Am scris miercuri despre scrisoarea adresată de Martine Aubry și de un grup de lideri ai PSF, europarlamentari, economiști, intelectuali publici, președintelui Hollande și premierului Valls. Tema era impasul în care se găsesc atât Franța, cât și PSF, din cauza politicilor promovate de actuala guvernare socialistă. Scrisoarea venea după publicarea propunerilor de modificare a Codului Muncii. Reacțiile la scrisoare nu au întârziat să apară, și din rândul opoziției ”republicane”, și din rândul altor partide, din rândul PSF, dar și din rândul unor personalități publice neafiliate. Una dintre cele mai dure este semnată de profesorul și economistul Jacques Sapir. Care este extrem de critic la adresa lui Aubray, lider al PSF și fost ministru. Poziția lui este una de principiu: dacă este vorba de un impas, Martine Aubry nu are să-și reproșeze nimic din ceea ce a contribuit la intrarea în impas? Și caracterizează scrisoarea drept ”indecentă și imprudentă”, de vreme ce modificările la Codul Muncii nu au căzut din cer, sunt consecințele unei decizii din 2012 a conducerii partidului, implicit și a doamnei Aubry. Este, cum spune Sapir, o ”problemă de onestitate publică”.
Nu sunt socialiștii francezi unicii care au această problemă. Mult prea adesea politicienii se bazează pe uitarea publicului, și resping azi ce susțineau ieri. Sigur, cum spunea cineva, politica nu este o mânăstire de maici. Dar o minimă decență se impune. Ce reproșează economistul francez guvernărilor de la Paris, fie ele de stânga, fie ele de dreapta? Faptul că au cedat în fața capitalului, și au pus toată povara crizei în spatele celor care trăiesc din muncă. Ceea ce numesc ei ”flexicuritate”, a se citi reducerea garanțiilor acordate angajatului în raport cu angajatorul, mai ales în materie de licențiere și de timp de lucru, adică flexibilitatea, în schimbul securității, adică a unui fel de garanție că angajatorii vor crea astfel mai multe locuri de muncă, și cel dat afară va avea șansa de a găsi repede un alt loc de muncă. Modelul este inspirat de țările din nordul Europei. Doar că nici acolo nu mai funcționează cum funcționa. Astfel s-a ajuns de la ”flexicuritate” la ”flexiprecaritate”, pentru că tot ce s-a obținut a fost precarizarea accelerată a muncii. Sunt curios – și nu unicul curios – să aflu dacă schimbările din Codul Muncii, promovate de guvernul Boc, au generat sau nu mai multe locuri de muncă. Mai mult ca sigur nu au generat. Promisiunea aceea a fost o pură minciună. Ele au redus doar costurile concedierii muncitorilor, pentru că au dispărut cele mai multe dintre compensațiile acordate în caz de concedieri colective. Sigur cei de la Nokia, când au plecat de la Jucu, au apreciat delicatețea guvernului Boc.
Ca o stranie coincidență, tot azi a apărut, pe HotNews, punctul de vedere al unui bancher despre consecințele introducerii cotei unice de impozitare. Subiect tabu în România. Totul a fost perfect, ni se spune, iar cei care o pun în discuție sunt niște odioși comuniști, care vor pielea capitalismului! Citez: „Introducerea cotei unice de impozitare în 2005 în România, la modul cum a fost aplicată, nu a fost deloc eficientă”, a declarat vineri la un seminar financiar, la Sinaia, Andrei Rădulescu, economistul-șef al Băncii Transilvania, citat de Agerpres. „Până în 2015, ponderea veniturilor bugetare în PIB (Produsul Intern Brut) a rămas aproape la fel ca înainte de cota unică. Între timp datoria publică este de trei ori mai mare ca procent în PIB, iar datoria privata este mai mare… Foarte multe firme străine au privit România ca pe o oază necucerită, în care fiscalitatea era foarte lejeră. Au venit în România, au investit, multe sunt proiecte megalomane, care și astăzi sunt neperformante, au generat salarii mai mari pe piața muncii, care s-au dus ulterior în șomaj, când a venit criza, au generat datorie, marea majoritate a populației și-a luat credit. Pe de altă parte, Andrei Rădulescu a atras atenția asupra divergenței dintre economia României și zona euro în ceea ce privește dinamica ponderii în PIB a salariilor brute. Ponderea salariilor brute în PIB, în Romania, a scăzut cu aproape 10 puncte procentuale, după ce a început criza economică… În Romania piața muncii este foarte flexibilă la salarii, dar rigidă la crearea și distrugerea locurilor de muncă”. Excepție făcând afirmația despre rigiditatea la distrugerea și la crearea locurilor de muncă, care nu se susține, după modificările la Codul Muncii, critica bancherului este cât se poate de justificată.
Nu văd de ce nu putem pune în discuție aceste problemei noi, politicienii, pentru că, până la urmă, de noi depinde schimbarea lucrurilor. Pentru că ”liberalismul” nu se reduce la cota unică de impozitare. Și poate că nou-vechii liberali își aduc aminte cum au reacționat și când erau în USL, și acum, când PSD a pus în discuție nevoia revenirii la impozitarea progresivă. Deci, ce facem? Salariile nu vrem să le mărim. Nu vrem să introducem impozitarea progresivă. Ne mulțumim să spunem că vrem o țară ca afară. Dar cum?
Toate aceste ipocrizii, toate aceste amnezii vinovate se vor întoarce împotriva noastră, mai devreme sau mai târziu. Nu, lumea nu uită. Cea mai bună politică este cea a onestității, a asumării responsabilității. Chiar și atunci când asta înseamnă să înoți împotriva curentului.