In trecutul mai apropiat sau mai indepartat, intelectualii care stateau in umbra oamenilor politici erau consilierii acestora. Gândeau pentru omul politic, iar acesta din urma, daca era inteligent, se straduia sa faca acele fapte, gesturi sau demersuri pe care i le sugera intelectualul. Exaempli gratia: familia de Medici si Machiavelli.
In prezent, insa, raportul s-a inversat. Cel putin in România. Se declara presedintele României umilit, hop si presedintele ICR, dl Horia-Roman Patapievici, tot umilit, daca nu cumva si mai umilit decât Intâiul Umilit al Tarii. Intr-un soi de articol-interviu, realizat de Cristian Ghinea in revista „Dilema veche“ (nr. 423 din 22-28 martie 2012), presedintele Institutului Cultural Român spune: „Spatiul public românesc este toxic. Niciodata imaginea mea nu a fost mai proasta ca acum, niciodata ura impotriva mea nu a fost mai liber exprimata si mai mare si niciodata nu am servit mai eficace cauza publica decât am facut-o in acesti opt ani“. Iar mai departe, in acelasi articol, dl Patapievici povesteste si o scena care dovedeste, in opinia sa, „ura“ cu care nerecunoscatorul popor român ii rasplateste „serviciul public“: „Nu mai departe de acum o saptamâna si jumatate un om m-a intrebat daca sunt Patapievici si m-a scuipat pe pantaloni. Si nu merit asta, e o monstruozitate“.
Nu putem decât sa fim de acord ca a scuipa pe cineva pe pantaloni, doar pentru ca nu esti de acord cu ideile lui, e o monstruozitate si un gest reprobabil, care trebuie condamnat moral. Dar atunci fie-ne ingaduit si noua sa ne simtim umiliti si sa afirmam ca gestul de a declara ca un popor, oricare popor, are „consistenta morala a fecalei“, doar pentru ca nu a votat cu cine ai votat tu, e tot o monstruozitate. Acela care o comite isi asuma riscul ca, in ciuda legislatiei liberale, cineva sa se simta insultat. Cuvântul e, adesea, mai dureros decât scuipatul, iar dl Patapievici cel de azi nu este un copil de opt ani, cum incearca sa sugereze: aprecierile de azi asupra pozitiei sale „civice“ (eu as zice, mai degraba, anticivice) vin in consecutia celor de dinainte.
Diferenta este facuta doar de calitatea celui pe care dl Patapievici il slujeste. Dl Emil Constantinescu, al carui intelectual a fost in perioada 1994-2000, era indiscutabil un om politic de o cu totul alta constitutie, intelectuala si morala, decât Basescu. Dl Constantinescu nu ar fi avut niciodata nerusinarea de a trimite un avion platit din bani publici pentru a aduce la vila de la Neptun o mâna de oameni, chipurile, la sfat de taina. Cu niste ani in urma, in Germania, un ministru al Apararii a trebuit sa demisioneze pentru ca folosise un avion de serviciu ca sa mearga pâna in Spania, desi platise din buzunar deplasarea. La noi, respectivii intelectuali aeronautici nu numai ca nu s-au simtit jenati, dar chiar i-au zeflemisit pe cei care au acuzat folosirea banului public in interese personale. Nu e, desigur, laudabil, dar e explicabil de ce oamenii obisnuiti, patibularii (ca sa folosesc limbajul dlui Patapievici), il urasc pe presedintele ICR, astazi, mai mult decât ieri. Astazi este vizibil, iar personajul politic pe care il sustine – si caruia ii datoreaza functia, bugetul si impunitatea – este unul intens detestat. Condamnabil, din punct de vedere juridic si moral, scuipatul este, ma tem, legitim organic. România de azi este mult mai putin democratica decât cea din urma cu 15 ani, iar cauza este tocmai presedintele al carui intelectual este dl Patapievici.
Dar, daca e reprobabil ca un patibular sa il scuipe pe presedintele ICR, sub orice pretext, fie-mi ingaduit sa atrag atentia ca autoaprecierile acestuia, cu privire la activitatea pe care a prestat-o la conducerea Institutului sunt, la rândul lor, dubioase. Nu numai pentru ca, fiind exercitata pe bani publici, aceasta activitate ar trebui sa fie supusa examenului public, ca oricare alta. Ci si pentru ca nu am deloc impresia ca exista, in rândurile intelectualitatii românesti, o unanimitate cu privire la „excelenta“ proiectului ICR. Dimpotriva: scandalurile provocate de anumite manifestari culturale – care au atras inclusiv protestele unor organizatii evreiesti –, frecventele acuzatii de clientelism, lipsa de relevanta a majoritatii evenimentelor s.a.m.d., arata ca, fara sa-l scuipe pe dl Patapievici pe pantaloni, publicul intelectual român are o apreciere mai degraba rezervata asupra activitatii sale. Orice intelectual român care viziteaza o capitala europeana – Londra, Paris, Amsterdam, Madrid, Roma, Berlin – pe cont propriu, fara sa aiba de-a face cu ICR sau cu ambasadele României, constata imediat absenta desavârsita a tarii noastre din respectivele spatii culturale. Nici marea presa, nici intelectualii reprezentativi ai Occidentului nu au auzit de cultura româna, in ciuda programelor, proiectelor si rezidentelor platite de ICR cu sume care depasesc cu mult bugetele altor institutii similare din alte tari. O comparatie simpla, la indemâna oricui: ce face Centrul Cultural Ceh la Bucuresti si ce face ICR in Cehia. Primul este o prezenta constanta, de calitate, si asigura cunoasterea culturii cehe clasice si contemporane la Bucuresti, prin activitati de o remarcabila continuitate, in timp ce cultura româna este cvasiabsenta in Cehia de azi, in ciuda existentei unor vechi legaturi intre cele doua spatii.
Am dat exemplul Cehiei ca sa nu dau exemplele Olandei si Finlandei. Exemple dureroase, care atesta ca institutiile platite de la buget sa se ocupe de imaginea României in strainatate, sub toate formele, nu isi fac datoria. In special situatia din Olanda este ingrijoratoare, pentru ca aici ICR are o filiala destul de numeroasa si cu un buget care ar putea asigura niste rezultate mai de Doamne-ajuta. Faptul ca Olanda isi permite sa jigneasca România, absolut fara nici un motiv, are si o explicatie culturala: noi nu existam pentru olandezi, nici macar la acest capitol.
Am, deci, impresia, citind articolul-interviu din „Dilema veche“, ca inteligentul domn Horia-Roman Patapievici ia criticile la adresa activitatii sale la ICR drept „umilinte“ si identifica intrebarile firesti cu privire la criteriile Institutului (partizane si nereprezentative pentru ansamblul culturii române vii) drept scuipati pe pantaloni. Ar fi o confuzie regretabila de planuri, cu totul neasteptata la un gânditor. Faptul ca publicul nu se entuziasmeaza ca ICR verniseaza in SUA expozitii de grafitti-uri sau ca se intreaba de ce artistul X are parte de zeci de finantari, in timp ce Y nu are parte de nici una, nu reprezinta un semn al necuviintei. Ci intrebari legitime intr-o democratie, in care cel care plateste – in cazul de fata, cetateanul, patibularul – are tot dreptul sa intrebe ce se intâmpla cu banii sai. Caci sunt ai sai, nu ai lui Basescu, asta e dincolo de orice indoiala.
Ma tem si ca autoflagelarile dlui Patapievici nu sunt chiar inocente, ci incearca, destul de stângaci, sa ascunda altceva. Mandatul actualei Puteri se va incheia anul acesta si, probabil, daca nu revine la litera si la spiritul Constitutiei, tot acum va lua sfârsit si mandatul lui Basescu. Daca se va intâmpla asa, schimbarea de mandat la ICR nu va semana cu o intelegere tacita intre „camarazi de arme“, ci va deveni ceea ce spune legea ca trebuie sa fie: o evaluare a rezultatelor si o verificare a gestiunii financiare a institutiei. In acest context, am impresia ca dl Patapievici se cam victimizeaza in avans, spre a putea invoca ulterior „resentimentele publice ale patibularilor“, in cazul in care, eventual, respectivele verificari ar sesiza anumite nereguli. Nu stiu de ce, am sentimentul ca intregul articol-interviu din care am citat respira o anumita convingere a dlui Patapievici ca se afla deasupra legii, convingere ultragiata de tot mai numeroasele semnale ca insisi intelectualii si-ar dori ca practicile de la ICR sa fie examinate si sub aspect legal, iar, daca sunt incorecte, sa inceteze.
Ce e insa si mai interesant, este ca, exact ca si Basescu, umilitul de lux de la ICR nu este, totusi, atât de umilit incât sa faca gestul pe care l-ar face orice om simplu, daca s-ar simti ultragiat. Si anume, sa demisioneze si sa-si vada de treaba. Basescu cere aprobarea… Opozitiei ca sa o faca, iar dl Patapievici ne ameninta ca va parasi spatiul public, dar… numai la incheierea mandatului. Se vede treaba ca… umilinta ca umilinta, dar tot mai bine in functie (si cu calatorii la business class) decât fara.
Parca nici o ipocrizie nu-i mai dezgustatoare decât aceea a omului inteligent.