nici pe acestea), fara a avea vreo garantie ca, la capatul acestor eforturi, vom putea concura cu marile puteri din turismul mondial. Muntii nostri sunt foarte frumosi, dar nu sunt Alpii, iar Litoralul, în ciuda unor atuuri evidente ce tin de dezvoltarea din anii ’70, nu are decât doua luni de soare pe an. Spre deosebire de patru în Bulgaria, sase în Turcia si pâna la opt în Grecia sau Spania (de insulele tropicale nici nu e cazul sa mai vorbim).
Prin urmare, orice strategie în materie de turism ar trebui sa se bazeze pe conexiunea cu cultura. Un amestec de turism cultural, balnear si de relaxare ar putea fi nisa de care avem nevoie spre a trece de la 1% din PIB – cât reprezinta turismul acum – la un 7-8% decent.
O asemenea strategie ar pune cultura (mai exact, patrimoniul material si spiritual, de felul Festivalului George Enescu) în postura de a nu mai cersi bani de la buget, ci de a produce ea însasi bani. Bani care, printr-o politica fiscala inteligenta, ar putea sa se întoarca în cultura. Prin investitii în patrimoniu, prin finantarea dezvoltarii de manifestari culturale, prin studii si cercetari care sa creasca vizibilitatea atractiilor culturale ale României, prin burse catre straini, pentru ca acestia sa ne cunoasca si, cunoscându-ne, sa ne devina parteneri. Cultura poate deveni un stimulent al turismului si chiar al dezvoltarii economice a României. Cu conditia, desigur, ca politicienii si finantistii sa nu încerce sa revolutioneze stiinta economica: în orice activitate de acest fel, investitia precede în mod necesar si obligatoriu profitul. Este absurd sa ceri, ca pâna acum, culturii sa faca profit, cât timp nu investesti nimic în ea.
Loterie si privatizari
În sfârsit, sunt metodele clasice de a face bani pentru cultura, utilizate în trecutul României si, azi, în alte state europene. De pilda, mult-hulitul rege Carol al II-lea a pus Loteria Nationala sa finanteze, cu 10% din profitul ei anual, Fundatiile Regale, care erau cea mai importanta institutie culturala a tarii. Astazi, dimpotriva, cei care conduc înca institutia respectiva s-au luptat ani de zile si au reusit, în cele din urma, sa „elibereze“ Loteria de „corvoada“ de a da bani culturii române. Ca si cum natiunea ar fi creat privilegiul Loteriei Nationale pentru ca aceasta sa faca bani în sine, nu în folosul natiunii însesi!
O amendare a Legii Loteriei Nationale, care sa stabileasca ferm, odata pentru totdeauna, obligatia acesteia de a directiona o parte din profit catre o serie de institutii culturale nationale (publice si private deopotriva) ar putea constitui un balon de oxigen nu numai pentru acestea din urma. Ci si pentru bugetul de stat, care ar fi degrevat de sarcina – care înteleg ca an de an e tot mai împovaratoare – de a gasi bani pentru cultura.
Dar Loteria nu este nici pe departe singura institutie care face bani printr-un privilegiu pe care i l-a dat natiunea, fara sa întoarca o parte din sumele pe care le câstiga catre cultura româna. Atât de mare este spaima de cultura a unor sefi de institutii, încât ma întreb câteodata daca acesti oameni au trecut prin sistemul de învatamânt sau si-au facut studiile prin vreo vagauna. Exemplul Bancii Nationale a României, care a sustinut si sustine cu generozitate un program cultural vast si inteligent, este singular. Dar poate fi cu siguranta imitat.
Ma întreb daca nu cumva ar trebui sa introducem anumite obligatii privind cultura în pachetele de privatizare ale societatilor ramase în portofoliul statului. Daca am fi facut asta cu bancile, de pilda, obligându-le prin contractul de privatizare sa vireze, sa zicem, 1% din profitul lor anual catre cultura, azi am fi fost departe. Înca mai avem destule companii publice foarte bogate, care îsi premiaza directorii si liderii de sindicat si îsi ridica vile de vacanta, dar nu au dat un ban pentru cultura româna. Prin privatizare, cei care le cumpara ar putea (eu spun chiar ca ar trebui) sa fie obligati sa îsi asume sustinerea culturii române.
Asta, desigur, în ipoteza ca vom continua cu actuala politica bugetara, prin care culturii nu îi revine nici 0,2% din PIB.