Nu sunt singurul care, în paginile revistei Cultura, şi-a pus în mod repetat problema normalităţii – mai exact, a absenţei ei – în viaţa noastră publică. Această persistenţă nu ţine de obsesiile unui spirit conservator, ci de o aspiraţie adâncă, dar încă neîmplinită, a societăţii româneşti. Care societate a crezut, în zilele de entuziasm ale Revoluţiei, că anormalitatea este comunismul, iar îndepărtarea acestuia va duce automat la revenirea normalităţii. O naivitate scuzabilă atunci, pe fondul elanului şi al grabei de a reface ceea ce regimul comunist distrusese.
În realitate, după cum ne-au arătat-o atât primii ani de democraţie (convulsionaţi şi tensionaţi, marcaţi de confruntări dure şi de intoleranţă), cât şi ultimii ani, o anormalitate instaurată şi menţinută cu forţa timp de mai bine de patru decenii sfârşeşte prin a lăsa urme adânci. Prin a institui un fel pervers de falsă normalitate, marcată de conformism, slugărnicie şi acceptare, în fond, a anormalităţii. O „normalitate“ care, în ciuda aspectelor exterioare normale – pace socială, nivel redus de violenţă, siguranţă publică, locuri de muncă şi, pe ici, pe colo, chiar o relativă bunăstare –, ascundea un adevărat epitom al anormalităţii: şi anume, toleranţa la intolerabil.
Nu m-am numărat printre cei care au crezut, în urmă cu doi ani, că schimbarea Puterii va duce la revenirea automată la normalitate. şi aceasta, nu neapărat din cauză că elementul principal al acelei Puteri rămânea încă doi ani în picioare, deşi acest element nu era nici el de ignorat. Însă eram avertizat asupra adâncimii rădăcinilor falsei normalităţi, ce venea direct din trecutul apropiat şi făcuse posibili cei opt ani de coşmar de după 2004.
Prin urmare, nu-mi arog merite de profet, ci mă situez doar pe un teren bătătorit, atunci când atrag atenţia că, la doi ani de la schimbarea Puterii şi înainte cu puţin timp ca ultimul bastion al anormalităţii instituţionalizate (Traian Băsescu) să plece şi el, evoluăm în continuare în plin Orwell politic şi social. Generat nu atât de un om, cât de mentalitatea care a generat apariţia, afirmarea şi menţinerea la putere atâta timp a acestui om.
Trebuie, de pildă, să încetăm, o dată pentru totdeauna, cu ipocrizia ascunderii individului în spatele instituţiilor. Instituţiile sunt fundamentul statului şi al democraţiei, ele trebuie respectate şi consolidate: în această privinţă, nu cred că am găsi pe cineva care să susţină altceva. Însă aceste instituţii sunt animate de oameni, de unde proverbul străvechi şi incontestabil că omul sfinţeşte locul. Judecătorul care încalcă legea spre a exonera sau condamna pe nedrept, nu este Justiţia. El se identifică plenar cu Justiţia numai atâta timp cât respectă legea. Din momentul în care, deşi inamovibil, îşi pleacă spinarea, el nu mai este Justiţia, ci un cetăţean aflat în culpă. Şi care trebuie să plătească pentru culpa sa, la fel ca oricare cetăţean, inclusiv cu averea personală. Procurorul care depune al şaptelea recurs, într-o speţă în care acuzarea nu are în mod evident dreptate, nu este nici el Justiţia. Nici măcar Ministerul Public. Ci un cetăţean care, deşi statul i-a creat toate condiţiile pentru a-şi exercita onest profesia, alege abuzul de drept în locul dreptului. Şi trebuie să plătească pentru suferinţa nemeritată a celui lovit de abuzul său, inclusiv cu averea personală. În fine, omul de afaceri care pune pe picioare o companie care, după ce activează cinci sau opt ani, dă faliment, lăsând în urmă datorii neplătite la bugetul de stat şi la furnizori, nu trebuie apărat de subterfugiile insolvenţei. Cât timp averea lui personală a crescut, în timp ce compania a mers din rău în şi mai rău, e limpede că nu avem de-a face cu un om de afaceri onest, căruia, din motive de conjunctură economică, nu i-a reuşit afacerea. El trebuie să plătească, inclusiv cu averea proprie, căci proprietatea asupra companiei face parte din averea sa, la fel ca maşinile de lux, vilele şi ghiulurile de aur de pe degete. Averea sa este datoare la stat şi la furnizori, nu vreo entitate abstractă, a nimănui. Ş.a.m.d.
Trebuie, prin urmare, să schimbăm regulile, indiferent de protestele şi „îngrijorările“ unor profitori interni şi externi ai anormalităţii de până acum. Şi să ne întoarcem la o normalitate a principiilor şi a onestităţii, nu la falsa normalitate de dinainte de 1989. Să-i întoarcem, din nou, pe pacienţi în paturile de spital şi pe medici în halate, nu cum am făcut până acum. Să ne străduim să îi căutăm pe acei medici sociali autentici, nu să ne mulţumim cu identificarea, dintre pacienţi, a celor cât de cât mai răsăriţi (era să zic „politruci“, dar m-am redresat la timp). Chiar dacă e o relativă linişte şi un infinitezimal început de bunăstare, o societate în care medici sunt înşişi pacienţii nu are cum să o ducă, de fapt, prea grozav…
De asemenea, trebuie să îi căutăm pe acei oameni capabili să unifice şi să detensioneze situaţia. De „salvatori providenţiali“, de „oameni antisistem“, de „jucători“ să fugim cât putem de departe: demagogia este giulgiul în care este învelită democraţia moartă.
În consecinţă, avem nevoie ca de aer de pedagogi sociali. Căci lumea românească, în ciuda calităţilor ei evidente – moderaţia, inteligenţa, adaptabilitatea, cordialitatea –, rămâne încă înapoiată. Or, nu se poate progresa fără educaţie şi nu se poate face educaţie fără pedagogi (cineva ridica în slăvi un fost ministru al Educaţiei, pe motiv că respectivul făcuse „investiţii“: unica investiţie câştigătoare, în materie de educaţie, e pedagogul, nu pereţii clasei). Pedagogi în sensul larg al termenului, adică oameni capabili să se constituie în modele.
Căci două sunt lacunele grave ale lumii româneşti, în raport cu societăţile dezvoltate, şi ambele derivă din înapoierea de care vorbeam: mitocănia şi indolenţa.
Mitocani există peste tot în lume şi stereotipurile imagologice sunt bogate în a descrie mitocanul englez, neamţ sau spaniol. Însă nivelul general al mârlăniei sociale a crescut enorm în România ultimelor câteva decenii, de când comunismul a distrus vechea clasă de mijloc burgheză şi a anihilat ţărănimea care avea un minim cheag. Oameni care urlă pe stradă, care scuipă seminţe şi aruncă hârtii pe jos, care dau găuri în pereţii apartamentelor de bloc la orice oră din zi şi din noapte, care-şi parchează maşina unde au chef, sunt realităţi pe scară mult prea largă, pentru a mai putea vorbi de România ca despre o ţară civilizată. Suntem condamnaţi să căutăm şi să găsim soluţii pentru ca, într-un interval de timp rezonabil, mitocănia socială să dispară de pe micile ecrane (ca să înceteze rolul ei dizolvant de antimodel) şi, în spaţiul public, să fie trimisă către periferie. În acest proces, rolul profesorului este mai important decât cel al procurorului: profesorii trebuie să capete un statut atât de puternic, încât să poată închide definitiv drumul în viaţă mitocanului arivist.
Altfel, mitocănia generalizată va continua să producă o indolenţă generalizată. Faptul că încă nu suntem capabili să generăm un număr suficient de proiecte arată că trăim deja într-o societate incapabilă să iasă singură din impas, alcătuită din oameni cărora nu le mai pasă nici măcar de propria soartă. Şi în care cei cu iniţiativă sunt paralizaţi de convingerea artificială, dar generală, că „nu se poate face nimic“. Ba bineînţeles că se poate, cu condiţia să reaşezăm ierarhiile sociale pe baza criteriului unic al meritului. O lege a accesului la funcţii, care să stipuleze fără echivoc că o absolventă a unei facultăţi private de drept, fără performanţe academice, nu poate deveni niciodată ministru al Turismului, Dezvoltării sau Justiţiei, ar reglementa multe dintre deranjamentele sociale din România de azi. Şi i-ar face şi pe străini să ne privească altfel, căci nu le-am mai arăta faţa mitocănească şi arivistă a României, ci faţa ei onestă şi merituoasă.
În fine, trebuie să renunţăm, odată cu mitul funest al „salvatorului patriei“, şi la mitul mediocrităţii utile şi fidele. Nu mai putem promova la nesfârşit improvizaţii, oameni care azi pot fi secretari de stat la Externe, mâine la Justiţie, poimâine consileri la Cotroceni, răspoimâine candidaţi la preşedinţie şi peste două săptămâni în Consiliul de Administraţie al TAROM, să zicem. Spaţiul public nu are nevoie de oameni cu personalităţi accentuate, dar are nevoie de oameni cu personalitate, capabili să îşi pună amprenta creatoare asupra domeniului în care s-au pregătit şi în care activează. Oamenii fără personalitate, interşanjabili, yesmen-ii oricărui regim şi ai oricărei instituţii, nu ne ajută să progresăm. De-abia după 200 de ani de libertate şi democraţie, am putea pune sistemul pe umerii lor. Dar şi atunci, în funcţiile-cheie, trebuie puşi oameni capabili să performeze, nu moluşte.