Brâncoveanu, contemporanul nostru
Ca orice sfânt al Bisericii Ortodoxe, Constantin Brâncoveanu are dreptul la o icoană, în faţa căreia credincioşii se roagă. Mai multe biserici îi poartă hramul şi, ca sfânt naţional, ctitor de numeroase lăcaşuri în Ţara Românească şi în Transilvania, are deja un mic cult, faptele şi mărturisirea sa supremă de credinţă (martirajul) ghidându-i pe credincioşi pe drumul îmbunătăţirii sufleteşti şi al mântuirii.
Dar Brâncoveanu a fost şi un foarte longeviv conducător politic, domnind în Ţara Românească nu mai puţin de 26 de ani. Puţini domnitori îl întrec, la acest capitol, iar din epoca modernă, doar Regele Carol I. Şi, dacă priceperea în administrarea treburilor publice se măsoară prin prosperitatea generală a ţării, iar prosperitatea, în Evul Mediu, se judecă, a posteriori, prin prisma edificiilor laice şi religioase care s-au ridicat în epocă, se poate spune că sfântul a fost şi un remarcabil conducător lumesc.
Fără a minimaliza, Doamne fereşte, latura celestă a lui Constantin Brâncoveanu, de care se ocupă Biserica (mai ales că în Biserica Ortodoxă Română anul 2014 este şi Anul omagial al Martirilor Brâncoveni), despre omul politic aş dori, prin urmare, să fac aici câteva observaţii, care să se constituie într-un îndemn la reflecţie asupra semnificaţiilor trecerii sale prin istoria noastră.
Mai întâi, aş remarca aspectul, poate, cel mai delicat al personalităţii domnitorului, despre care se vorbeşte puţin chiar şi în contexte ştiinţifice, deloc predispuse la encomion. Constantin Brâncoveanu este, chiar înainte de a deveni domnitor, un om extrem de bogat. Turcii îl vor porecli Altân Bey, adică „Prinţul aurului“, iar fiica sa, Maria, măritată cu Constantin Duca şi alungată împreună cu acesta de pe tronul Moldovei, le va striga ieşenilor: „Mă voi întoarce, chiar dacă va fi ca tata să podească drumul până la Ţarigrad cu pungi cu galbeni!“. Un istoric din generaţia mai tânără a afirmat chiar că Brâncoveanu a fost cel mai mare proprietar funciar din istoria românilor.
Bogăţia nu este, în principiu, recomandată drept deziderat în viaţă. Zicala biblică, fără să nege posibilitatea mântuirii pentru cei bogaţi, îi avertizează că aceasta este mai dificilă, pentru ei, decât pentru cei săraci: mai dificilă, spune textul sacru, decât trecerea unei cămile prin urechile acului… Latini fiind şi străini de etica protestantă, bogăţia excesivă nu ne este plăcută, iar imaginea omului public care strânge averi este, de regulă, deplorabilă în conştiinţa publică. Literatura noastră, de asemenea, şi-a făcut, de la Dinu Păturică la Tănase Scatiu şi de la Vasilescu-Lumânăraru la Tudor Bălosu, un obicei din a înfăţişa riscurile morale (mortale, dacă mi-e permis un joc de cuvinte) pe care le prezintă focalizarea fiinţei asupra acumulării de averi.
Totuşi, Constantin Brâncoveanu a reuşit să-şi salveze sufletul şi, în plan lumesc, să îşi creeze un nume bun în posteritate, lăsând ceva trainic în urmă: mănăstiri, biserici, palate, bulevarde, rafturi de bibliotecă. Întrebarea, de mare actualitate pentru omul politic român (confruntat, se ştie, cu un deficit de imagine îngrijorător), este, prin urmare. cum a făcut Brâncoveanu să surmonteze dificultăţile şi pericolele morale ale unei mari averi, în parte moştenită, în parte acumulată de el însuşi?
Cronicile epocii sale ne dau răspunsul: domnitorul a fost un mare donator şi binefăcător, în primul rând, nu a pus, pe cât e omeneşte posibil, interesele personale mai presus de cele colective, în al doilea rând, şi a reuşit să creeze condiţii pentru o viaţă acceptabilă pentru cât mai mulţi, în al treilea rând. Aş adăuga şi faptul că a reintrodus, după mai multe decenii, în viaţa publică românească un element care, la noi, nicicând nu a fost îndeajuns: şi anume, cartea. În sensul restrâns şi în cel larg al termenului.
Aşadar, donator şi binefăcător, Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai mari ctitori de instituţii din istoria noastră, depăşit, la acest capitol, doar de Ştefan cel Mare şi Matei Basarab, primul având, însă, avantajul unei domnii mult mai lungi (47 de ani) şi independente, iar cel de-al doilea, al unei perioade mai calme în plan extern. Mănăstiri şi biserici, şcoli – Academia Domnească din Bucureşti, cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ superior din lumea ortodoxă, la începutul secolului al XVIII-lea – tipografiile şi cărţile, bursierii români de la Padova, nemaivorbind de ajutorarea permanentă a creştinilor aflaţi în dificultate, sub stăpânire otomană: toate acestea s-au făcut şi au fost finanţate din averea personală a domnitorului. Chiar şi plata obligaţiilor către Poartă (în special zahereaua, contribuţia la eforturile de război otomane din Peninsula Balcanică) s-a făcut, adesea, din aceeaşi avere personală a domnului, Brâncoveanu nedorind să dea peste cap finanţele ţării pentru toanele sau cererile intempestive ale turcilor. A primit mult, de la Dumnezeu şi de la viaţă, şi a dat la fel de mult, fără condiţii, fără arrière pensées, convins fiind de necesitatea de a face binele.
Nu am pus la socoteală şi milostenia simplă, care – deducem din aceleaşi cronici munteneşti – se făcea pe atunci pe scară largă, de către toţi aristocraţii, dintr-o obligaţie de natură religioasă care devenise de-a dreptul generală şi de la sine-înţeleasă. Nu am luat-o în calcul şi pe aceasta, deoarece Constantin Brâncoveanu nu a donat exclusiv din surplusul său, nu a donat nici pentru că toţi o făceau, şi mai ales nu a donat numai pentru satisfacerea unor nevoi imediate şi restrânse. El a creat, de fapt, cu contribuţii considerabile din averea personală, instituţii. Care le sunt de folos tuturor şi care rezistă până astăzi. Câţi dintre miile de bucureşteni care trec zilnic pe lângă biserica din colţul Institutului de Arhitectură (splendid renovată nu cu mult timp în urmă) mai ştiu că este vorba de Sfântul Nicolae Dintr-o Zi, ctitorită în 1702 de către soţia lui Brâncoveanu, Maria? Şi câţi mai ştiu că se numeşte „Dintr-o Zi“ pentru că domnitorul, într-un elan creştin şi într-o demonstraţie adresată societăţii, a creat condiţiile financiare şi logistice necesare, pentru ca biserica să fie zidită, zugrăvită, pictată şi târnosită în decurs de un an de zile, fiind consacrată în aceeaşi zi, în anul următor celui în care fusese pusă piatra de temelie? Şi, în fine, câţi dintre liderii politici de astăzi au asemenea clarviziune şi capacitate de organizare, astfel încât să poată construi, de la iarbă şi până la târnosire, o asemenea biserică într-un singur an de zile, cu toate mijloacele noastre moderne de construcţie?
Donaţia îndreptată către şcoală şi carte, fără să fie unică în galeria domnitorilor români, îl individualizează pe Constantin Brâncoveanu prin calitatea investiţiei făcute în viitor. Dacă Matei Basarab înfiinţa la Târgovişte o Schola graeca et latina, destinată pregătirii fiilor de domni şi viitorilor clerici, Brâncoveanu a întemeiat Academia Domnească, la care a adus cei mai buni profesori disponibili în Răsărit şi, de asemenea, a întemeiat obiceiul trimiterii tinerilor celor mai merituoşi la studii în străinătate. La Padova a fiinţat, pe durata domniei sale (dar şi mai târziu), o colonie studenţească românească, ale cărei urme le găsim şi astăzi, atât în citadela universitară din nordul Italiei, cât şi la Veneţia, unde studenţii finanţaţi din punga domnitorului au tipărit cărţi în onoarea sa.
De asemenea, Brâncoveanu a exportat cărţi, înţelegând necesitatea promovării ţării peste hotare. O tipografie întreagă, cu meşterii aferenţi ei, a fost trimisă în Georgia, punând astfel bazele tiparului georgian. Cărţi de cult tipărite la Bucureşti, în arabă, au ajutat creştinii ortodocşi din Orientul Mijlociu să reziste presiunii islamice. Cartea tipărită în greacă şi slavonă a circulat pe tot cuprinsul Răsăritului ortodox, pentru care Bucureştii şi domnul lor creştin au devenit un reper: literatura populară balcanică, neo-greacă, bulgară şi sârbă, conservă numeroase cântece epice care îi sunt dedicate.
Domnitorul a înţeles, în consecinţă că, pentru a rezista presiunii otomane, e nevoie de o politică subtilă, dar activă. Cum nu dorea să alimenteze susceptibilitatea otomană întreţinând legături politice sau cultivând revolte armate, Constantin Brâncoveanu a făcut altceva: a întreţinut vie flacăra identităţii creştine. Fără cărţile, preoţii, dascălii şi donaţiile venite de la Bucureşti, e greu de spus dacă ar mai fi existat condiţii pentru mişcarea de eliberare naţională din Balcani, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.
Aceste donaţii generoase, care au consumat o mare parte din averea personală a domnitorului, s-au făcut – nu cum se întâmplă astăzi, când unii proaspăt îmbogăţiţi donează spre a-şi compensa ilegalităţile – într-un cadru social în care interesul privat era clar disociat de cel public.
Brâncoveanu (o recunosc chiar şi cronicarii care nu-i sunt favorabili) nu a amestecat borcanele. Judecându-l pe un boier, Constantin Ştirbei, prins că delapidase impozitele datorate vistieriei statului de către judeţele din dreapta Oltului, Brâncoveanu îl ironizează, arătând că nu se fac biserici (cum pretinsese Ştirbei) din bani de furat…
Domnitorul nu a tolerat nedreptăţile, pe de-o parte, dar pe de alta s-a ferit să fie un „tiran bun“, care să calce în picioare legea şi dreptul la apărare, în numele luptei împotriva corupţiei. Cauzele care, de la nivelurile inferioare de jurisdicţie, ajungeau în atenţia judecăţii domneşti, se dezbăteau în trei trepte de jurisdicţie. Ultima, cea definitivă şi irevocabilă, se judeca în absenţa domnitorului, de către Divan, lucrările fiind conduse de mitropolitul de Bucureşti, după pravilă, adică după legea scrisă. Fără să fie un Ţepeş, Constantin Brâncoveanu a reuşit să creeze, cu înţelepciune şi onestitate personală, un cadru social în care corupţia şi nedreptatea, tare endemice ale societăţii feudale, să poată fi ţinute sub control. Nu am intenţia să idilizez epoca sa: mi-e de ajuns să constat că, prin comparaţie, cronicarii contemporani şi folclorul sunt unanimi de acord că, din acest punct de vedere, s-a putut trăi omeneşte în Ţara Românească a lui Brâncoveanu, spre deosebire de ce fusese în deceniile anterioare şi, mai ales, de ce va fi în secolul fanariot.
În fine, textele contemporane domnitorului ne mai semnalează un fapt remarcabil: Brâncoveanu a înţeles, înaintea oricărui alt conducător feudal român, că nimeni nu poate fi fericit într-o ţară nefericită. El a reformat sistemul fiscal, astfel încât impozitele să nu se mai strângă – aşa cum se făcuse până atunci, dintr-o veche tradiţie – atunci când turcii reclamau plata haraciului sau a nenumăratelor zaherele. Domnitorul a înţeles că, dacă turcii cereau aceste plăţi toamna sau primăvara, recoltele următoare vor fi compromise, pentru că ţăranul nu dispune de alţi bani decât cei pentru înfiinţarea culturilor. De asemenea, dacă Poarta cerea aceste contribuţii iarna, când ţăranii nu produceau nimic, foametea şi tulburările sociale nu mai puteau fi stăvilite. De aceea, el a stabilit ca impozitele, în sume clare şi transparente, să fie plătite o dată pe trimestru, la aceeaşi dată în fiecare an. Atunci când a fost obligat să introducă obligaţii fiscale noi, nu a făcut-o pentru că avea de făcut „investiţii“ în interes personal, ci pentru că trebuiau achitate obligaţiile către Imperiul Otoman. De altfel (textele nu lasă loc de dubii în acest sens), a făcut-o numai atunci când nu a reuşit să acopere suma cerută de turci din banii aflaţi în vistierie sau din banii personali, ai săi şi ai marilor boieri pe care se sprijinea domnia.
A stabilit chiar şi un principiu de impozitare progresivă: „cei mai cuprinşi“ (adică mai bogaţi) „să dea mai mult“, „cei mai puţin cuprinşi să dea mai puţin“, iar „cel care nu are nimic să nu dea nimic“. Textele cronicilor sunt neechivoce în acest sens, ne stau la îndemână şi ne aşteaptă să reflectăm asupra acestei surprinzătoare anticipări a fiscalităţii moderne.
Nu este singura măsură destinată creării unui cadru de viaţă mai bun pentru cât mai mulţi dintre locuitorii Ţării Româneşti. Domnitorul a avut şi preocupări edilitare, pentru dezvoltarea oraşelor româneşti, în primul rând Bucureşti şi Târgovişte (pe care a refăcut-o din temelii, ca fostă capitală istorică a ţării), dar şi Craiova, unde fusese ban, Piteşti, lângă care avea vii, Râmnicu-Vâlcea, important centru religios. Peste tot, a luat măsuri de asanare a cursurilor de apă, de igienă şi ordine publică, a construit edificii care se mai păstrează şi azi şi a introdus o administraţie mai simplă şi mai eficientă. Nu doar „pungile de galbeni“ de care vorbesc documentele otomane, ci şi liniştea internă, obţinută printr-un nivel de trai acceptabil şi printr-o pace socială remarcabilă în acea epocă tulbure, explică domnia îndelungată şi faptul că Poarta îi va da lui Constantin Brâncoveanu trifoiul cu patru foi, la care râvniseră toţi domnitorii români din perioada de după „capitulaţii“: domnia pe viaţă, obţinută în 1699.
Domnitorul ne obligă să ne gândim dacă nu cumva actualul nostru sistem de valori, care are în centrul exclusiv banul, iar ca valori auxiliare eficienţa economică şi balanţa contabilă pozitivă, este unul fals. Sau insuficient. Căci ce nevoie avea un om extrem de bogat, domnitor atotputernic în ţara sa şi ins cultivat, să susţină atât de insistent cultura publică? De ce să facă edificii publice, când le avea pe cele private, la moşiile sale? De ce să întemeieze biserici şi şcoli pentru toţi, când el şi familia sa aveau propriile biserici şi acces privilegiat la cultură? De ce să îi trimită şi pe alţii, pe cheltuiala sa, la studii în Occident, cât timp, odată întorşi în ţară, aceştia ar fi devenit nişte competitori sociali ai propriilor copii? De ce să tipărească, tot pe cheltuiala sa, cărţi pentru toţi, chiar şi pentru străini, în loc să se mulţumească, în fond, cu impresionanta bibliotecă personală?
Aceasta este, de fapt, marea lecţie a lui Constantin Brâncoveanu. Pentru el, Ţara Românească, românitatea în general, nu a fost doar un teritoriu care, bine administrat, să le ofere locuitorilor un nivel acceptabil de siguranţă personală şi de prosperitate materială. Un stat nu înseamnă doar poliţie şi justiţie dreaptă, sănătate şi economie. O ţară există, de fapt, atâta timp cât produce cultură. Iar diriguitorul treburilor publice are obligaţia de a le furniza cetăţenilor nu numai prosperitate şi siguranţă materială, ci şi acces la cunoaştere şi cultură. Domnia lui Brâncoveanu, ca şi personalitatea sa, a fost un aliaj fericit între material şi spiritual. Un aliaj în care mintea a fost stăpână pe materie, nu invers.
Sunt multe aspecte tulburătoare, prin care Constantin Brâncoveanu îşi depăşeşte epoca, devenind un model politic şi cultural universal. Mai rămâne doar ca noi să îl cunoaştem şi, venerându-l ca sfânt, închinându-ne la icoana sa, să nu lăsăm să cadă în uitare lecţiile politice şi morale pe care el ni le oferă. Şi pe care cultura din epoca sa ne îngăduie să le cunoaştem şi să le înţelegem, descifrând sensurile pe care domnitorul le-a încifrat în actele şi în faptele sale.