Discursul ţinut de Papa Francisc în faţa Parlamentului European, în data de 25 noiembrie 2014, a făcut înconjurul continentului sau, cel puţin, al mijloacelor de informare în masă europene. Comentat în fel şi chip – mai ales, din perspectivă geopolitică –, discursul Suveranului Pontif nu pare, totuşi, să fi fost digerat cum se cuvine de către elita politică europeană, dacă este să ne luăm după declaraţiile şi luările de poziţie care i-au urmat.
Între timp, Papa Francisc a mai făcut o vizită la Constantinopol, unde s-a întâlnit cu Patriarhul Ecumenic, Sanctitatea Sa Bartolomeu I, şi a făcut două apeluri istorice: la refacerea unităţii creştine, prin unirea catolicilor şi ortodocşilor (ca unicele Biserici cu continuitate apostolică) şi la protejarea creştinilor din Orientul Mijlociu, cea mai veche vatră a creştinismului, aflată în pericol de extincţie din cauza fundamentalismului islamic. Ceea ce face ca discursul de la Strasbourg să nu fie doar un gest de politică externă, ci o componentă a unei concepţii unitare despre lume şi viaţă pe care Suveranul Pontif, împreună cu Biserica, doreşte să o insufle lumii. O concepţie la care Papa Francisc îşi propune – aspect important pentru noi, ortodocşii –, să asocieze, pe baze egale, şi Biserica Ortodoxă, în temeiul unei unităţi de credinţă care depăşeşte diferenţele istorice.
Papa a început, la Strasbourg, prin a evoca, blând şi fără dorinţa de a jigni, imaginea de vetust pe care o lasă bătrânul continent într-o lume care s-a mondializat de mult. Contestat pe plan global, europocentrismul s-a transformat într-o orgolioasă izolare în propriile idei – unele, datând din perioada Războiului Rece – şi, mai ales, în propriul confort. A rezultat o Europă care pretinde încă să conducă o lume pe care nu o înţelege şi la ale cărei eforturi, practic, nu mai participă.
Suveranul Pontif nu a spus-o, dar, în prelungirea discursului său, o putem spune noi: comportamentul Europei în problema emigraţiei este un exemplu perfect al acestui solipsism orgolios al bătrânului continent. Pe de-o parte, nu participă în nici un fel la emanciparea economică a lumii a treia şi încurajează în continuare, prin discursuri populiste, dreptul absolut la emigraţie, dar pe de alta blochează (manu militari) emigraţia, iar pe cei care reuşesc, totuşi, să pătrundă pe teritoriul UE îi marginalizează şi îi plasează pe treptele sociale cele mai de jos.
Atât de adânc este implantat egoismul, încât există, mai ales în statele bogate ale Uniunii, pături tot mai întinse de populaţie, reprezentate şi politic, care doresc să extindă acest comportament discriminatoriu şi în interiorul Uniunii Europene. În timp ce se bucură fără restricţii de avantajele accesului liber la pieţele jumătăţii sărace a continentului, aceste grupuri sociale şi forţe politice vor să restrângă libertatea de circulaţie a cetăţenilor provenind din ţările sărace, lipsindu-i pe semenii lor europeni şi de minima compensaţie de a putea, măcar, încerca să găsească un loc de muncă în altă ţară…
Papa Francisc a denunţat, în discurs, în primul rând ipocrizia care unifică o retorică tot mai extinsă a drepturilor omului (înţelese până la monadizarea fiinţei umane, a spus Suveranul Pontif, adică până la izolarea omului de ceilalţi oameni), cu o diminuare vizibilă a solidarităţii sociale şi cu o slăbire a interesului pentru spiritualitate: Totuşi, în acelaşi timp, trebuie să fim atenţi să nu cădem în anumite erori care ar putea rezulta dintr-o neînţelegere a conceptului de drepturile omului şi din greşita lui utilizare. Astăzi, există o tendinţă de a cere drepturi individuale cât mai largi – sunt chiar tentat să spun individualiste; această pretenţie este subîntinsă de o concepţie asupra fiinţei umane detaşate de orice context social sau antropologic, ca şi cum omul ar fi o monadă (???) tot mai puţin preocupată de celelalte monade din jurul său. Conceptul, la fel de important şi complementar, de datorii nu mai pare în nici un fel legat de cel de drepturi. În consecinţă, drepturile individului sunt afirmate cu tărie, fără nici o preocupare însă pentru faptul că fiecare fiinţă este parte a unui context social în care drepturile şi obligaţiile ei sunt legate de drepturile şi obligaţiile celorlalţi şi de binele comun al societăţii înseşi.“
În consecinţă, Papa a pledat pentru o redefinire a valorii fondatoare a drepturilor omului, care să ţină cont de interacţiunea oamenilor în societate, de necesitatea binelui comun şi, nu în ultimul rând, de aspectele spirituale ale fiinţei umane. Omul nu este doar o fiinţă orizontală, legată de alţi oameni într-o societate, ci şi o fiinţă verticală, legată prin multiple fire de transcendenţă. Prin urmare, el nu are doar nevoi materiale şi nu este doar un număr în statistici: A vorbi despre transcendenţa demnităţii umane înseamnă, astfel, să facem apel la însăşi natura umană, la capacitatea noastră de a distinge binele de rău, la acel compas din inima noastră, pe care Dumnezeu l-a imprimat întregii creaţii. Mai presus de orice, înseamnă a privi orice fiinţă umană nu ca absolută, ci ca o fiinţă în relaţie. În opinia mea, una dintre bolile cele mai răspândite astăzi în Europa este singurătatea caracteristică tuturor celor care nu au relaţii cu ceilalţi. Ea e vizibilă în special la cei în etate, care sunt adesea abandonaţi la mila Domnului, ca şi la cei tineri, cărora le lipsesc puncte clare de referinţă şi oportunităţi de viitor. Este vizibilă, de asemenea, şi la mulţii săraci care ne populează oraşele, ca şi în dezorientarea imigranţilor care vin la noi în căutarea unui viitor mai bun.“
Nu trebuie să fii social-democrat ca să observi că, în discursul de la Strasbourg, cuvintele-cheie folosite de Suveranul Pontif au fost social şi transcendenţă. Pentru că Europa actuală suferă de o degradare accentuată a valorilor sociale (în ciuda nivelului relativ înalt al protecţiei sociale, cel puţin în ţările bogate) şi de o de-spiritualizare la fel de accentuată. Bătălia bezmetică pentru eficienţă“, pragmatism“, împotriva statului social, nu numai că nu a făcut Europa mai performantă (dimpotrivă: criza a evidenţiat dureros atât limitele, cât şi obiectivele reale ale de-reglementării ultra-liberale), ci, prin diminuarea investiţiei în educaţie, a sărăcit spiritual bătrânul continent. Cum spunea, cu mulţi ani în urmă, un om politic francez, Europa lui Daimler Benz, Renault şi FIAT a cam strivit Europa lui Goethe, Voltaire şi Dante…
Pledoaria Papei Francisc a fost, în consecinţă, pentru revenirea la valori şi pentru regăsirea rădăcinilor iudeo-creştine ale continentului. Noi am edificat, de bine, de rău, o uniune politică şi economică, înainte, însă, de a edifica o uniune spirituală şi culturală. Uniune care – în lumina intervenţiei Suveranului Pontif de la Constantinopol, din Biserica Sfântul Gheorghe a Patriarhiei Ecumenice – nu presupune uniformizarea şi înrolarea, ci unitatea în diversitate. Catolicismul şi ortodoxia, ca administraţii separate ale aceleiaşi Biserici, nu trebuie să renunţe la caracteristicile lor, rezultând din trăirea creştinismului în ultimul mileniu, ci trebuie să îşi regăsească rădăcinile comune (care există şi sunt chiar foarte puternice) şi să ofere un răspuns provocărilor contemporane. Europa nu are nici o şansă dacă se îngroapă în euro-egoism, ci dacă se deschide către lume şi dacă îşi promovează mai susţinut interesele şi viziunea. Apărând, bunăoară, ferm comunităţile creştine din Orientul Mijlociu, participând mai intens la eforturile de rezolvare a crizelor din imediata noastră vecinătate şi, în cele din urmă, asumându-şi rolul pe care i-l rezervă dimensiunile sale şi forţa sa spirituală şi economică. Nu întâmplător, discursul de la Strasbourg al Papei a început prin evocarea acestor dimensiuni: cinci sute de milioane de oameni liberi, uniţi într-o societate democratică.
În mod evident, Papa Francisc nu este un om de stânga, în înţelesul politic al acestui termen, pentru că, în calitate de monah, lider al creştinilor catolici şi urmaş al Sfântului Petru, el este deasupra acestor diviziuni omeneşti. Dar discursul său de la Strasbourg a reiterat câteva din principiile care au caracterizat, până nu de mult, stânga europeană, principii la care aceasta trebuie să se întoarcă dacă doreşte să îşi revină din deriva în care a intrat de un deceniu şi jumătate. Valorile sociale, pe de-o parte (solidaritatea, responsabilitatea statului în materie de educaţie, sănătate şi cultură, societatea incluzivă), şi cele spirituale, pe de alta (căci stânga nu înseamnă, cum bine spunea Saramago, numai protecţie socială, ea înseamnă şi viziune).
Nu ştiu ce a înţeles dreapta, care aproape că a dus continentul pe marginea prăpastiei, cu câţiva ani în urmă, din acest discurs al Papei pe care, peste câţiva ani, îl vom califica drept istoric. Dar, ca om de stânga, sper că social-democraţia europeană a înţeles că, mergând pe calea abandonului principiilor care o definesc, nu numai că nu va câştiga adepţi din dreapta spectrului politic, ci va dispărea, pur şi simplu, ca forţă relevantă în politica europeană. Lăsând loc, din păcate, extremismelor de stânga şi de dreapta, pe care tocmai prezenţa unei social-democraţii puternice şi moderne le ţinea în frâu.
Papa nu e de stânga, dar valorile pe care el le-a propus Europei sunt!