Sper să nu fiu excesiv de optimist, dar mie Târgul de Carte „Gaudeamus“, organizat la finele lui noiembrie, îmi dă totdeauna un tonus intelectual pozitiv, indiferent cât de bun sau de prost a fost, în sine, anul care s-a scurs. Şi mă face, de fiecare dată, să mă întreb dacă nu cumva, în pofida diminuării dramatice a lecturii, împotriva restrângerii circulaţiei cuvântului tipărit şi în ciuda politicilor culturale mai mereu falimentare ale statului român, România nu este, totuşi, o ţară a cărţii. Mai curând decât una, să zicem, a politicii sau a industriei.
Să încep cu o observaţie banală. Sfârşitul „galaxiei Gutenberg“ (cum spunea Marshall McLuhan) este anunţat de cel puţin un deceniu şi jumătate, dacă nu mai de mult. S-a spus că noile tehnologii ale informaţiei, de la Internet la smartphone şi de la cartea electronică la televizorul multimedia, vor anihila cartea ca obiect. S-a spus, de asemenea, că tiparul pe hârtie nu mai are nici un viitor, întrucât a devenit prea scump în raport cu suportul magnetic. S-a afirmat că această dispariţie a cuvântului tipărit este nu doar inevitabilă, ci şi benefică, întrucât mediile virtuale sunt mult mai greu de cenzurat decât cele convenţionale, iar pluralitatea perspectivelor este, pe Internet, totală, aşa cum trebuie să fie într-o societate deschisă. În fine, s-a mai spus şi că, întrucât România este un stat polarizat social între bogaţi şi săraci, iar noile tehnologii ale informaţiei sunt mai ieftine, dispariţia cuvântului tipărit pe hârtie va fi mai rapidă la noi decât în alte ţări, mai bogate şi cu o structură socială mai echilibrată.
Or, se observă cu ochiul liber că, dacă ziarele româneşti s-au curăţat primele, editurile încă rezistă foarte bine. Aceasta în ciuda faptului că revoluţia digitală a prins cele două instituţii în posturi diametral opuse: în timp ce ziarele erau, la finalul anilor ’90, extrem de prospere şi cu o poziţie de putere aparent inatacabilă, editurile erau în colaps. Finalul anilor ’90 şi începutul mileniului III au reprezentat perioada în care au falimentat câteva dintre marile edituri ale României de odinioară: „Eminescu“, „Minerva“, „Univers“, „Ion Creangă“, „Dacia“, „Scrisul Românesc“. (Unele au să renăscut, mai târziu, sub alte auspicii, dar departe de nivelul de odinioară, altele au dispărut pentru totdeauna din peisaj). Ziarele, dimpotrivă, făceau legea în materie de distribuţie a publicităţii sau de opinie în spaţiul public şi dominau, prin exponenţii lor cei mai întreprinzători, chiar şi televiziunile.
Ne-am fi aşteptat, repet, ca sistemul editorial să fi intrat primul în colaps, ca urmare a pătrunderii tehnologiilor digitale. Însă nu s-a întâmplat deloc aşa. Ziarele româneşti sunt cele care au pierdut bătălia cu digitalul. Unele s-au închis de tot, altele mai există numai pe Internet. Reviste generaliste săptămânale – de tipul Le Point sau Le Nouvel Observateur – nu mai avem nici una, de mult.
Editurile, în schimb, au rezistat şi/ ori s-au reinventat. „Litera“, „Humanitas“, „Polirom“, „Rao“, „Nemira“, „Paralela 45“, „Curtea Veche“ s-au întărit şi şi-au diversificat oferta. Toate au intrat, într-o măsură mai mică sau mai mare, şi pe piaţa cărţilor digitale, fără să renunţe însă la tiparul pe hârtie, unde au atins performanţe grafice remarcabile, perfect comparabile cu cele ale editorilor occidentali. Edituri de nişă, cel puţin teoretic, cum sunt Tracus Arte sau Eikon (care nu publică deloc carte comercială şi acordă un interes aparte literaturii române actuale), au devenit prezenţe incontestabile pe piaţă: chiar dacă nu fac neapărat mari profituri, publică un număr impresionant de titluri şi sunt o prezenţă inconturnabilă la toate târgurile de carte. Aş adăuga, nu din motive sentimentale, ci pentru că participă la aceeaşi piaţă de carte românească, două edituri din Chişinău, Cartier şi ARC, care pe anumite segmente de carte de calitate reuşesc să concureze marile edituri din România.
Cifrele spun că vânzările de carte tipărită nu cresc spectaculos (dacă, în general, cresc). Preţurile nu mai cresc nici ele de câtva timp încoace, şi sunt, şi aşa, destul de mari în raport cu puterea de cumpărare. Nici măcar numărul librăriilor nu creşte, ca să nu mai vorbim că sunt încă vreo câteva capitale de judeţ care se laudă – e un fel de-a zice – că nu mai au nici o librărie. Cum se explică, atunci, aspectul spectaculos al târgurilor de carte şi evidenta înflorire a pieţei editoriale, pe ansamblu?
Cred că explicaţia principală sunteţi dumneavoastră, cititorii. Cititorii din România nu mai sunt deloc la fel de mulţi ca în ultimii ani ai regimului comunist, însă sunt cititori devotaţi. Fac sacrificii pentru a cumpăra cărţi – şi piaţa anticariatelor merge bine, în paranteză fie spus –, îşi urmează autorii favoriţi la lansări şi continuă să aibe în casă biblioteci. (Un prieten din Franţa îmi spunea că, atâta timp cât în magazinele de mobilă se mai oferă la vânzare corpuri de bibliotecă, putem sta liniştiţi: cartea are un viitor). Puţini lideri politici se pot lăuda cu publicul unui scriitor, în termeni de calitate şi de spirit critic, de devotament şi, în acelaşi timp, de capacitate de analiză şi evaluare.
Cititorul din România a fost dintotdeauna un mare consumator de carte utilă şi, la acest capitol, cred că cifrele de vânzări de azi nu sunt mai prejos decât cele din perioada comunistă. Atunci era epoca dicţionarelor, enciclopediilor şi almanahurilor, astăzi este momentul biografiilor, istoriilor şi sintezelor tematice. Oricât de sărac, românul cu ştiinţă de carte investeşte mai degrabă într-o asemenea carte decât în cine ştie ce inutilitate. Sursele de informaţie accesibile pe Internet, în cantităţi incomensurabile, nu au reuşit să elimine cartea utilă. Dimpotrivă: enciclopedia a învins Wikipedia! Informaţia digitală, chiar dacă a făcut mari progrese în ultimii ani, nu reuşeşte să atingă nivelul de credibilitate – esenţial în mediul academic şi ştiinţific, de toate gradele – al cărţii utile pe suport de hârtie. Însăşi investiţia pe care o presupune aceasta din urmă impune şi garantează validitatea ştiinţifică a informaţiei pe care o conţine, ceea ce nu e cazul cu informaţia ieftină de pe suportul digital.
Cartea de teologie este şi ea într-o creştere evidentă, în raport cu care perioada comunistă nici nu suportă comparaţia. Toate religiile oferă o bogăţie fără precedent de carte, multă de foarte bună calitate, cititorilor interesaţi de problemele teologice, de istoria credinţelor şi doctrinelor religioase sau, pur şi simplu, preocupaţi de spiritualitate. Cartea teologică nu înlocuieşte, desigur, viaţa în Biserică, şi nici nu produce de la sine îndreptarea morală. Însă ea este un obstacol în calea superstiţiei (cu care adesea se confundă viaţa religioasă autentică) şi lărgeşte incontestabil sfera culturii generale.
Într-o relativă suferinţă, în raport cu aceste tipuri de carte, se află, poate, cartea de literatură română contemporană. Dar cauzele acestei suferinţe nu sunt imputabile tehnologiilor digitale. Dacă unele dintre ele intră în zona imponderabilului – de pildă, aş aminti codul literar pe care l-a impus postmodernismul, care a îndepărtat cititorul obişnuit –, altele ţin de politicile în materie de carte aplicate de statul român după 1989. Scriitorul contemporan a fost defavorizat, printr-o legislaţie a drepturilor de autor indiferentă la situaţia sa precară în raport cu editorul, prin puţinătatea şi arbitrariul subvenţiilor şi prin absenţa unei strategii culturale naţionale, în care cartea de literatură română şi-ar fi avut, desigur, locul ei. Anumite prevederi legale (menite să ajute breasla scriitorilor), cum ar fi Legea timbrului literar, aşteaptă o revizuire prea mult întârziată. Nici Administraţia Fondului Cultural Naţional nu funcţionează cum trebuie, dincolo de sub-finanţarea cronică la care o supune bugetul de stat.
Dar, şi la acest capitol, înregistrez în ultimii ani semne îmbucurătoare. Marile edituri, care până nu demult funcţionau exclusiv pe bază de traduceri sau de carte utilă, au început să publice tot mai mult scriitori români contemporani. Care, „amabalaţi“ sub forma unor ediţii integrale, ediţii critice sau serii de autor, contrazic teoria din anii ’90, conform căreia literatura română nu mai interesează pe nimeni.
În acest context, punctul nevralgic nu îl reprezintă, deci, sistemul editorial. Ci bibliotecile publice. Care, în absenţa unei strategii coerente şi, mai ales, a unei finanţări acceptabile, riscă să dispară. Mai ales din acele zone ale societăţii româneşti de unde au dispărut deja şi librăriile, şi puterea de cumpărare. Riscăm să pierdem cititori care, peste nişte ani, când situaţia economică se va îmbunătăţi, ar putea redeveni cumpărători de carte. Şi, mai ales, nu le mai oferim tinerilor săraci şansa de a alege între material şi spiritual.
Până când vom discuta despre biblioteci şi despre strategia culturală naţională, să reţinem că editurile româneşti continuă să ne ofere cărţi extraordinare, iar librăriile şi târgurile de carte ne aşteaptă mereu cu porţile deschise, ca să ne ofere hrană spirituală.