Am participat, ca reprezentant al Guvernului României, la ceremoniile care au marcat, la Auschwitz, Ziua Internațională a Holocaustului și împlinirea a 70 de ani de la eliberarea lagărului. Au fost zile dense, încărcate emoțional, în care am avut posibilitatea de a întâlni și asculta personalități ale lumii europene și un număr însemnat de supraviețuitori ai Holocaustului.
Totodată, am avut și șansa de a cunoaște o personalitate a Bisericii, și anume pe Cardinalul Primat al Poloniei, Eminența Sa Stanisław Dziwisz, fost secretar personal al Papei Ioan Paul al II-lea. Am parcurs împreună cu Eminența Sa drumul până la Monumentul Victimelor și am aprins împreună candelele în memoria celor 1,5 milioane de evrei nevinovați exterminați la Auschwitz. A fost o ocazie unică de a-l cunoaște pe cel mai apropiat colaborator al Papei Ioan Paul al II-lea, care, se știe, a vizitat și România și a întreținut legături frățești cu Biserica Ortodoxă Română.
Unul dintre cele mai răspândite clișee spune că la umbra marilor copaci nu crește nimic. Cu alte cuvinte, că marii oameni au obiceiul de a nu permite ca în jurul lor să existe și să se formeze alți oameni de calitate.
Ca orice clișeu, și acesta este, evident, fals. Nu numai că există nenumărați oameni mari care și-au cultivat urmașii, iar aceștia, nu o dată, i-au depășit. Dar a căror măreție nu se vede, poate, în gesturi mari, care să rivalizeze cu cele ale maeștrilor lor. Ci în modestia de a continua ceea ce aceștia au început, fără pretenția de a dărâma și de a face din nou. În tăria și stăruința de a servi o idee mare și după ce omul care a întrupat-o a plecat la Ceruri. Căci ce s-ar fi făcut, să zicem, marii arhitecți ai Renașterii, fără modeștii și anonimii lor discipoli care, adesea, le-au terminat operele și, apoi, au avut grijă de construcțiile imaginate de maeștri, ajutându-le să înfrunte secolele?
E o întrebare tulburătoare, care ar trebui să ne dea și nouă, românilor, mai mult de gândit. De prea multe ori am dărâmat și dărâmăm, uneori fără noimă, doar pentru că așa credem că ne delimităm de un oarecare trecut. Și chiar dacă, eventual, construim mai bine, păstrăm puține urme… Gândiți-vă cât de puțin a rămas din arhitectura medievală românească, în comparație cu cea occidentală, arhitectură pe care călătorii străini prin Țările Române au descris-o, nu o dată, măgulitor.
Am petrecut, așadar, o zi cu totul specială în compania cuiva care a stat aproape patru decenii în imediata vecinătate a unuia dintre cei mai mari oameni ai secolului al XX-lea, și anume Papa Ioan Paul al II-lea (sanctificat, se știe, anul trecut). Este vorba de Eminența Sa Stanisław Dziwisz, Cardinalul Primat al Poloniei, alături de care am avut șansa să parcurg ziua de 27 ianuarie, la Auschwitz, la ceremoniile care au marcat Ziua Internațională a Holocaustului și 70 de ani de la eliberarea lagărului.
Între 1966 și 1978, Eminența Sa a fost secretar și capelan al lui Karol Wojtyła (pe atunci, Arhiepiscop al Cracoviei), iar între 1978 și 2005 a fost secretarul personal al celui care devenise Papa Ioan Paul al II-lea. Cum a spus însuși cardinalul, a fost o viață petrecută în imediata apropiere a unuia dintre cei mai importanți lideri ai secolului trecut, care a influențat decisiv lumea în care trăim, pe care l-a slujit cu devotament și căruia i-a fost aproape și la bine, și la rău.
Eminența Sa Cardinalul Dziwisz, Arhiepiscop și Mitropolit al Cracoviei din 2005 și Cardinal-Primat din 2006, continuă, în sânul comunității catolice din Polonia, cu modestie și discreție, opera de edificare sufletească pe care a început-o în 1966 maestrul său spiritual. Astăzi, Polonia este una dintre cele mai frumoase și mai puternice comunități catolice din Europa și, totodată, una dintre cel mai bine articulate conștiințe creștine ale Bătrânului Continent. În Biserica poloneză nu s-au produs scandalurile care au zguduit catolicismul occidental, nici secularizarea și „tiermondizarea” care i-au slăbit prestigiul.
Biserica este vie în Polonia, este o forță spirituală, morală și socială, și reprezintă, categoric, una dintre explicațiile succesului evoluției Poloniei, în tranziția de la comunism la economia de piață și democrație. Autoritatea ei morală și spirituală, fapt la fel de remarcabil, nu intră în conflict cu societatea civilă, ceea ce face ca Biserica să nu se afle, în Polonia, nici în defensivă (ca în majoritatea statelor catolice occidentale), nici în ofensivă (ca în Rusia sau Belarus), ci deasupra. Ea este locul în care toți catolicii polonezi, indiferent de orientarea lor politică, se simt acasă. Datorită înțelepciunii și echilibrului cu care Eminența Sa continuă opera ilustrului său maestru și înaintaș, Polonia poate fi un exemplu în ce privește interacțiunea Bisericii cu societatea modernă, democratică și pluralistă.
Mai întâi, prin modul exemplar în care catolicismul net majoritar coexistă cu alte confesiuni și culte (în estul Poloniei trăiesc cca 1 milion de ortodocși, organizați într-o Mitropolie). Apoi, prin modul în care Biserica poloneză, înțelegând să își spună cuvântul în toate chestiunile de interes public, se ține departe de orice implicare politică și se ferește să încline balanța electorală, deși ar putea cu ușurință să o facă. Aceasta a creat un spațiu de încredere în Biserică, dar și în corectitudinea jocului politic. În fine, aș sublinia modul extrem de responsabil în care Biserica poloneză cultivă figura exponențială a acestui mare bărbat al secolului trecut, care a fost Papa Ioan Paul al II-lea. Case și locuri memoriale, pelerinaje, lucrări științifice și de popularizare cultivă amintirea celui care, înainte de a deveni Suveran Pontif, a fost un exemplar Arhiepiscop de Cracovia.
Acest tip de poziționare socială a Bisericii poloneze poate fi un exemplu. Aici se joacă viitorul Bisericilor creștine. Biserica noastră și România au trecut prin alte experiențe istorice decât Polonia. Dar problemele de azi, și cele care sigur ne vor confrunta în viitor, ne obligă la abordarea lor în noua logică a socialului. Iar Biserica, prin rolul său, va fi în poziția de a oferi, împreună cu statul, cu societatea civilă, cu cetățenii, credincioși sau nu, soluții, în spiritul solidarității naționale și sociale. Nimeni nu poate interzice Bisericii să își spună punctul de vedere în societate, dar, în același timp, mijloacele prin intermediul cărora o face trebuie să țină de propriul exemplu luminos, de puterea de convingere a Adevărului profesat, de exemplaritatea vieții clerului.
Am luat aminte la echilibrul, blândețea, cumpătarea și modestia celui care a stat o viață întreagă în cabinetul lui Ioan Paul al II-lea. Categoric, împrejurarea i-a servit Eminenței Sale, formându-l ca prelat și ierarh, tot atât de mult pe cât l-a servit și Eminența Sa pe maestrul său spiritual.
Contează enorm lângă cine stai atunci când te formezi. Chiar dacă, mai târziu, îți urmezi drumul, este esențial să stai lângă cineva de la care ai ce învăța.