Am mai abordat subiectul numit Curtea Constitutionala. Am facut-o, marturisesc, în speranta ca semnalele de alarma pe care nu putini le-au tras, împreuna cu schimbarea de guvern si de majoritate parlamentara, îi vor avertiza pe componentii înaltului for sa revina la normalitate si, mai ales, la litera si la spiritul legii. Al celei fundamentale, în primul rând.
Iata, însa, ca o recenta interventie intempestiva si nesolicitata a presedintelui Curtii, domnul Augustin Zegrean, ne demonstreaza ca onorabilii nu au înteles mare lucru. Concret, participarea României la urmatorul Consiliu European, ca si la reuniunea NATO de la Chicago, a repus pe tapet, în contextul reasezarii în buna ordine a relatiilor institutionale din tara noastra, chestiunea reprezentarii. Cine ne reprezinta: presedintele sau premierul?
Domnul Augustin Zegrean, din pacate, a demonstrat, prin interventia sa, nu numai ca este doar un personaj numit politic (de presedintele Basescu). Ci si ca, din pacate, în ciuda unei cariere solide în justitia româna, înca nu e capabil sa respecte cerintele de baza ale profesiei de judecator. Dintre care una dintre primele este: sa nu te antepronunti. Adica sa nu faci nici un fel de comentariu despre o speta pe care tu sau instanta pe care o conduci urmeaza sa o judece.
Oricine a avut de-a face cu justitia stie, de altfel, ca antepronuntarea este o eroare atât de grava, încât reprezinta una dintre cauzele principale de casare a oricarei hotarâri. Specialistii stiu chiar ca antepronuntarea este un motiv serios de casare, chiar daca solutia antepronuntata este întemeiata în drept!
Or, înainte de a învata si de a stapâni chichitele interpretarii legilor, un jurist adevarat ar trebui sa învete acest abecedar al administrarii dreptatii. Domnul Zegrean, cu tot respectul pentru înalta sa functie si pentru CV-ul sau, a dovedit ca, în ciuda parului alb, înca nu stapâneste acest abecedar. Prezenta sa în fruntea înaltului for ar trebui, în mod normal, sa fi luat deja sfârsit, printr-o demisie de onoare, dupa aceasta demonstratie neprovocata de incompatibilitate cu functia pe care, în urma unei numiri politice, o ocupa.
Nu cred ca domnul Zegrean va demisiona, asa ca este cazul sa continuam discutia, atât pe tema pe care domnia sa s-a antepronuntat – si anume, reprezentarea României în organismele europene si euro-atlantice –, cât si pe cea a anomaliei constitutionale care face ca, în timp ce Parlamentul, Guvernul si Presedintia sa dea socoteala în fata Curtii Constitutionale, aceasta din urma sa nu dea socoteala nimanui.
În primul rând, sa facem o observatie. Este cazul ca juristii nostri, în special cei care au raspunderea unor decizii de care depinde prezentul si viitorul politic al tarii, sa iasa de sub zodia chitibusurilor avocatesti. Departe de mine gândul de a contesta rolul si importanta specialistilor în drept. Însa dreptul, ca si alte activitati sociale, nu este endogen. Adica nu este facut sa functioneze în sine si pentru sine, ci sa deserveasca întreaga societate. Mai ales pe nespecialisti, pe cetateanul obisnuit.
În acest context, discutia despre reprezentarea României trebuie sa înceapa chiar de la sensul cuvântului în limba româna. Constitutia spune ca presedintele este cel care reprezinta România în relatiile internationale, si este adevarat. Numai ca, nici Consiliul European, nici Consiliul NATO nu sunt foruri de reprezentare, în care se discuta platonic principii si se ciocnesc pahare de sampanie, si nu mai sunt, pentru noi, nici foruri ale relatiilor internationale! Ele sunt foruri executive, în care se iau hotarâri care angajeaza direct si nemijlocit actul guvernamental din tarile în cauza, si în care România nu este partener extern, ci membru cu drepturi depline. UE si NATO sunt, din punctul de vedere al României, chestiuni interne, nu de relatii internationale.
Dovada cea mai buna: Pactul de guvernanta fiscala, semnat imediat de Traian Basescu, la precedentul Consiliu European. Acesta angajeaza direct Guvernul si Parlamentul României, care trebuie nu numai sa îl ratifice, ci si sa-l transpuna în practica, asigurând ca, indiferent de conditii, deficitele se mentin în limitele stabilite de pactul european. Adica, sa aplice masuri economice si financiare, implicând si afectând milioane de salariati si viitorul unor ramuri economice, angrenând resurse si, în cele din urma, afectând sau favorizând gestiunea bugetara. Pentru toate acestea, responsabili vor fi, în ordine, 1) guvernul, si 2) Parlamentul. Presedintele, care a semnat pactul fara sa se consulte institutional cu nici unul dintre aceste doua organe responsabile, nu are nici o raspundere! Nici institutionala, nici politica.
E normal? Credeti ca asta au avut în minte cei care au alcatuit Constitutia României? Nicidecum. E clar ca reprezentarea României, la care s-au referit autorii Constitutiei, însemna, în conceptia lor, exact atât: reprezentare. Adica 1) prezenta la reuniuni si în vizite în care nu se iau decizii cu implicatii executive, sau, în cel mai rau caz, 2) prezenta la alte reuniuni numai prin consultare si în consens cu Guvernul si Parlamentul.
De altfel, si modelele europene sunt clare în acest sens. Mai exista republici semiprezidentiale în Europa. Cu exceptia Frantei, nici una nu este reprezentata la Consiliul European de presedinte (si numai de presedinte). Dar, în Franta, Constitutia precizeaza limpede ca presedintele este seful guvernului. La noi, el poate doar sa participe la sedintele de guvern, fara sa le conduca. La fel e si în Austria: presedintele este ales prin vot direct de întreaga populatie, însa acesta are atributii strict reprezentative, inclusiv la nivel european si euroatlantic. Viena este, însa, prezenta la Consiliile Europene prin primul-ministru.
Pe de alta parte, prezenta presedintelui este chiar contraproductiva. Cei care l-au acuzat, în iarna, pe secretarul general al PPE, Antonio Lopez Isturiz, ca s-a dus si a negociat un acord politic cu PDL la Cotroceni, uita cine i-a dat domnului Lopez acest sentiment, ca Palatul Cotroceni are un rol politic si executiv. Traian Basescu însusi, care s-a dus la aceste Consilii Europene, cu sau fara prim-ministrul tarii, si a angajat guvernul prin semnatura sa, pe acorduri pe care majoritatea parlamentara le-a vazut la ceva vreme dupa semnatura presedintelui.
E cazul ca aceasta stare de lucruri sa înceteze. România trebuie reprezentata – si în acest sens trebuie interpretata Legea fundamentala – de catre presedinte numai în împrejurari reprezentative si/ sau internationale, si de catre premier în împrejurari executive si/ sau comunitare. La Consiliul European, e limpede, trebuie sa mearga premierul.
E cazul ca, dupa alegeri, sa regândim si relatia dintre Curtea Constitutionala, ca suprem reprezentant al puterii judecatoresti, si celelalte doua puteri în stat: Executivul si Legislativul. Pentru ca, dupa cum am spus deja, este aberant ca acestea doua sa raspunda în fata Curtii, iar Curtea sa nu raspunda în fata nimanui.
Si nu numirile politice sunt mijlocul prin care se poate ajunge la o relationare corecta, de interdependenta, între cele trei puteri pe care practica democratica le separa! Caci puterile sunt separate numai în sensul în care nu sunt admise ingerintele uneia în celelalte, nu în sensul în care nici una nu da socoteala celorlalte.
Nu vreau sa îndemn, Doamne fereste!, la o subordonare a Curtii Constitutionale. Ar fi catastrofal. Însa cred ca o modalitate de relationare a Curtii cu celelalte doua puteri trebuie sa existe. As opta macar pentru un raport anual al Curtii Constitutionale în fata Parlamentului, urmat de un vot consultativ al acestuia. Care sa nu ofere Legislativului controlul efectiv asupra Curtii, însa sa o împinga pe aceasta la mai multa responsabilitate. Si sa o elibereze de fantasma necesitatii „slujirii si apararii statului“, înteles ca functii si institutii. Trebuie aparata, de catre Curte, numai si numai ordinea constitutionala si Legea fundamentala, iar institutiile care le încalca – începând cu garantul ei, presedintele – trebuie sanctionate. Daca, în loc sa fie sanctionate aceste încalcari, autorii lor sunt ocrotiti cu servilism, cum s-a întâmplat acum (mai ales printr-o încalcare a unui principiu elementar de drept, care e interdictia antepronuntarii), Parlamentul trebuie însa sa aiba dreptul de a denunta simbolic, printr-un vot consultativ, aceasta abatere a Curtii. Caci sanctiunea morala poate duce, în unele cazuri, la o salutara demisie a celui în culpa, fara ca prin aceasta sa fie afectata independenta Curtii în ansamblul ei.
Poate ca ar fi o frumoasa dovada de moralitate si de devotament pentru Curtea Constitutionala o demisie de onoare a domnului Zegrean, care sa deschida calea depolitizarii si corectei relationari institutionale a înaltului for. Onoarea n-a daunat nimanui, niciodata. Slugarnicia, da.