Este dezamăgitor, și periculos, răspunsul pe care îl dau unele state europene crizei refugiaților/migranților. O spun cât se poate de ferm: dintre toate răspunsurile posibile, ridicarea de garduri de sârmă ghimpată între țări este cel mai prost, și mai periculos. Odată pentru că nu rezolvă nimic, ci doar complică și mai mult lucrurile, și a doua oară pentru că gardurile fac să iasă la suprafață, și să se amplifice, vechile diviziuni ale continentului. Care nu sunt doar cele ale Războiului Rece, ci vin dintr-o istorie de care, ca europeni, nu avem motive să fim tocmai mândri.
Această criză era una anunțată de multă vreme. Nu putem invoca faptul că ne-a luat prin surprindere. An de an numărul refugiaților din fața diverselor conflicte din nordul Africii și din Orientul Mijlociu a crescut. An de an numărul morților și dispăruților în încercarea de a ajunge în Europa a crescut. Și până mai acum vreo două luni opinia publică și politicienii din țările occidentale preferau să se lupte cu ”invazia” instalatorilor polonezi și a ”căpșunarilor” români. Acum aceiași politicieni și aceeași ”opinie publică” toarnă gaz peste focul unei crize umanitare, făcând și mai dificilă găsirea unor soluții durabile și raționale.
Gardurile de sârmă ghimpată sunt expresia unui populism iresponsabil, practicat de oameni care nu vor să rezolve cu adevărat criza. Da, înțelegem situația în care se află țări precum Grecia, Italia, Bulgaria, Serbia, Austria și Ungaria. Da, și România, ca țară membră a Uniunii Europene, înțelege să fie solidară cu ele. Dar nu vom înțelege și nici nu vom accepta construcția unui gard de sârmă ghimpată între noi și Ungaria. El contravine tuturor tratatelor, practicilor, și mai ales valorilor fondatoare ale Uniunii Europene. Nu în cele din urmă, este o dovadă de inamiciție față de România. Buna vecinătate nu cu garduri de sârmă ghimpată și cu declarații teribiliste pe la diverse școli de vară se construiește. Ungaria avea alternativa cooperării cu România, a gestionării comune a problemei. A ales confruntarea și un rușinos război al declarațiilor jignitoare la adresa României și a liderilor ei.
Da, nu este cazul să fim ipocriți. Ajutorul umanitar are limitele lui, și se acordă pe timp limitat. Oamenii aceia au venit aici nu pentru ajutor umanitar: pe acesta îl primeau în taberele de refugiați din zonele de unde provin. Au venit pentru o soluție pe termen lung. Vor să fie primiți și integrați în țările în care doresc să ajungă. Nu-și mai pot închipui viitorul în țările lor de origine. Asta schimbă radical datele problemei.
În loc să discutăm despre cote obligatorii de refugiați, impuse țărilor membre ale UE, și în loc ca unii să construiască garduri, ar fi mult mai util să discutăm despre costurile integrării refugiaților, și despre capacitatea UE de a finanța, împreună cu țările membre, integrarea. Dacă am discuta asta, am discuta, de fapt, despre eroarea demolării modelului social european, despre consecințele absurdei ”austerități”, care a redus drastic capacitatea statelor de a gestiona astfel de crize umanitare, despre starea proastă a infrastructurilor publice din educație și sănătate, sisteme esențiale pentru un proces cât de cât normal de integrare a imigranților și refugiaților. Și mulți fug de discuția asta, pentru că ar trebui să recunoască greșelile pe care le-au făcut.
E mai simplu să construiești garduri. E mai greu să recunoști că ai luat decizii politice greșite, care i-au afectat în primul rând pe cetățenii europeni, și care acum fac dificilă acceptarea imigranților și refugiaților. Oricât de grea ar fi însă recunoașterea erorilor, și schimbarea politicilor la nivel european, dacă nu se întâmplă, criza actuală nu se poate rezolva. Iar Uniunea Europeană va ieși slăbită, și dezonorată, dintr-o criză pe care a văzut-o, dar pe care a preferat s-o ignore.