Am participat recent, la Atena, la reuniunea aniversara a Adunarii Interparlamentare a Ortodoxiei, care a sarbatorit, inclusiv printr-o ceremonie desfasurata pe Acropole, 20 de ani de la infiintare. Am avut, astfel, ocazia sa reflectez mai mult la relatia istorica dintre tara noastra si Ellada, dintre cultura româna si cultura greaca, la strania facilitate cu care românii si grecii au comunicat dintotdeauna. Si, de asemenea, sa-mi pun intrebari cu privire la viitorul relatiei bilaterale, ca si la viitorul Ortodoxiei in Europa Unita.
Mai intâi, trebuie sa remarc ca momentul in care Adunarea Interparlamentara a Ortodoxiei si-a sarbatorit cei 20 de ani de existenta nu este dintre cele mai fericite. Mai multe tari membre, si in primul rând Grecia, trec prin dificultati economice nemaiintâlnite, probabil, in istoria lor. Altele se afla in conflict declarat. Oricum, ele sunt despartite de blocuri si organizatii, UE si NATO, pe de-o parte, si, respectiv, CSI, pe de alta. Chiar si cele mai stabile si mai echilibrate state, ca România si Bulgaria, sunt departe de a fi prospere si, oricum, au o imagine europeana mai degraba proasta. Relatia bilaterala România-Grecia, ca si relatia multilaterala intre statele ortodoxe, pare, in cel mai bun caz, o utopie. La rece, chiar o inutilitate.
Si totusi, am remarcat la Atena ceva care mi-a placut. Si care imi ofera suficiente motive sa privesc viitorul Greciei – implicit, al relatiei bi– si multilaterale – cu mult mai mult optimism. Starea de spirit a grecilor, de la mic la mare, este mult mai buna decât lasa sa se inteleaga jurnalele de actualitati, care infatiseaza numai greve si manifestatii violente. Chiar faptul ca reuniunea aniversara a AIO s-a tinut acum, pe Acropole – unde presedintii parlamentelor din tarile membre sau reprezentantii lor au semnat un document aniversar – atesta vointa Greciei de a merge mai departe. De a depasi criza. De a iesi din fundatura in care a aruncat-o politica de austeritate pe care Germania a impus-o, din pacate, intregii Europe. Chiar si grecii care, in urma prabusirii economiei nationale, au devenit anti-sistem, ramân profund atasati de Grecia si cred in posibilitatea iesirii din marasm.
Sigur, mai exista derapaje anti-democratice regretabile (simbolizate din prezenta unui partid neo-nazist in Parlamentul tarii care a inventat democratia), dar in general Grecia se tine bine. Si arata mult mai bine decât tari care, ca România, au fost mai putin zguduite macro-economic de criza: oamenii traiesc mai bine decât in România, localitatile sunt mai curate si mai ingrijite, iar comertul nu lasa sa se vada, de fapt, vreo criza. Revolta oamenilor priveste doar austeritatea, si nu ideea de austeritate – toata lumea intelege ca au cheltuit mai mult decât isi permiteau si trebuie, deci, sa strânga cureaua –, ci faptul ca planul german de austeritate impus Greciei pare ca vrea sa anihileze exact acele calitati prin care grecii au iesit totdeauna din impas: spiritul comercial, mobilitatea, deschiderea naturala catre Orient.
De aceea, spun ca, desi prezentul nu este foarte promitator, relatia României cu Grecia are un viitor. Si trebuie cultivata cu luciditate si determinare, tocmai pentru ca este mai usor de comunicat cu grecii decât cu alti vecini ai nostri.
In primul rând, relatia cu Grecia trebuie sa constituie pentru România o relatie strategica, asa cum este si cu Turcia. Specificul politicii noastre externe, inca din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, a fost echilibrul. România nu s-a amestecat in disputele istorice din Peninsula Balcanica decât ca factor de echilibru si a gasit mereu, cu intelepciunea caracteristica diplomatiei noastre, calea de a coopera cu tari aflate in relatii antagonice: Serbia si Bulgaria, pe de-o parte, Grecia si Turcia, pe de alta. Relatia noastra strânsa cu Turcia impune o relatie la fel de strânsa si cu Grecia, alcatuind astfel doua axe de stabilitate si cooperare intr-o regiune in mod traditional agitata si fracturata.
In al doilea rând, relatia noastra cu Grecia este si trebuie sa fie si pe viitor una substantiala, pentru ca istoria ei este una substantiala. Nu avem relatii atât de vechi si de profunde cu nici o alta elita politica balcanica si cu nici o alta cultura balcanica, asa cum avem cu Grecia. Ca si in cazul Turciei, România a stiut sa colaboreze foarte bine cu Grecia chiar când cele doua tari s-au aflat in blocuri politice si militare antagonice. E suficient sa citim formidabilul ciclu de amintiri diplomatice ale poetului Ion Brad, „Ambasador la Atena“ (sase volume), pentru a avea o imagine exacta a unei colaborari care, numai intre 1973 si 1982, cât a stat autorul cartii in Grecia ca ambasador, facuse din tara noastra si Ellada cele mai active tari din Balcani.
Au disparut, desigur, ca urmare a razboiului si a evenimentelor postbelice, coloniile comerciale grecesti din porturile dunarene si de la Marea Neagra. Nici economia româneasca nu mai are disponibilitatile de export din perioada interbelica sau din anii ’70-’80. Insa au aparut alte ocazii economice, facilitate de deschiderea Eladei catre Orient si de potentialul României in domenii in care Orientul este inca deficitar (IT, industria navala si auto, lasere si hi-tech). Marele capital elen trece printr-un moment dificil – iar al nostru e sublim, vorba lui Caragiale, dar lipseste aproape cu desavârsire –, insa capitalul mic si mijlociu isi va reveni mai repede, aflând in tara noastra un excelent debuseu in agricultura si servicii, iar in Grecia in turism, ca sa dau numai exemplele care-mi vin repede in minte.
Si mai este un aspect despre care analistii nostri nu vorbesc niciodata. Sigur ca parteneriatele se fac in functie de interese. Dar nu esti prieten neaparat cu cel alaturi de care profiti cel mai mult, ci esti prieten in primul rând cu acela cu care te intelegi cel mai bine. Ar fi de dorit, desigur, sa avem o relatie mult mai buna cu Germania, iar eforturile in acest sens ale actualei guvernari sunt de apreciat. Insa Germania, din pacate pentru relatia bilaterala, nu da semne ca percepe iesirea României de sub zodia „spinarii plecate“ si nu face nici un efort sa ne inteleaga altfel decât prin clisee umilitoare pentru noi si, mai ales, false ca orice cliseu. In schimb, cu Grecia si cu grecii, urmare a unei istorii intregi petrecute impreuna, ne intelegem. Si nu numai la smecherii (daca nu ne dezvatam sa gândim in clisee, nu vom iesi niciodata din ele!). Ne intelegem in general, ca oameni si ca politicieni. Daca bunul Dumnezeu ne-a lasat aici, unii lânga altii, e cazul sa abandonam bovarismele si, acceptându-ne calitatile si defectele, sa incercam sa le utilizam cât mai bine pe primele si sa le atenuam pe celelalte.
Mai e si Ortodoxia. Intrarea Ciprului, a Bulgariei si României in UE si candidaturile Serbiei, Macedoniei si Muntenegrului au spulberat stupizenia conform careia Ortodoxia este o piedica in calea europenizarii. Ortodoxia este, din Evul Mediu incoace, o componenta fundamentala a Europei si a spiritului european. Mostenirea bizantina, atât in Ortodoxie, cât si in Catolicism, este un element constitutiv care nu poate fi nici escamotat, nici eliminat. Fireste ca si Ortodoxia insasi s-a adaptat la acest context nou: s-a deschis catre Europa, dialogheaza necrispat cu Vaticanul si identifica in permanenta noi elemente comune, pentru cultivarea identitatii crestine in Europa.
România si Grecia au o pozitie aparte in Ortodoxie. Tara noastra este cea mai deschisa dialogului cu Vaticanul, datorita latinitatii si, in general, unor vechi legaturi istorice (constând in episcopiile medievale catolice din Muntenia si Moldova, ca si in uriasul tezaur reprezentat de Biserica Româna Unita cu Roma, Greco-Catolica, a doua biserica nationala). Grecia, pe de alta parte, este mostenitoarea Bizantului, iar Patriarhia Ecumenica de Constantinopol, cea mai veche patriarhie din lumea ortodoxa, ramâne, chiar imputinata, o patriarhie elena. Cele doua tari au motive intemeiate sa respinga actiunile hegemonice ale Patriarhiei Ruse, care, in temeiul dimensiunilor, se considera indreptatita sa incerce a exercita un soi de „sefie“ a Ortodoxiei. Dar o pot face numai daca impreuna, pe baza dreptului canonic si a traditiilor scrise si orale, reusesc sa mentina o linie de echilibru, care a fost dintotdeauna specifica Bisericii Ortodoxe. Rolul spiritual al Patriarhiei Ecumenice trebuie reafirmat, iar România si Grecia sunt cele mai indreptatite sa o faca: România, in temeiul sutelor de ani in care Principatele Române au sustinut material si moral Patriarhia de Constantinopol (rascumparându-i, de mai multe ori datoriile, de pilda), iar Grecia, in temeiul mostenirii bizantine.
As adauga, pe lânga elementul religios, si pe cel cultural-educational. Grecia este un imens rezervor cultural al umanitatii, al Europei indeosebi, de care România trebuie sa continue sa stea aproape. In ultimii ani, schimburile culturale bilaterale s-au redus. Doar traducerile din literatura elena in româna si invers mai anima, cât de cât, un dialog cultural care in alti ani era mult mai intens si includea artele plastice, teatrul si filmul. Nu am mai vazut un film grecesc la televizor de cel putin un deceniu, cu toate ca cinematografia elena continua sa produca filme apreciate pe plan european, animata fiind de câteva personalitati perfect comparabile cu cineastii români din „noul val“. Nici reciproca nu cred ca este mai favorabila.
De asemenea, la nivelul educatiei cred ca putem avansa mult mai multe programe comune, atât pe spatii de complementaritate (medicina, IT, inginerie), cât si pe zona studiilor umaniste. Cultura româna actuala sufera de un deficit in zona studiilor clasice, aflate in suferinta, iar colaborarea cu Ellada poate resuscita aceasta ramura esentiala a culturii noastre.
Nu in ultimul rând, trebuie spus ca am facut si facem prea putin pentru utilizarea mecanismelor comunitare europene in proiecte comune româno-elene. Cu Grecia este mai usor de colaborat decât cu Turcia, din acest punct de vedere, un intreg set de mecanisme comunitare, ca si fonduri, stându-ne la dispozitie. Din pacate, intre 2007 si 2012 nu s-a facut mare lucru in acest sens.